Relatia ganditorului politic fata de istorie este in functie de realitatea social-politica a timpului sau, in sensul ca nici un fapt istoric nu apare ca apartinand numai trecutului. Istoria, ca spatiu ce uneste evenimentul si constiinta, reprezinta unitatea dintre eveniment si sens, in masura in care constiinta istoricitatii poate trai cu adevarat realitatea acestei duble limite; ea este locul evenimentelor sau campul de desfasurare a istoricitatii, spatiul temporal care circumscrie prezenta a ceva trait, devenit sau imemorial. c1z7zu
Legat astfel de constiinta si de prezenta evenimentului, centrul de greutate a istoriei politice se va deplasa intotdeauna dinspre prezent spre trecut. Ea nu va fi stiinta despre un trecut in sine, eleatic, obiect de pura memorie. Caci acest trecut in sine nu ar putea fi decat locul evenimentelor absolute; or legatura dintre constiinta istoricitatii si a libertatii ia nastere tocmai din despartire acestui trecut in sine.
Asadar, nu va exista eveniment trecut, decat raportat la prezentul constiintei, si nu la momentul punctiform si fara relief care marcheaza prezentul unui timp liniar. Prezentul devine mai dens prin constiinta istoriticitatii, forma subtila a prezentei si prin evenimentul ce ni se impune prin prezenta sa, fie cotidiana, fie a unui trecut reluat mereu de catre constiinta; in acest ultim caz, evenimentul trecut pastreaza in prezent o putere de iradiere si de modelare permanenta, care determina constiinta sa-l recunoasca in continuare si sa-l perceapa ca un eveniment. Tot ceea ce omul poate retrai din trecutul sau ca un adevarat eveniment, tot ceea ce va fi in masura sa reia, sa-si reprezinte, sa “repete”, constituie istoria sa si realitatea istoriei. Aceasta istorie, fara a fi o realitate substantiala, transcedentala omului, va avea totusi exact atata “realitatea” obiectiva ca si evenimentul al carui caracter esential este de a irupe in constiinta.
Evenimentul cel mai real este acela care se impune cel mai mult constiintei ca un centru organizator al devenirii istorice. Forta sa de iruptie inseamna insasi propagarea sa, care ordoneaza istoria pentru noi si ii confera semnificatia sa. Intr-adevar, evenimentele reprezinta realitatea istoriei, ii suporta rationalitatea si ii dau sensul. Semnificatia istoriei nu este in afara evenimentelor, si daca istoria are un sens, aceasta are loc cand unul sau mai multe evenimente centrale configureaza o tendinta in succesiunea lor, dau un sens istoriei.
Astfel, evocarea istorica impinge sensul unui eveniment dincolo de simpla successiune a generatilor in timp. Antinomia prezent -; trecut, cu accentul pus cu precadere pe calitatea unui trecut exemplar in imaginea lui mitica, imprumuta cadrul existential al epocii memoriale, pe care il umple cu sensul evenimential urmarit pe plan subiectiv.
Daca in general istoria capata pentru noi o semnificatie unica, este pentru ca o realitate centrala recunoscuta ca eveniment o domina si o polarizeaza, fie ca este vorba de domnia lui Ludovic al XIV-lea, de victoria lui Napoleon la Tilsit sau de prabusirea unui regim politic. Daca, in schimb, sensul isi pastreaza valoarea de soc pentru constiinta, el va fi mereu reluat, pentru ca neincetat el va manifesta asupra noilor evenimente si asupra prezentului o forta organizatoare noua, un sens reinnoitor. Astfel, se intampla ca evenimentul organizator sa ramana acelasi de-a lungul secolelor; el se releva purtatorul si datatorul de sens inepuizabil: noile evenimente ale prezentului ii vor trimite apeluri, caror le va raspunde totodeauna prin noi semnificatii. Acestea vor fi neancetat reintrepretate sau reconfirmate, mereu reluat, ca si evenimentul ce le contine.
Timpul istoric se va transforma in timp psihologic cu nucleuri dense, cu un centru sau cu mai multe centre: acestea vor fi tocmai evenimentele cruciale din care iradiaza sensul in toate directiile, atat catre trecut cat si spre viitor, prin care se explica continua retroactiune a prezentului fata de trecut si anticiparea profetica. Istoria sociala este locul acestor sensuri intretaiate (interferenta lor determinata relativa lor contingenta), care nu se unifica automat intr-un sens global dat sau definitiv.
Istoria gandirii politice este vazuta astfel ca miscarea dialectica intre eveniment si istoricitatea umana si ca dialog al evenimentelor intre ele, reliefand sistemele politice si structurile sociale, si prin aceasta determinand fundamentul si sensurile evolutiei.
Prin urmare, istoria gandirii politice nu este o succesiune lineara de idei si evenimente, adunete pe axa continua a duratei pe epoci, perioade, domnii, popoare, etc. Ea nu este un muzeu imaginar al istoriei, unde ideile si evenimentele sa se ordoneze in raclite frumos impodobite, dupa criterii de clasificare straine de spiritului imanent al devenirii.
Daca procesul gnoseologic al evocarii tine de datele de mai sus, inerpretarea personala a evenimentelor plateste si ea tribut situatiei contemporane scriitorului sau istoricului. Ambii cauta in continuitatea evenimentelor, intelegerea determinismelor comlexe ale progresului cu toate ramificatiile lor: schimbare, dezvoltare, devenire, evolutie si maniera in care acestea se structureaza in campurile semnificative ale doctrinelor politice. Exista o actiune reciproca intre substanta raritatilor evocate si lumea contemporana in care traieste si simte istoricul inspiratia fecundandu-le deopotriva. Pentru ca istoria gandirii politice, varianta a istoriei sociale, nu poate evolua si construi decat in stransa legatura cu ceea ce autorul simte si aspira in lumea lui, in idealurile, suferinta si zbuciumul ei, ceva din aceste convulsii se vor fi cristalizat in intoarcerea spre lumea ideala a unui trecut reprezentati. Procesul pshihologic al intelegerii gandirii politice se explica la fel de bine ca si in cazul istoriei umane generale: trecutul nu este un trecut pitoresc, mort in sine ci traieste in perspectiva istorica a evolutiei de la individual la legitatile existentiale ale colectivitatii, intr-un spatiu inteles ca antropologie culturala, creatoare de istorie.
Contradictia dintre conceptia teoretica si interpretarea evenimentelor si proceselor istorice din cadrul unei epoci tine de efortul de a oferi o explicatie rationala valorii istrorice a evenimentului, de a-i sacrifica contngenta pentru a-l absorbi in antemporalitatea unei ordini rattionale si eterne. Vizand permanentele unor valori sacial-politice, aceasta contradictie valideaza, de pilda, contradictia din istoria culturii europene, dintre filozofia greaca pagana si crestinism. Filosofia greaca, anistorica in esenta, preocupata sa descopere ratiunea, necesitatea si ordinea, s-a ciocnit de eveniment si a incercat sa-i anuleze valoarea istorica. Cu crestinismul eternitatea nu mai detine monopolul asupra istoriei, pentru ca sensul istoric insusi s-a incarnat intr-o istorie ca va deveni reala de-acum inainte (istoria mantuirii oamenilor prin aparitia Fiului lui Dumnezeu). De-abia in secolul Luminilor, filosofia istorie va incerca sa reconcilieze contingentul istoric in zeificarea ratiunii. Ea nu va anula evenimentele intr-o eternitate atemporala ci, ordonandu-le pe axa unui progres linear, le va reabsorbi in unitatea ipostaziata a unei istorii totalizatoare, pe care o va invoca pentru justificarea faptelor umane.
Ceea ce uneste timpul fizic de timpul istoric este o anumita sensibilitate intuitiva a istoricului de a se transporta prin ipoteze intr-un alt prezent; epoca pe care o evoca este considerata de el prezentul referitor, centrul perspectivei temporale. Exista un viitor al acestui prezent, compus din speranta, ignoranta si teama oamenilor de atunci si nu din ceea ce noi stim ca s-a intamplat. Insa exista si un trecut al acestui prezent, compus din amintirile oamenilor de altadata si nu, din cea ce stim noi despre trecutul lor. Or, acest transfer intr-un alt prezent, care apartine subiectivitatii scriitorului, nu este altceva decat o imaginatie vizionara, cand un alt prezent va fi infatisat din nou, readus din strafundurile istoriei, din alte vremuri. Este o qualite maitresse, posedarea capacitatii de apropiere a trecutului istoric, redand in acelasi timp distanta istorica, mai mult, constituind in sufletul cititorului constiinta unei distantari, de profunzime in timp.
Ceea ce politologul vrea sa explice si sa faca inteles in ultima instanta este instituirea politicului. Trecutul de care ne-am indepartat este trecutul uman. La distanta in timp se adauga si perspectiva specifica stiintelor antroplogice. Caracterul uman inepuizabil al trecutului impune sarcina cunoasterii lui posibile si prin modalitati specifice gandirii politice. Trecutul, anticipat printr-un efort de simpatie, este mai mult decat un simplu transfer imaginar intr-un alt prezent, este un transfer ipotetic intr-o alta viata a omului. Aceasta simpatie atrage imaginatia istoricului printr-o afinitate electiva fata de lumea evocata. Momentul in care statutul gnoseologic si axiologic al gandirii politice capata un contur relevant, este atunci cand, in ciuda distantarii in timp, evocarea atat de specifica face sa apara sistemul de valori al comunitatilor de altadata. Aceasta evocare a valorilor, care in cele din urma ramane singura posibilitate de cunoastere a oamenilor accesibila noua, in lipsa posibilitatii de a retrai ceea ce au simtit si gandit ei, nu este posibila fara ca ganditorul sa nu fie interesat vital de aceste valori si sa aiba fata de ele o profunda afinitate. El a trebuit sa admita in mod ipotetic idealurile lor, ceea ce a constituit o premisa a intelegerii acestei problematici. Aceasta necesitate gnoseologica de transfer in timp intr-o alta subiectivitate adoptata ca centru al perspectivei se datoreaza si situatiei speciale a ganditorului. Apartinand aceleiasi culturi, in care trecutul este acela al epocii contemporane lui, dar si in care oamenii din trecut fac parte din aceiasi umanitate, gandirea politica reprezinta una din formele culturale in care ei repeta aparteneneta lor la aceeasi cultura, umanitate si comunitate. fiind un dialog al comunicarii dintre constiinte, animata in aceeasi masura de o vointa a intelegerii si a cunoasterii, gandirea politica a adus, aduce si va aduce o contributie remarcabila la cunoasterea fenomenului uman.
Dintre toate senzatiile timpului, paramnezia este sentimentul unei mari intensitati a memoriei afective, care combina convingerea de a fi fost martor sau autor al unui eveniment cu certitudinea contradictorie de a nu fi fost niciodata prezent la fata locului. Efectul paramneziei cauzeaza o emotie intensa, care pare sa conste in perceperea unei schimbari bruste in pozitia relativa a trecutului si prezentului, da sicum cele doua dimensiuni ale timpului, de obicei sepatate in reprezentarile noastre, s-ar vedea dintr-o data simultane fara a pierde, totusi, nimic din calitatea lor proprie. Resurectia imaginilor sensibile propriu-zise despre timp este invariabil asociata cu un fenomen mnemonic de un tip diferit, dar complementar, memoria emotiilor ssau amintirea afectiva. Memoria simturilor pastreaza aspectul lucrurilor, in detaliul lor, in structura lor aparenta.
La istoricul politic, un lant de cinestezii si sinestezii imbina pana la organic sentimentul trecutului si al devenirii prin intermediul unor mobiluri sublimate prin medierea, in special, a intereselor. Fiecare spatiu, cu componentele sale calitative, sacrale, este si el, in mare parte, produsul unui timp care a lucrat intr-insul. Implicand ideea ontologica de sinteza, factorul temporal poate fi acum mutat in perspectivva trecutului si sub forma de noi spatii, ca urmare a interactiunilor probabiliste in cunoasterea realitatii. Iar acel timp intipareste concomitent in noul spatiu amintiri de demult care leaga trecutul cu prezentul unei determinari spatiale date.
Examinarea coordonatelor lumii istorice: spatiu, timp, si memorie afectiva ne releva trecerea de la prezentul situatie la prezentul integrator al totalitatii numit cultura nationala. Timpul, raportat la nevoile prezentului, devine istorie. Spatiul de extinde si el ca viziune tridimensionala a miscarii grandioase a materiei surprinsa intr-o dialectica cosmica. Nu este vorba de o extindere in sens newtonian, ci einsteinian, de o amplificare in adancire a semnificatiilor unor viziuni mitice, care depasesc granitele evocarii propriu-zise. La prima vedere, ele par, fara nici o legatura cu subiectul evocat; or, ceea ce le uneste este tocmai incororarea lor afectiva la un model al lumii si al vietii, pe baza unor diverse moduri specifice de a percepe timpul si schimbarea in destinele lor.
Este surprinzator ca si conceptia marxista considera cunoasterea trecutului si viitorului dependente de “exacta intelegere a prezentului”. Marx situeaza in interiorul gandirii istorice momentul antiistoric; “de fapt, oamenii fac propria lor istorie, dar nu o fac din propria lor vointa, desi in conditii deja imediat date si transpuse. Traditia tuturor generatiilor planeaza ca o obsesie asupra gindirii celor vii. “ Deschizand o bresa in studiul formatiunilor social-economice, Marx si Engels de vor opune tendintelor menite sa mentina o separare absoluta sau antinomie intre natura si istorie, si deci intre modalitatile respective ale cunoasterii lor. Ambele apartin mai curand aceleiasi lumi, a carei unitate cognitiva se bazeaza pe practica: “atata timp cat exista oameni, istoria naturii si istoria oamenilor se conditioneaza reciproc” . Lui Feuerbach, Marx si Engels ii reproseaza “ca lumea sensibila (...) nu este un lucru ddat imediat de eternitate, mereu egal cu sine insusi, ci produsul istoric (...) , rezultaatul activitatii unei intregi serii de generatii dintre care fiecare s-a sprijinit pe spatele precedentei”.
Explicatia valorica a acestei evolutii nu mai poate fi satisfacuta prin succesiunea unor entitati de complexitate descrescanda, intr-o cronologie nuda. in procesul cunasterii diacronice, momentul logic si momentul temporal se succed si se intrepatrund simultan: transformarea intregului este studiata la nivel sincronic si coroborata cu celelalte tipuri de pe scara evolutiva.
Ruptura dintre teorie si istorie o constituie punctul de plecare al interpretarilor structuraliste contemporane in stiintele umaniste. Transferul metodei structuraliste din lingvistica in stiintele sociale a readus in discutie eficienta metodologiilor de cercetare analitico-structurala si istorico-genetica din domeniul istorire cu fertile sugestii de munca pentru capitolul de fata. Pe de o parte, Louis Althusser, Claude Levy Strauss, Michel Foucault, adepti ai metodei analitico-structurale, pe de alta, reprezentantii scolii de la Frankfurt, Max Horkheimer, Th. W. Adorno, H. Marcuse, A. Schmidt, partizanii metodei istorico-genetice, au confruntat exigentele gnoseologice in cunoasterea proceselor istorice, studiate retrospectiv, plecand de la niveluri dince in ce mai avansate. Reelaborarea rezultatelor pana la zi, oferita de procesul gandirii, le face “mai concrete” in sens hegelian, mai bogate in continut.
Dupa Althusser, unitatea dialectica dintre structura si procesul creativ se rezolva in realitatea obiectiva in favoarea structurii. Fundanentand o interpretare structuralista a lui Marx, Althusser afirma ca poate deduce din Capitalul “abolirea oricarei origini si a oricarui subiect” iar intr-un alt loc, intr-un loc si mai explicit, precizeaza: “De la Marx incoace stim ca subiectul uman, eul economic, politic si filozofic nu este “centrul istoriei or, spre deosebire de filozofii iluministi si chiar de Hegel, stim ca istoria nu are un “centru”, ci o structura”(...). Insa prioritatea metodologica a sincroniei (structurii) asupra diacroniei (istoriei) inseamna cu necesitate ca problemele concrete sufera din principiu o reducere si o depreciere. Este evident ca in Capitalul Marx se serveste de o metoda simultan istorico-genetica si analitico-structurala. El analizeaza structura societatii capitaliste, dar demonstreaza in acelasi timp ca este rezultatul unui proces istoric rezultat el insusi destinat sa fie depasit la randul lui de dezvoltarea istorica. Marx defineste materialismul istoric “produs constient al miscarii istorice”, ceea ce nu inseamna ca cunoasterea coincide cu descrierea obiectului sau intr-un proces cronologic linear. Combatand ontologia hegeliana atemporala, Marx evidentiaza istoricitateea lumii materiale prin studiul multiplelor mediatii istorico- naturale si istorico-sociale din totalitatea datelor concrete.