• Puterea este un concept central al stiintei politice, desi esenta sa este greu de definit si trimite la o multitudine de situatii si ipostaze extrapolitice (puterea parintilor asupra copiilor, puterea sociala -; ca modalitate de control a indivizilor etc.) Termenul este utilizat in mai multe acceptii (cetatean versus Putere, puterea poporului, Putere -; ca guvernamant -; versus Opozitie, puteri publice -; sinonime cu organele statului etc.). f4c17cd
• B. de Jouvenel defineste „puterea pura“ prin „comandamentul existent in sine si pentru sine“.
• Puterea se poate evidentia si in cadrul unei relatii intre doua sau mai multe persoane, puterea asupra cuiva. Aceasta perspectiva interactionista se originizeaza intr-o definitie celebra avansata de Max Weber: „puterea este sansa de a face sa triumfe in sanul unei relatii sociale propria vointa, chiar in pofida rezistentelor; prea putin conteaza pe ce trebuie sa se sprijine aceasta sansa“. Puterea asupra cuiva este puterea de a face ceva. Este o capacitate de actiune fie materiala (a munci, a face o lucrare), fie juridica (a dispune de o competenta recunoscuta de drept). In realitate puterea de a face ceva nu se insereaza neaparat intr-o relatie cand ramane doar o aptitudine fizica sau intelectuala susceptibila de a se realiza intr-un proiect.

A. Exercitiul puterii

• In conceptia interactionista accentul este pus pe relatia disimetrica invederata de putere. Mai intai puterea presupune prezenta a cel putin doua persoane, Apoi puterea nu este o esenta imuabila si nici o natura abstracta. Ea este o practica, o experienta sociala. In fine, exercitarea puterii suscita o reactie depistabila in comportamentul politic. Este de retinut definitia politologului american R. Dahl: „A exercita o putere asupra lui B in masura in care obtine de la B o actiune Y pe care acesta din urma n-ar fi efectuat-o altfel“. Aceasta abordare permite stabilirea unei legaturi intre notiunea de putere (sau competenta juridica) si cea de responsabilitate. Cel ce exercita puterea are sau trebuie sa aiba responsabilitatea actelor sale sau a consecintelor acestora, indiferent ca in anumite situatii actele sunt comise de executanti ce-i indeplinesc ordinele.
• Imputarea puterii -; este un proces de comunicare care adesea deformeaza sau simplifica exagerat realitatea. De exemplu cand autorul aparent nu este autorul real sau cand procesul decizional complex este atribuit de o maniera totalmente personalizata unui singur individ. Pe de alta parte, exercitiul puterii se poate manifesta in absenta oricarei decizii, in conditii de invizibilitate a oricarei imputari. Exercitarea unei puteri poate produce nu numai comportamente observabile ci si non-decizii si cu cat este mai intensa poate provoca absenta oricarei contestatii vizibile. Procesul de reducere la tacere sau anihilare a eventualei contestari este foarte complex, combinand elemente de ordin juridic, psihologic, psihic, sociologic si cultural.
• Exercitarea puterii se soldeaza cel mai adesea cu limitarea libertatii individului. In acest context problema consimtamantului celor asupra carora se exercita puterea devine de cea mai mare importanta. Daca B consimte sa aiba un comportament sugerat de A putem, oare spune ca B este supus puterii lui A?
• Pragul intre constrangere si consimtamant nu este totdeauna clar definit. B poate consimti sa se comporte intr-un anume fel la sugestia lui A din interes (bine sau rau inteles), din ignoranta sau necunoasterea datelor exacte a situatiei, ori chiar din orbire. Contextul social si psihologic al consimtamantului trebuie stabilit si cunoscut pentru a se repera din punct de vedere sociologic o relatie de putere efectiva.
• Indivizii prefera sa creada ca ei se supun voluntar sau ca sunt constransi sa se subordoneze. Dar si cel ce exercita puterea se poate iluziona in chip similar.
• O relatie de putere se poate prezenta ca un comandament in masura in care cel asupra caruia se exercita are de ales intre a se supune ordinului sau a risca sa fie sanctionat (ex. ordinul dat de un ofiter altui militar de rand). Injonctiunea este o conditie necesara si suficienta a comportamentului prescris? Injonctiunea autentica se releva atunci cand cel ce se supune ordinului are de ales intre doua atitudini: sa se plieze in fata comenzii adoptand un comportament prescris sau sa se expuna unei pedepse. Aceasta din urma poate viza privarea in mod autoritar de un avantaj scontat, producerea unui prejudiciu (privare de libertate sau de bunuri materiale). Nesupunerea duce la deteriorarea conditiei subordonatului.
• In cazul unei relatii de putere care se exercita de o maniera necoercitiva si care este cunoscuta sub numele de influenta individul se afla plasat in fata unei alternative diferite, sau adopta comportamentul sugerat, beneficiind de anumite avantaje (recompensa materiala sau simbolica, favoruri din partea unui personaj influent), obtinand o gratificatie psihosociala (mai putina anxietate, stima de sine, stabilitatea propriei conditii) sau nu adopta comportamentul sugerat si se priveaza singur de o recompensa, suferind implicit o deteriorare a situatiei de care dispune.
• Relatia de influenta exclude constrangerea si se bazeaza pe seductie sau persuasiune. Manipularea constituie o varianta de persuasiune care invedereaza un caracter clandestin. A il influenteaza pe B, fara ca acesta sa constientizeze directia sau scopul catre care se indreapta la sugestia lui A. Manipularea presupune o maniera neloiala de a abuza de increderea indivizilor, refuzandu-le sa examineze atent situatia si sa ia o decizie autonoma, in cunostinta de cauza.
B. Specificul puterii politice

• Natura politica a puterii nu se reveleaza de o maniera obiectiva absoluta ci rezulta dintr-o actiune de atribuire si imputare contextualizata, destinata a face recunoscut rolul conducatorului (ex. un rege pe care nimeni nu-l mai considera rege nu mai exercita nici o putere).
• La originea puterii politice exista conflicte si tensiuni ce se manifesta in orice societate umana si care necesita rezolvari corespunzatoare. Exista forme arhetipale de conflict intre generatii, intre semintii diferite (triburi, clanuri, populatii sedentare si nomade etc.). Exista un conflict intre indivizi si grupuri care se afla in situatii de inegalitate.
• Penuria obiectiva sau negativa va general intotdeauna sentimente de frustrare si resentimente. In fine o amenintare prezumtiva din partea unui inamic exterior, perceput in termenii alteritatii si ostilitatii difuze, obliga de asemenea la o mobilizare sociala ce consolideaza fundamentele puterii.
• Conflictele contureaza raporturi de forte, ierarhii care cu timpul devin mize sociale alimentand competitia politica. Puterea politica devine in aceste circumstante o instanta reglatoare a disputelor si disensiunilor, a raporturilor conflictuale dintr-o societate.
Sarcina puterii nu este de a face sa dispara inegalitatile, disimetriile din societate si viata politica, ci de a crea un cadru in care acestea sa devina suportabile, deci acceptabile.
• Puterea politica se defineste prin efectele sale (G. Balandier). Ea apara o societate de propriile imperfectiuni si excese, lupta contra entropiei, a factorilor perturbatori si a situatiilor de dezordine, protejand comunitatea sociala de pericolele exterioare reale sau presupuse.
• Nu in ultima instanta, sursa puterii rezida in teama. Oamenii au trait dintotdeauna sub spectrul unor amenintari sau terori (spirite, prevestiri rele, razboaie, molime, cataclisme, saracia). G. Burdeau preciza ca „societatile sunt fricoase“ iar reprezentarile lor despre putere sunt mai putin redutabile decat cele despre astfel de terori imaginare sau efective. Miturile fondatoare consacra victoria contra haosului si tenebrelor. Puterea politica, asemenea magiei, reprezinta o solutie pentru a stapani incontrolabilul.
Teama potenteaza disponibilitatea oamenilor de a se supune unei instante conducatoare politic, chiar si atunci cand frica este subliniata si exorcizata (inclusiv in sistemele democratice).