Lucrarile lui Alfred Saury au permis sa se masoare amploarea bogatiilor franceze
distruse in Marele Razboi: a zecea parte a patrimoniului national a fost inghitita,
adica echivalentul acumularilor celor unsprezece ani ce au precedat 1914. x4c23cb
Distrugerile cele mai vizibile sunt cele ce au ruinat departamentele de Nord
si de Est ale Frantei, invadate si transformate timp de 4 ani in teatru de razboi:
600 000 de case si 20 000 de uzine avariate, 5 000 km de cai ferate si 53 000
km de sosele devenite inutilizabile, 3 000 000 ha de terenuri agricole devenite
improprii cultivarii. Chiar daca reprezinta un aport economic important, retrocedarea
Alsaciei si Lorenei nu compenseaza in intregime aceste enorme pierderi materiale.
Mai putin perceptibile la prima vedere, pierderile propriu-zis financiare nu
sunt mai putin ingrijoratoare pentru viitorul tarii. Importul de material militar
de razboi pentru front, ca si de bunuri de consum pentru spatele frontului au
dezechilibrat grav balanta comerciala a unei economii perturbate de prioritatile
efortului de razboi (mobilizarea barbatilor din uzine si agricultura, dezvoltarea
industriei de armament in detrimentul productiei destinate civililor): deficitul
balantei externe neputand fi onorat decat prin cesiunea unei bune parti a creantelor
pe care Franta le de tinea asupra strainatatii si prin recurgerea regulata la
imprumuturi, combinarea acestor doua solutii facand ca Franta sa treaca dintr-o
pozitie creditoare evaluata la 45 miliarde de franci in 1914, la una debitoare
de 32 miliarde de franci in 1919.
Stricaciunile suferite de infrastructurile energetice si industriale (mai importante
In bazinele carbonifere din Nord si Est) au dus la scaderea indicelui general
al productiei industriale nationale cu 45% intre 1914 si 1921, iar nivelul din
1913 nu va putea fi atins decat in 1923. Distrugerea terenurilor fertile si
dezorganizarea de durata a transporturilor vor avea aceleasi efecte negative
asupra potentialului economic francez.
Forta de munca a tarii a fost crunt afectata de bilantul demografic al razboiului,
care a amputat efectivele natiunii cu 1,4 milioane de persoane, in majoritate
barbati in floarea varstei, ceea ce inseamna disparitia unei persoane active
din 10, in timp ce printre supravietuitori, unul din patru s-a intors ranit
sau invalid. Demografii considera de altfel ca deficitul nasterilor provocat
de razboi priveaza tara de 1 milion si jumatate de copii, cadere a natalitatii
ce va genera un fenomen de discrepanta intre generatii care va apasa mult timp
asupra dinamismului societatii franceze, cu atat mai mult cu cat nici un salt
demografic durabil nu va veni sa compenseze pierderile umane ale conflictului
CRIZA FINANTELOR PUBLICE
Mijloacele financiare indispensabile redemararii economiei nu se refac in timp
scurt, dimpotriva, sursele de finantare straina se restrang, pentru ca in 1920
SUA suspenda imprumuturile lor publice si cer rambursarea datoriei de razboi
(adica 4 miliarde de dolari pentru Franta), in timp ce guvernul bolsevic nu
are de gand sa onoreze datoriile contractate in epoca tarista, esentiale pentru
piata financiara franceza (faimoasele imprumuturi ruse); in paralele, solutia
de a pune Germania sa plateasca despagubiri de razboi se dovedeste repede a
fi iluzorie.
Recurgerea la un imprumut national inca substantial, in ciuda saracirii generale,
ramane in aceste conditii cel mai bun mijloc de finantare a reconstructiei si
cresterii, insa comporta limite si riscuri. Limite, pentru ca a fost deja utilizat
insistent in timpul razboiului, cand depunatorii francezi au subscris din abundenta
la Bonurile Apararii nationale emise, impozitele neacoperind atunci decat 16%
din totalul cheltuielilor publice; recurgerea sistematica la imprumuturi a avut
drept rezultat acumularea unei datorii publice interne de 154 miliarde de franci,
adica de cinci ori suma datoriei externe; rambursarile grevand deja puternic
un buget care in plus trebuie sa asigure pensiile celor 2,5 milioane de victime
de razboi (invalizi, orfani, vaduve de razboi). Riscuri, pentru ca excesul datoriilor
pe termen scurt (jumatate din datoria interna) pune statul in primejdia unei
crize financiare majore, in situatia in care detinatorii de Bonuri de Tezaur
nu accepta reinnoirea creantelor lor ajunse la scadenta si cer rambursarea.
CRIZA MONETARA SI FRANCUL POINCARE
Franta traverseaza o lunga criza financiara si monetara care ref1ecta pana
la mijlocul anilor '20 atat saracirea tarii cat si amputarea fortelor sale productive
si profunzimea deficitului public. Greutatile razboiului au dus la slabirea
francului fata de puternicele monede anglo-saxone (dolarul si lira sterlina),
care au beneficiat de o gestionare mai riguroasa decat in Franta, mai ales in
materie fiscala; cursul dolarului urca la 11 franci in 1919 fata de 5 franci
in 1914, iar cel al lirei la 42 de franci, fata de 25 de franci inainte de razboi.
Cum in Franta deficitul public se perpetueaza, iar cresterea preturilor este
puternica (mai putin in perioada crizei deflationiste din 1921-1922), francul
devine o moneda fragila pe care mai multe puseuri speculative o vor pune in
pericol. .
- Primul atac are loc in 1924, odata cu chestiunea ocuparii Ruhr-ului: bancile
anglo-saxone determina scaderea cursului francului pentru a constrange guvernul
Poincare sa evacueze teritoriul german si sa accepte o revizuire a reparatiilor
(planul Dawes).
- A doua, in 1926, este provocata de temerile pe care le genereaza in randul
detinatorilor de capital politic a Cartelului stangii si mai ales proiectul
socialist de impozit pe capital. In iulie 1926 situatia francului devine asa
de critica, incat se impun energice masuri de redresare.
Intoarcerea lui Raymond Poincare la guvernare, in toiul crizei, este suficienta
pentru a restabili increderea si a deturna tendintele speculative in favoarea
francului. Mai multe masuri de ordin tehnic duc la consolidarea acestui nou
climat (consolidarea datoriei publice, echilibrul bugetar obtinut incepand din
1927 prin sporirea impozitelor indirecte) in timp ce Germania varsa cotele sale
anuale conform planului Dawes. Poincare poate atunci sa treaca la stabilizarea
cursului francului in cadrul lui Gold Exchange Standard, pe 25 iunie 1928: este
un franc devalorizat cu 80% fata de valoarea sa din 1924, "francul de patru
parale" (o para = sou = 5 centime), definit de o cantitate de 65,5 miligrame
de aur.
MANIFESTARILE PROSPERITATII. 0 INDUSTRIE DINAMICA
Participarea Frantei la miscarea generala de prosperitate a anilor '20 rezida
in mod esential in forta dezvoltarii sale industriale. Amorsata de o reconstructie
activa, care permite in 1923 atingerea nivelului lui 1913, cresterea productiei
industriale atinge rata medie anuala record de 9,5% intre 1921 si 1929 (ritm
care multiplica productia de 2,5 ori in 10 ani). Acest elan remarcabil este
insotit de o modernizare a sectorului productiv national. Noile sectoare pilot
(electricitatea, aluminiul, chimia, constructia de automobile) sunt cele care
cunosc cele mai ridicate ritmuri de crestere. Ele asigura dezvoltarea regiunilor
industriale ale Rh6ne-ului si Alpilor, in jurul oraselor Lyon si Grenoble, consolidand
forta aglomerarii urbane pariziene; iar bazinele miniere din Nord-Pas-de-Calais
si din Lorena isi mentin importanta prin dinamismul siderurgiei.
Noile tehnici de productie sunt adoptate in ramurile moderne, mai ales in constructia
de automobile, unde se inmultesc benzile de montaj. Pasionat al inovatiilor
tehnice, Andre Citroen rationalizeaza munca in uzina sa de la Jarel care va
produce 500 vehicule pe zi in 1927; el se va orienta si spre realizarea de modele
mai ieftine, accesibile noii clientele din clasele de mijloc, pe care incearca
sa o castige printr-o publicitate zgomotoasa.
Consolidarea pozitiilor marelui capitalism francez insoteste modernizarea industriala.
Efortul de investitie absoarbe o cincime din venitul national anual; el este
insotit de o centralizare crescanda a capitalului in favoarea marilor intreprinderi
dinamice angajate intr-o strategie activa de concentrare economica si financiara.
Peugeot, Renault si Citroen in ramura automobilului, Pechiney si Ugine in aluminiu,
Saint-Gobain si Kuhlmann in chimie, asigura in jur de trei patrimi din productie
in domeniul lor de activitate. Carteluri se constituie in siderurgie, minerit,
chimie. Societati ca Saint-Gobain, Air liquide, Thomson, constituie nucleul
gruparilor ce prolifereaza in toate directiile. Toate aceste firme isi asigura
baze financiare solide; ratele ridicate ale profitului le permit sa-si finanteze
dezvoltarea din resurse proprii (rata de autofinantare in jur de 60-70%).
In 1929 bogatia franceza reflecta prosperitatea unei tari in care venitul national
a crescut cu un ritm de 4,6% anual incepand din 1923 si a carei pozitie fata
de exterior s-a consolidat considerabil incepand din 1926. Francul Poincare,
o data cu stabilirea sa la 65,5 miligrame de aur, a devenit o solida moneda
de rezerva internationala, iar Franta va detine in 1930 un sfert din stocul
de aur monetar international.
SOCIETATE TRANSFORMATA DE RAZBOI
Modernizarea economica a anilor '20 declanseaza mutatii sociale de lunga durata
in sanul unei societati franceze ale carei baze traditionale au fost zguduite
de consecintele Marelui Razboi.
Calita in teribilele incercari ale transeelor, camaraderia de nezdruncinat a
miscarii Fostilor Combatanti (Anciens Combattants) este la originea unui fenomen
social fara precedent, care ilustreaza elocvent impactul profund al razboiului
asupra societatii franceze; depasind cadrele politice cIasice si suprapunandu-se
categoriilor socio-profesionale existente, asociatiile Fostilor Combatanti prolifereaza,
afisand un pacifism neincrezator fata de Germania si prompt in a scoate in evidenta
slabiciunile parlamentarismului celei de-a Treia Republici.
Razboiul a facut sa se clatine institutia familiala care constituise, o data
cu Codul lui Napoleon, panoul esential al modului de viata francez, dizolvand
definitiv cuplurile prin moarte (630000 de vaduve de razboi) sau divort, care
va intra in randul moravurilor acceptate. Aceasta disolutie relativa a celulei
familiale are ca efect modificarea statutului femeilor, de aici inainte mai
libere in comportament si mai bine puse in valoare in cadrul activitatilor lor
profesionale, mai ales ca lunga mobilizare a barbatilor le-a determinat sa adopte
noi responsabilitati in toate sectoarele de activitate, atat in uzina, cat si
la camp, unde fermiera devine "patroana".
Generata de dezechilibrele financiare ale razboiului si prost stapanita pana
in 1926, inflatia va repune in discutie certitudinile si obisnuintele burgheziei
care transformase in dogma experienta seculara a stabilitatii francului. Erodand
veniturile fixe, cresterea preturilor avantajeaza patrimoniile non-monetare
si favorizeaza pe speculatorii abili care fac avere dispretuind virtutile muncii
si economiei, pe care se sprijinea ideologia burgheza traditionala. Chiar si
atunci cand nu a fost pur si simplu anulat de disparitia debitorilor (cazul
imprumuturilor ruse), randamentul titlurilor de economii a fost sever amputat
de inflatie, afectand resursele numerosilor depunatori; este adevarat ca, in
acelasi timp, inghetarea chiriilor si arenzilor au adus atingere si altor forme
de venituri din capital. Inflatia a afectat in aceasta perioada mai ales rentierii
mijlocii si modesti, caci, dupa, ca si inainte de razboi, marea burghezie detine
marile averi (in anii '20, 5% din succesiuni concentreaza jumatate din toate
bunurile lasate mostenire); nu mai putin, si mostenitorii vor trebui sa invete
sa-si administreze altfel averea si sa se obisnuiasca cu ideea de a conta mai
mult pe munca lor decat pe renta, pentru a si-o valorifica.
MUTATII SOCIALE
Modernizarea economica a anilor '20 stimuleaza dezvoltarea noilor paturi sociale.
In fruntea marilor societati se afirma un patronat modern, cunoscator al noilor
metode de gestiune si al carui dinamism creator concorda cu ritmul trepidant
al cresterii: Andre Citroen sau Ernest Mercier, un politehnist sustinut de banca
Rotschild si foarte activ in dezvoltarea noilor surse de energie (el creeaza
in 1924 Compania Franceza a Petrolului), ilustreaza elocvent ascensiunea noilor
conducatori ai industriei.
Sub impulsul lor, marile societati recruteaza un personal mai competent (ingineri,
tehnicieni, contabili) care vine sa ingroase randurile clasei de mijloc, marind
eterogenitatea acestei grupe sociale majoritare, dar foarte contrastante: vechea
dominatie a claselor mijlocii a profesiunilor independente (fermieri, mestesugari,
comercianti) este progresiv contestata de avantul clasei de mijloc salariate
sau cu profesiuni liberale. Doua modele sociale diferite coabiteaza astfel in
incerta conditie intermediara dintre burghezie si proletariat; veniturile unora
si altora evolueaza diferit in functie de ramura de activitate mai mult sau
mai putin prospera, sau de forma de remunerare in functie de inflatie (care
ameninta mai mult salariile fixe decat veniturile legate direct de pretul de
vanzare, ca ale lucratorilor independenti).
Elanul industrial al prosperitatii face sa creasca numarul muncitorilor, al
caror efectiv va atinge 7 milioane in 1931. In acelasi timp, organizarea stiintifica
a muncii modifica profund continutul si importanta muncii lucratorului din uzina.
Acesta vede disparand meseria, rod al unei lungi ucenicii si sursa a unei consideratii
sociale. Pe viitor, lipsit de sarcini de conceptie, supus puterii (uneori arbitrare)
a maistrului, executa o "munca pe bucatele" in ritmul cadentat in
care avanseaza banda. Totodata, miscarea muncitoreasca franceza traverseaza
o perioada dificila, traumatizata de esecul marii greve din 1920, apoi dezmembrata
de sciziunea sindicala din 1921 intre CGT (Confederatia generala a muncii) si
CGTU (unitara), ea insasi consecinta a crizei stangii socialiste la congresul
de la Tours. Pe fondul decalificarii profesionale, lumea muncitoreasca este
de altfel divizata de subtile diferente intre categorii (muncitori calificati
si necalificati, barbati si femei, francezi si imigranti), care submineaza unitatea
sa de actiune. Aceasta situatie nu este deloc favorabila ameliorarii conditiei
muncitorilor: daca ziua de lucru de 8 ore acordata in aprilie 1918 vine sa satisfaca
o foarte veche revendicare, puterea de cumparare a muncitorului stagneaza incepand
din 1923.
STAGNAREA DEMOGRAFICA
In timp ce Giraudoux observa cu regret ca "Francezii s-au imputinat in
singuratatea campiilor noastre pustiite, a fami/iilor noastre micsorate...",
nu facea decat sa constate gravitatea crizei demografice si sociale care atinge
Franta interbelica, nepermitandu-i sa compenseze grelele pierderi ale Marelui
Razboi (aproape 3 milioane de oameni). Intre 1921 si 1931 efectivele recenzate
nu cresc decat de la 39,2 milioane de locuitori la 41,9 milioane, adica o crestere
de 2,7 milioane, din care aproape jumatate trebuie atribuita imigratiei, numarul
strainilor din Franta crescand de la 1,5 la 2,7 milioane. Slaba crestere naturala
este explicatia acestui fenomen: diminuarea ratei nuptialitatii, ca si a fecunditatii,
antreneaza o scadere a natalitatii, in timp ce mortalitatea scade prea lent.
Rezulta o imbatranire a populatiei, ca si o insuficienta reinnoire a claselor
conducatoare, care nu vor favoriza deloc adaptarea in fata schimbarilor multiple
produse de ruptura din 1914-1918. Criza demografica se explica desigur prin
urmarile razboiului, care a destramat numeroase cupluri si prin absenta unei
veritabile politici de natalitate, redusa la legea din 1920 care reprima avortul
si propaganda contraceptiva, in timp ce avantajele acordate familiilor cu multi
copii raman insignifiante si criza locuintelor face ravagii.
Stabilitatea populatiei active reflecta stagnarea numarului adultilor: cu 20,8
milioane de persoane active in 1931, efectivul anului 1906 (20,4) este abia
depasit si putin susceptibil de crestere, cata vreme rata activitatii este deja
ridicata la 50% din rezidentii francezi. In ciuda transferurilor utile de mana
de lucru intre cele trei sectoare de activitate, echilibrul atins in 1931, cu
36% din populatia activa in agricultura, 34% in industrie si 30% in terte sectoare,
intretine o iluzie periculoasa: mascheaza risipa mainii de lucru in sectoare
putin productive si lipsa de cadre, ceruta de modemizarea sistemului de productie.
Indiferent care ar fi resorturile profunde, comportamentul malthusian al francezilor
traduce lipsa optimismului in fata prosperitatii, chiar daca alegerea familiilor
de a avea un singur copil este adesea ghidata de grija de a-i asigura acestui
singur mostenitor cele mai bune sanse de promovare sociala. In consecinta, stagnarea
demografica contribuie la limitarea potentialului national de dezvoltare economica.
FARAMITAREA INTREPRINDERILOR
In pofida avantului marilor intreprinderi modeme, trebuie admis ca structurile
productive ale Frantei raman dominate de modelul traditional al micii intreprinderi
independente apartinand unei familii, conceputa ca baza economica a libertatii
individuale. In 1925, legea ce crea SARL-urile (societatile cu raspundere limitata)
permite intarirea micilor intreprinderi particulare, numeroase in comert si
agricultura; chiar si in industrie structurile tehnologice raman slab concentrate,
din moment ce, in 1926, 41 % din mana de lucru din industrie este folosita in
intreprinderi cu mai putin de 10 salariati. In agricultura (cu exceptia fermelor
moderne din bazinul Parisului) anii '20 marcheaza apogeul sistemului micii exploatari
familiale, ea insasi fractionata in parcele, faramitare generala care se constituie
intr-un obstacol in calea oricarei tentative de modemizare tehnica. Taranul
francez investeste mai putin decat economiseste, totdeauna in vederea cumpararii
unui nou lot de pamant. In aceste conditii, randamentele si productia stagneaza,
agricultura nefurnizand decat 23% din venitul national si fiind raspunzatoare
pentru trei sferturi din deficitul comercial francez.
PIETE PREA INGUSTE
Prin lipsa sa de elasticitate, piata franceza reflecta faramitarea structurilor
si limiteaza posibilitatile de expansiune economica nationala. In 1929, jumatate
din populatia franceza este rurala, traind in sate izolate, neintegrate circuitelor
economiei modeme. Economisirea, considerata drept o virtute, conduce la practica
generala a tezaurizarii, ceea ce restrange debuseurile industriei de bunuri
de consum si lipseste de resurse o retea bancara putin solicitata de masa micilor
afaceri familiale, carora ideea recurgerii la credit le repugna.
Este adevarat ca coloniile asigura debuseuri suplimentare pentru productia metropolei,
insa slabul nivel de dezvoItare al imperiului colonial limiteaza posibilitatile
sale de a absorbi cantitativ, cat si calitativ; in realitate, aceste piete rezervate
prin practica "pactului colonial" nu fac decat sa tranchilizeze economia
franceza, care se culca pe laurii usor cuceriti, fara insa a-i putea oferi stimulentele
necesare intrarii in modernitatea ce genereaza prosperitate.
INERTII SOCIALE
In ciuda mutatiilor mai sus evocale, societatea franceza pare mai degraba cuprinsa
de confuzie decat angajata pe calea unei adaptari hotarat modernizatoare. Slaba
natalitale antreneaza automat o imbatranire a populatiei, care nu este deloc
favorabila tendintelor novatoare. Pe de alta parte, mobilitatea sociala, fenomen
ce deschide oricarui individ posibilitati de ascensiune in paturile superioare
ale societatii, ramane in Franta mai redusa decat ar permite-o teoretic egalilatea
de acces la toate slujbele in functie de capacitatile atestate prin diplome
(de exemplu 3 fii de muncitor din 5 vor deveni la randul lor muncitori). Sistemul
meritocratic al celei de-a Treia Republici isi afla intr-adevar limitele in
efectivele scazute admise in invatamantul secundar, unde studiile nu vor deveni
gratuite de cat la sfarsitul anilor '20, bacalaureatul ramanand o diploma rezervata
copiilor burgheziei; iar atingerea unor functii de conducere depinde inca cel
putin tot atat de recomandari cat de calificare. Asociata structurii demografice
a tarii, aceasta practica conduce la un soi de "gerontocratie" mai
degraba prudenta, decat novatoare.
Masa eterogena ce formeaza clasa de mijloc mizeaza si ea mai degraba pe stabilitate
decat pe mobilitatea de ansamblu a corpului social. Pentru toti acesti "francezi
medii" care sunt mestesugari, comercianti, functionari sau reprezentanti
ai profesiunilor liberale, singurul reflex comun este cel al apararii pozitiilor
cucerite impotriva oricarui risc de nivelare sau, si mai rau, al alunecarii
inspre proletariat; impotriva inflatiei (care amputeaza salariul real) sau concentrarii
economiei (ce ameninta mica proprietate familiala), cea mai buna garantie pare
in continuare o conducere conservatoare care sa protejeze ceea ce exista (francul
si proprietatea) impotriva oricarei evolutii disturbatoare. lata de ce membrii
claselor de mijloc, care sunt constienti ca ei sunt cei ce arbitreaza disputele
politice, sustin cu voturile lor guvernarile prudente sau conservatoare ale
radicalilor sau moderatilor.
Daca conjunctura economica a anilor '20 dovedeste o oarecare participare a Frantei
la fenomenul "prosperitatii" care a fost identificat in SUA si in
Germania, rezistenta structurilor si comportamentelor vine totusi sa-i marcheze
limitele. Trebuie subliniat, de asemenea, ca jocul fortelor dinamismului si
stabilitatii se inscrie din ce in ce mai accentuat in geografia tarii, a carei
diversitate regionala se contureaza in functie de caracteristici ce vor dura
pana. in ultimul sfert al secolului.
