Convertibilitate - insusire legala a unei monede de a putea fi preschimbata cu o alta moneda in mod liber prin vinzare si cumparare pe piata, in sensul ca nu exista restrictii nici cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbarii -; plati pentru tranzactii curente sau miscari de capital -; si nici la calitatea celui care efectueaza preschimbarea: rezident al tarii in care se efectueaza operatia sau nerezident. p2t15tf
Moneda -; piesa de metal (aur, argint, cupru etc) care se prezinta in general sub forma de disc plat si serveate ca mijloc de circulatie, de plata si eventual de tezaurizare. Spre deosebire de bani, nu este un termen generic, ci se refera la un anumit fel de bani si anume la piesele de metal cu valoare proprie deplina sau inferioara valorii nominale.
Piata trebuie sa permita o confruntare permanenta a cererii si ofertei si sa comunice cu pietele straine. Interesul pentru convertibilitate poate fi formulat astfel: a) prin convertibilitate se creeaza premisele determinarii exacte a eficientei comertului exterior in ansamblu si a fiecarei tranzactii in parte si pe plan mai general, a intregii productii a tarii. b) ca urmare a convertibilitatii, produsele tarii se afla intr-o concurenta reala cu produsele celorlalte tari, imbunatatirea activitatii de productie, cresterea productivitatii muncii, ridicarea nivelului tehnic, calitativ si estetic al produselor sint stimulate. c) convertibilitatea face posibila restructurarea permanenta a economiei prin dezvoltarea productiei sectoarelor si produselor celor mai eficiente cerute la export. d) din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la realizarea echilibrului valutar-financiar, moneda nationala putind fi utilizata - desigur vremelnic si in anumite limite -; pentru acoperirea unor eventuale dezechilibre ale balantelor platilor. e) cursurile valutare in general si valoarea monedei natioale in special sunt puse pe o baza economica, ele rezultind din cererea si oferta de pe piata valutara. Trecerea la convertibilitate poate fi deci considerata ca fiind un rezultat al atingerii unui nivel mai inalt de dezvoltare si eficienta economica si totodata ca un instrument de perfectionare a relatiilor comerciale si financiare internationale in scopul largirii si diversificarii schimburilor economice.
Convertibilitatea inlesneste comertul cu strainatatea si cresterea eficientei acestuia. O tara cu moneda convertibila poate face comert cu toate celelalte tari, pe pietele unde obtine cel mai mare avantaj. Cu toate acestea, putine tari au putut introduce convertibilitatea libera. In perioada interbelica, numeroase tari au trebuit sa renunte la convertibilitate din cauza conditiilor economice potrivnice. Romania nu a avut moneda convertibila decit 3 ani: 1929-1932. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, convertibilitatea a devenit unul din principiile fundamentale sistemului monetar international din 1944. Cele mai importante state vest-europene au trecut insa la convertibilitate de-abia in 1958.
In viata economica si in vocabularul de specialitate, convertibilitatea si-a facut aparitia odata cu crearea bancnotelor.
Intrucit la origine bancnota a derivat din chitanta eliberata de bancher clientului care depunea la el o cantitate de aur din motive de securitate si comoditate, acest instrument a pastrat multa vreme caracterul de angajament subscris de banca emitenta de a plati la cerere, in monede de aur, suma inscrisa pe bilet, deoarece biletul nu era altceva decit un reprezentant al aurului. Aceasta insusire a bancnotei de a fi oricind transformabila in aur a fost denumita convertibilitate. Ea a emanat deci din conceptia ca bancnota este emisa si circula in locul aurului.
In acceptia clasica, convertibilitatea s-a efectuat prin urmare in aur (sau argint in cazul etalonului argint). Sistemele monetare bazate pe aur sau argint, precum si pe bimetalism, asa cum functionau inainte de 1914, prevedeau obligatia neconditionata a bancii de emisiune de a achita prezentatorilor de bancnote, oricare ar fi fost ei -; rezidenti sau nerezidenti -; suma in metal corespunzatoare valorii nominale a bancnotelor prezentate si continutului de metal pretios stabilit prin lege pentru unitatea monetara respectiva.
La acest capitol, putem mentiona faptul ca convertibilitatea face parte din notiunile si institutiile care au cunoscut importante modificari de continut. Astfel: pe vremea cind sistemele monetare nationale se bazau pe etalonul aur, pe etalonul argint sau pe bimetalism, convertibilitatea insemna dreptul detinatorului unei sume in bancnote de a pretinde in schimb de la banca emitenta cantitatea de aur (argint) corespunzatoare valorii nominale a bancnotelor si continutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetara respectiva. Convertibilitatea era asigurata prin stocul de acoperire (aur, valuta) detinut obligatoriu de banca, care reprezenta a doua garantie a emisiunii, alaturi de garantia principala a portofoliului de scont.
Este de la sine inteles ca in conditiile etalonului aur, moneda nationala era convertibila si in valute in sensul ca detinatorul putea obtine preschimbarea ei in valuta oricarei alte tari la cursul oficial, paritar, adica la raportul dintre continuturile de aur ale monendelor in cauza. Aceasta convertibilitate in valuta era insa subsidiara: ea deriva in mod logic din convertibilitatea in aur, singura care avea un caracter definitoriu pentru moneda nationala a unei tari.
Pentru a face fata operatiilor de convertire, bancile de emisiune erau obligate prin legea lor constitutiva sa-si formeze si sa mentina o rezerva de aur, a carei marime fusese stabilita, pe baza experientei, la 25-40% din suma bancnotelor aflate in circulatie. Rezerva era denumita stocul de acoperire a bancnotelor. In unele legi monetare, in rezerva erau cuprinse si valute.
In Romania, legea “pentru infiintarea unei banci de scompt si circulatiune” din 17/29 aprilie 1880 a stabilit ca “Banca Nationala a Romaniei” are privilegiul de a ”emite bilete de banca la purtator. Suma biletelor in circulatiune va fi reprezentata prin valori lesne de realizat. Banca va trebui sa aiba o rezerva metalica de o treime din suma biletelor emise”. Intr-un alt articol al legii de infiintare se arata ca “biletele vor fi platite la prezentare, la biroul bancii, in aur sau in moneda nationala de argint”.
Asadar, bancnotele Bancii Nationale erau convertibile in aur sau argint, banca fiind obligata in acest scop sa aiba o rezerva metalica echivalenta cu o treime din suma bancnotelor emise.
La inceput, legatura monedelor de hirtie cu metalul monetar se realiza prin pastrarea in depozitele bancii emitente a aurului, ca activ de bilant, in timp ce moneda de hirtie reprezenta o obligatie a bancii fata de viitorii posesori de bilete de banca. In aceasta perioada s-a mentinut convertibilitatea, moneda de hirtie fiind preschimbata la cerere in aur. Convertibilitatea interna a monedelor de hirtie este limitata si dupa 1933 este exclusa definitiv, moneda de hirtie si moneda de cont raminind singurele forme de moneda in circulatie.
Evolutia convertibilitatii
Fiind la inceput un mecanism intern al economiei, prin care se echilibra cantitatea de moneda de hirtie cu moneda-marfa (aurul), convertibilitatea a devenit in prezent o veriga de patrundere a monedei nationale in circuitul international, parcurgind un proces de transformari succesive, capatind in fiecare faza a evolutiei trasaturi specifice. a) Convertibilitatea in conditiile etalonului aur
Banca emitenta are obligatia sa achite la prezentarea bancnotelor suma in aur moneda corespunzatoare atat in valori nominale, cat si continutului de metal pretios (valoare paritara).
Convertibilitatea era libera, nelimitata, se realiza relativ automat, asigura mentinerea echilibrelor intre nevoile economiei si bancnotele puse in circulatie.
Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire in depozitele sale (25-40% din valoarea bancnotelor in circulatie), trecindu-se la convertibilitatea limitata si apoi la convertibilitatea bancnotelor in aur lingouri, accesibila doar celor care dispuneau de sume mari de bancnote. b) Convertibilitatea aur-devize
Disparitia convertibilitatii aur, in conditiile sistemului aur-devize, a imprimat mecanismului convertibilitatii un nou continut, exprimat prin urmatoarele trasaturi specifice:
-; convertibilitatea se realiza intr-o valuta, convertibila la rindul ei in aur;
-; banca de emisiune detine in depozitul sau valuta de rezerva accesibila detinatorului de moneda nationala, la cursul oficial;
-; aurul apartine bancii straine care a emis valuta de rezerva (convertibilitatea oficiala intre autoritatile publice);
-; cursurile sunt supuse unor fluctuatii continue si multiple, in functie de cererea si oferta pe piata (dispar punctele aurului). c) Convertibilitatea actuala a monedelor nationale
Trecerea la cursurile flotante, renuntarea la convertibilitatea oficiala, nu dispenseaza decit partial bancile de obligatia de convertire, banca de emisiune intervenind adesea pe piata pentru a sustine cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel putin potential, dreptul general de procurare de valuta de pe piata si de folosire libera a acesteia pentru a efectua plati si tranzactii cu partenerii straini.
In acest sens, convertibilitatea reprezinta capacitatea unor monede de a circula liber pe plan international, capacitate garantata de puterea de cumparare cu care fiecare economie inzestreaza propria moneda, adica gama de bunuri si servicii ce poate fi procurata in orice moment cu moneda respectiva.
In principiu, fiecare iara subordoneaza convertibilitatea unei anumite politici monetare care protejeaza interesele nationale, manifestindu-se printre altele, ca un mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. In acest sens, in relatiile de curs de schimb, moneda nationala poate fi subevaluata sau supraevaluata. Sustinerea cursului se realiza in cadrul unor mecanisme de echilibrare in cadrul carora, in functie de raportul valoric intre export si import este utilizata valuta de rezerva sau valuta vizata de interesele statale.
Daca se considera optim un anumit curs al unor moede straine fata de moneda nationala, fie acesta Cs, vor exista doua situatii: daca E < I => I = E + valuta daca E > I => I + valuta = E.
Mecanismele de echilibrare se circumscriu deci relatiilor dintre cererea si oferta de valuta, fiind o reeditare a mecanismelor specifice existentei punctelor aurului. a) Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-moneda
Ca notiune si ca operatiune bancara, convertibilitatea a aparut deci in conditiile etalonului aur, mai precis in conditiile etalonului aur-moneda. In aceasta etapa, convertibilitatea a fost de tip individualist, in sensul ca ea reprezenta mijlocul prin care un detinator de bancnote putea verifica in permanenta capacitatea bancii de emisiune de a face dovada concreta a caracterului reprezentativ al bancnotei. Totodata, convertibilitatea constituia o posibilitate de obtinere de la aceasta banca a aurului sau a anumitor valute ca mijloc de plata in strainatate.
In cadrul sistemului banesc bazat pe etalonul aur, convertibilitatea nu avea insa numai scopul de a dovedi populatiei ca bancnota este echivalenta cu aurul, deci ca aurul poate fi obtinut oricind in schimbul ei, sau de a procura anumite instrumente de plata. Ea mai detinea o functie deosebit de importanta, aceea de a mentine echilibrul dintre masa banilor in circulatie si nevoile de bani ale economiei. Daca masa banilor depasea la un moment dat aceste nevoi, bancnotele incepeau sa se deprecieze, provocind o paguba detinatorilor. Pentru evitarea pagubei, o parte din detinatorii de bancnote le converteau in aur, singura marfa care avea pret fix (banca de emisiune era obligata sa efectueze oricind convertirea potrivit continutului legal de aur al unitiatii monetare). Prin convertire, o cantitate de bancnote se inapoia la banca, degrevind circulatia, iar aurul era tezaurizat. Invers, daca numerarul in circulatie se rarea, o parte din aurul tezaurizat era scos din tezaur si predat bancii pentru a se obtine bancnote, deoarece puterea de cumparare a bancnotelor, prin rarirea lor, crescuse. Aceste bancnote reintrau in circulatie, completind nevoile de numerar.
Importanta convertibilitatii in regimul etalonului aur mai era determinata si de rolul acesteia in formarea cursurilor valutare. Debitorul putea plati in aur sau in valute nu numai in functie de cele stabilite cu creditorul, dar si in functie de convenienta. Acelasi privilegiu avea si creditorul. Atunci cand cursul valutar crestea din cauza unei cereri masive de valute la un moment dat, pentru debitor putea deveni mai avantajos sa converteasca moneda nationala in aur si sa expedieze aurul creditorului strain. In felul acesta, cursul valutelor nu putea creste peste paritatea legala plus cheltuielile de ambalare, asigurare si transport necesitate de plata in aur. Aceasta limita superioara a fluctuatiei cursului valutar, determinata de convertibilitate, a fost numita punctul de aur superior, de la care plata nu mai avea sens sa se faca in valuta, ci se efectua prin ieaire de aur din tara. Invers, cursul valutar nu putea scadea sub limita de intrare a aurului in tara, deci sub punctul de aur inferior, de la care beneficiarul intern al unei plati din strainatate prefera sa ceara sa i se faca plata in aur, suportind el cheltuielile accesorii. Mecanismul spontan al “punctelor de aur” a asigurat o stabilitate relativa a cursurilor valutare pana in anul 1914, adica pana la declanaarea primului razboi mondial.
In conditiile capitalismului monopolist, convertibilitatea libera si nelimitata a bancnotelor in aur a incetat sa mai functioneze. Convertibilitatea, evident, nu poate fi asigurata de bancile de emisiune decit in proportia stocului de aur de care acestea dispun. Daca semnele valorii circula in cantitati superioare nevoilor economiei, semnele valorii se depreciaza fata de aur, potrivit legii circulatiei banesti, astfel incat posesorii lor au interesul sa le converteasca in aur. Daca principiul convertibilitatii ar ramine in vigoare, rezervele de aur ale bancii de emisiune s-ar epuiza repede, constringind banca sa inceteze operatiile de convertire.
In capitalismul monopolist, resursele de emisiune ale bancilor centrale sunt insa folosite pe scara larga pentru acoperirea uriaselor cheltuieli militare. Aceste cheltuieli, indeosebi cele determinate de marile comenzi de stat facute la organizatiile monopoliste pentru furnituri militare, platite cu preturi ridicate, constituie un factor esential de dezechilibru bugetar. Deficitele bugetare devenite cronice sunt acoperite prin diferite expediente financiare, intre care si imprumuturile la banca centrala. Bancnotele emise pentru nevoile statului depasesc mult nevoile curente ale economiei si, ca atare, se depreciaza, indemnind pe detinatori sa ceara convertirea la banca de emisiune. Pentru a evita epuizarea rezervelor lor de aur, bancile suspenda sau limiteaza, cu acordul statului, convertibilitatea bancnotelor.
In Romania, la inceputul primului razboi mondial, convertibilitatea nu a fost suspendata de drept, cu toate emisiunile Bancii Nationale efectuate pentru finantarea nevoilor de razboi ale statului, pentru a nu se provoca o reactiune nefavorabila pe piata. Atunci insa cind, la doua zile dupa declararea mobilizarii generale, un cetatean s-a prezentat la banca si a solicitat preschimbarea unei bancnote in aur, banca a refuzat. Adresindu-se tribunalului, Ministerul Justitiei a dat instantei ordin sa respinga actiunea. Acest ordin a constituit prima masura a guvernului in sensul suspendarii convertibilitatii. In 1917, printr-o conventie incheiata intre Ministerul Finantelor si Banca Nationala, banca a fost autorizata sa suspende convertibilitatea. b) Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-lingouri
Dupa primul razboi mondial a aparut -; asa cum s-a aratat -; o alta forma de etalon aur, etalonul aur-lingouri (engl. gold bullion standard). In aceste conditii, aurul nu mai circula efectiv, ci este tinut ca rezerva in tezaurul emitentului de bancnote, sub forma de lingouri. Bancnotele sunt convertibile in aur, insa numai in aceste lingouri, ceea ce limiteaza in practica dreptul la convertibilitate, de el beneficiind numai detinatorii de sume mari, suficiente pentru a acoperi cel putin pretul unui lingou (un lingou de aur de uz curent cintareste circa 400 de uncii troy, adica 12,4144 kg). Convertibilitatea in lingouri a fost practicata de Anglia si Franta in perioada 1928-1936, iar Romania a inscris-o in legea d stabilizare monetara din anul 1929, impreuna cu alte forme de convertire. c) Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-devize
O alta forma de etalon aur care a aparut dupa primul razboi mondial a fost etalonul aur-devize (engl. gold exchange standard). Bazele acestui etalon au fost puse la Conferinta monetara internationala de la Genova (1922), la care au participat reprezentanti a 33 de state. Una din rezolutiile Conferintei recomanda “incheierea unei conventii internationale prin care sa se limiteze utilizarea aurului, prin pastrarea de disponibilitati (valutare, n.n.) in conturile din strainatate”.
Etalonul aur-devize, creat -; dupa cum se vede -; in scopul inlocuirii aurului cu valutele in functia de mijloc de plata international, a fost aplicat pe o scara tot mai larga in perioada interbelica si dupa cel de-al doilea razboi mondial. Proliferarea a fost indeosebi urmarea presiunilor exercitate de Comitetul financiar al Societatii Natiunilor sub a carui conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situatiei lor financiare dupa primul razboi mondial.
In cadrul acestui sistem, legatura directa dintre bancnotele in circulatie si aurul detinut de banca de emisiune este rupta. Teoretic, banca ar putea fi chiar dispensata de obligatia detinerii unei rezerve de aur, deoarece ea nu este datoare sa converteasca bancnotele in aur. In structura circulatiei banesti se afla numai semne banesti: bancnote si bani divizionari confectionati din metale ieftine. Convertirea se efectueaza in valute, convertibile la rindul lor in aur. Prin urmare, etalonul aur-devize presupune existenta cel putin a unei monede nationale convertibile in aur, care sa serveasca la convertirea celorlalte monede.
Odata cu trecerea la etalonul aur-devize, continutul notiunii de convertibilitate s-a modificat, in sensul ca prin el s-a inteles de atunci inainte numai dreptul detinatorului de bancnote de a cere bancii emitente valuta straina la cursul oficial, precum si de a dispune in mod liber de valuta astfel obtinuta.
Cu alte cuvinte, convertibilitatea a incetat de a mai fi o operatie de verificare a rambursabilitatii in aur a bancnotelor, un prilej de alegere intre o forma de plata si alta, un mecanism de echilibrare a masei monetare fata de nevoile de moneda ale economiei, devenind exclusiv un mijloc prin care debitorii fata de strainatate isi procura la scadenta, in schimbul sumei corespunzatoare in moneda nationala, valuta straina necesara pentru achitarea datoriei la un curs stabil: cursul oficial (convertibilitatea “reciproca”).
Etalonul aur-devize constituie o solutie pentru situatia in care productia si rezervele de aur nu tin pasul cu dezvoltarea economica.
Aceasta forma obliga bancile de emisiune sa-si constituie rezerve in care ponderea principala nu o mai are de obicei aurul, ci valutele si devizele convertibile in aur (lira sterlina si dolarul SUA).
Modificarea continutului notiunii de convertibilitate a fost insotita de precizarea ratiunii pentru care aceasta este adoptata. O tara cu moneda convertibila se presupune ca are o moneda stabila, tinind seama de faptul ca banca efectueaza convertibilitatea la paritate, deci la un curs fix (sau in cel mai rau caz la un curs cunoscut). O tara cu o asemenea moneda va putea face comert cu toate celelalte tari, avind capacitatea de a preschimba liber moneda proprie cu orice alta moneda, deci de a cumpara si vinde pe orice piata, mai precis pe acea piata pe care obtine cel mai mare avantaj.
Concomitent, convertibilitatea s-a restrins atat din punct de vedere geografic, cat si in timp, din cauza dificultatii crescinde de mentinere a stabilitatii monetare. Astfel, in perioada interbelica, numeroase tari au renuntat la convertibilitate.
Trebuie de observa ca in conditiile etalonului aur-devize:
-; caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece aurul in care se efectueaza eventual convertirea finala nu mai apartine bancii emitente, ci unei banci straine (s-a aratat ca in cadrul etalonului aur-devize, convertibilitatea are loc in valute straine convertibile la rindul lor in aur);
-; din momentul in care convertibilitatea directa in aur nu mai este posibila, dispar limitele de fluctuatie a cursurilor valutare intre cele doua “puncte ale aurului”. Ca urmare, cursurile sunt supuse, teoretic, unei variatii infinite, in functie de evolutia la rindul ei infinita a cererii si ofertei de pe piata. In aceste conditii, convertibilitatea recirpoca la un curs stabil, oficial nu este realizabila decit atunci cand cursul pietei este sensibil apropiat de cursul oficial. In asemenea cazuri, solicitantul de valuta straina nici nu are nevoie sa efectueze operatia de convertire la banca de emisiune, deoarece va putea obtine valuta, la acelasi curs, de la oricare banca autorizata sa efectueze vinzari-cumparari de valute.
In ipoteza in care, din motive diferite, cursul de piata al valutelor are tendinta sa depaseasca nivelul cursului oficial, regimul convertibilitatii propriu-zise impune bancii de emisiune sa intervina pe piata, vinzind valutele prea solicitate sau cumparind pe cele prea mult oferite, in scopul echilibrarii cererii si ofertei si al mentinerii pe aceasta cale a cursului pietei aproximativ la nivelul cursului oficial.
Daca posibilitatile bancii nu-i permit sa faca fata situatiei, statul respectiv suspenda convertibilitatea oficiala a monedei nationale. Exista in continuare doua posibilitati: sau va fi introdus un regim restrictiv al platilor in strainatate, in cadrul caruia echilibrul intre vinzari si cumparari de valute va fi realizat pe cale administrativa sau tranzactiile vor fi lasate sa se efectueze liber la cursul pietei (curs flotant), fara nici o influenta exterioara. In acest ultim caz, echilibrul intre cererea si oferta de valute se va stabili pe piata prin realizarea unui curs de echilibru.

Restabilirea convertibilitatii in practica: cadru general
Dupa cum se poate constata , restabilirea convertibilitatii dupa cel de-al doilea razboi mondial, in cadrul trasat prin sistemul monetar international din 1944, a fost caracterizata printr-o serie de limitari, atat din punctul de vedere national, cat si din cel geografic, sl beneficiarilor si al destinatiei sumelor de converit.
In practica, daca facem abstractie de dolarul SUA, a carui evolutie sub aspectul convertibilitatii va fi examinata mai departe, monedele principalelor tari capitaliste au devenit reciproc convertibile abia la sfirsitul anului 1958, dpo perioada de tranzitie de mai mult de un deceniu de la intrarea in vigoare a sistemului monetar international. In aceasta perioada, principalii indicatori economici au aratat o imbunatatire a conditiilor necesare pentru trecerea la convertibilitate.
Trecerea la convertibilitate a fost insotita, fireste, de desfiintarea restrictiilor comerciale si reducerea restrictiilor valutare.
Prima moneda europeana care a incercat sa treaca -; fara succes -; la convertibilitate dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost lira sterlina (15 iulie 1947), in aplicarea unei clauze a acordului prin care SUA acordau un imprumut Marii Britanii. Perioada de convertibilitate a lirei sterline a durat foarte putin: la 21 august 1947, operatiile au fost suspendate. Principala cauza a insuccesului a constat in neindeplinirea de catre Marea Britanie a conditiilor economice si financiare cerute pentru restabilirea deplina a convertibilitatii in tranzactiile curente. Invatamintele trase de pe urma acestei nereusite au fost ca trecerea la convertibilitate nu poate avea ca singura baza un act normativ, ci ea trebuie sa constituie “o masura fireasca, raspunzind realitatilor situatiei”.
Inainte de lichidarea de fapt a sistemului monetar international, in 1971, numai circa o treime din statele membre ale FMI aveau moneda convertibila, ceea ce inseamna ca doua treimi inca se mai prevalau de dispozitiile art. 14 al statutului Fondului.
Dintre principalele state capitaliste, numai patru practicau o convertibilitate generala (in sensul larg al termenului), adica atat pentru rezidenti, cat si pentru nerezidenti, precum si pentru orice fel de plati curente si de capital: SUA, Canada, Elvetia si RF Germania. Alte tari (Anglia, Italia, Olanda) limitau dreptul de convertibilitate la detinatorii nerezidenti de sume in moneda nationala (convertibilitate externa), insa pentru orice fel de plati. In Franta, Belgia si Luxemburg, convertibilitatea avea un caracter extern si era valabila numai pentru platile curente. Acelaai regim, cu unele diferente de nuanta, a existat si in Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia si Japonia. Din aceasta multitudine de situatii rezulta ca principiul renuntarii la restrictii si discriminari nu a putut fi aplicat pe plan general.
In ce priveste convertibilitatea oficiala, intre autoritatile monetare, aceasta are ca scop reglarea multilaterala a soldurilor balantei de plati, deci echilibrarea financiara a balantei. In practica, aceasta modalitate de corectare a dezechilibrelor de balanta a fost folosita destul de rar, dezechilibrele fiind lichidate in general prin transferul de disponibilitati particulare si convertirea lor pe piata.
Convertibilitatea celorlalte sume, dupa cum s-a aratat, nu a mai fost efectuata de banca centrala -; asa cum se intimpla in cadrul convertibilitatii “clasice” -;, ci de piata valutara, compusa din bancile care efectueaza in mod curent vinzari si cumparari libere de valuta, la vedere si la termen. Interventia bancii centrale pe piata valutara se reducea in aceasta situatie la momentele in care ea devenea necesara pentru mentinerea cursuluivalutar inauntrul limitelor admise de statutul FMI peste si sub paritatea monetara (initial, plus sau minus 1%, iar incepind cu 18 decembrie 1971, plus sau minus 2,25%) si consta in vinzarea de valuta straina atunci cand cursul ei pe piata avea tendinta sa creasca, precum si in cumpararea de valuta atunci cand acest curs avea tendinta sa scada.
Pentru a putea interveni pe piata valutara, fiecare banca centrala dispunea de o rezerva de mijloace de plata internationale, compusa din aur, valute (indeosebi dolari SUA, acestia fiind “valuta de rezerva” a sistemului), drepturi speciale de tragere (DST) etc.

Cazul dolarului
In cadrul reglementarilor aratate, privind functionarea sistemului monetar international, precum si in viata practica, dolarul SUA a avut o pozitie distincta de aceea a monedelor celorlalte tari capitaliste in problema convertibilitatii.
In anul 1944, la crearea sistemului monetar international prin acordurile de la Bretton Woods, dolarul era singura moneda convertibila in aur, la pretul de 35 dolari uncia, stabilit in 1934. Datorita acestei insusiri, bazate pe forta economica a SUA, ramasa intacta in cursul celui de-al doilea razboi mondial, precum si pe cea mai mare acumulare de aur monetar din intreaga istorie a capitalismului (24,6 miliarde de dolari in anul 1949, la pretul de 35 dolari uncia), dolarul a fost ales ca singura moneda de rezerva in cadrul sistemului si pus pe picior de egalitate cu aurul, reprezentind unica legatura efectiva a banilor din sistem cu aurul. Aceasta situatie s-a mentinut pana la 15 august 1971, data cind convertibilitatea in aur a dolarului a fost desfiintata.
Trebuie mentionat ca aceasta convertibilitate nu era ceea ce se intelegea pe timpul etalonului aur, deoarece ea avea loc numai in conditiile art. 4 din statutul FMI. Acesta prevedea, asa cum s-a aratat, convertirea soldurilor de dolri numai la cererea detinatorilor oficiali, adica a bancilor centrale, cu excluderea altor detinatori interni si externi.
In ce priveate convertibilitatea reciproca pe piata a dolarului, aceasta a fost o caracteristica permanenta a lui, in sensul ca orice detinator de dolari avea posibilitatea sa obtina in schimb alte valute, la un curs apropiat de paritate. Dar si in acest caz, situatia dolarului era diferita de aceea a monedei altor tari, deoarece Banca Federala de Rezerve din SUA era sigura banca centrala din lumea tarilor cu moneda convertibila care nu era obligata sa intervina pe piata valutara pentru mentinerea cursului monedei nationale in limitele admise de statutul FMI.
Si in acest domeniu restrins se poate deci constata pozitia dominanta, exclusiva, rezervata dolarului in cadrul sistemului monetar international din 1944. In ipoteza in care dolarul ar fi scazut fata de alte valute, nu Sitemul federal de rezerve din SUA, ci bancile centrale din tarile cu valutele in cauza erau obligate sa mentina raportul valoric pe piata al acestor valute fata de dolar. Ele trebuiau deci sa cumpere dolari pe piata atit timp cit era necesar pentru a sustine cursul valutei americane si astfel sa restabileasca echilibrul cursurilor in limitele admise.
Oficial, faptul ca SUA erau scutite de interventia pe piata valutara pentru mentinerea cursului dolarului a fost motivat prin convertibilitatea in aur a acestei monede.