Caracteristicile economiei romanesti in prima jumatate a sec. XIX

In istoria romanilor epoca moderna debuteaza cu revolutia condusa de Tudor Vladimirescu din 1821 si se incheie odata cu faurirea statului national unitar roman in decembrie 1918. Societatea romaneasca a cunoscut importante prefaceri in plan politic, economic, social, juridic si cultural. Procesul de modernizare a fost insa lent deoarece marii boieri -; factori de decizie politica si economica -; promovau ideea ca Principatele nu se pot axa decit pe agricultura. Marii proprietari, lipsiti de spirit economic modern, neposedind capital lichid, exploatau proprietatea agrara prin intermediul taranilor clacasi, obtinind profit prin comercializarea cerealelor. Ca urmare a acestui fenomen, agricultura a continuat sa fie ramura economica de baza in Principatele Romane si in Transilvania.

Agricultura

Nevoia unei productii sporite generata de largirea continua a pietei moderne, de cererile turcilor in Principate, de cele ale armatei austriece in Transilvania, de nevoia acuta de bani pentru toate categoriile sociale au avut drept consecinta extinderea suprafetelor cultivabile, diversificarea culturilor, antrenarea in circuitul pietei a mosiilor si antrenarea tot mai puternica a taranilor in procesul de schimb. Transformarilor cantitative li se adauga schimbari calitative, corespunzatoare sistemului juridic al proprietatii. Aparitia in agricultura Tarilor Romane a agronomului, a geometrului, a administratorului si a veterinarului reliefeaza directii noi de evolutie. Unii mosieri introduc procedee tehnice noi, utilizeaza sisteme moderne de control si administrare, isi creeaza utilaje proprii, valorifica industrial produsele agricole. Statul sprijinea ideea de modernizare a agriculturii prin infiintarea Societatii de Agricultura, a invatamintului agronomic si economic, a Comisiei Centrale de agronomie si economie rurala sau a Asociatiei economice ardelene. Au luat fiinta fabrici de masini agricole la Iasi, Bucuresti si Cluj. Trimiterea de bursieri in strainatate, organizarea fermelor model, cautarile teoretice si redirijarile practice -; exprimate in activitatea lui Ion Ionescu de la Brad -; sint semnificative in acest sens. Extinderea suprafetelor cultivate, dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial au generat totodata un spor considerabil al obligatiilor taranilor, dincolo de prevederile oficiale prin intermediul invoielilor pentru prisoase. Preocupati de situatia taranimii, conducatorii revolutiei din Tara Romaneasca au hotarit, prin articolul 13 din Proclamatia de la Islaz, emanciparea si improprietarirea clacasilor prin despagubire. Dupa revolutie, in 1848, autoritatile din Principate au elaborat noi legiuiri agrare (1851) care au fost aplicate din anul urmator, prin care s-au reglementat raporturile dintre boieri si clacasi pina in 1864.

In Transilvania si in celelalte teritorii aflate sub administratie habsburgica, Revolutia de la 1848 a dus la eliberarea iobagilor de obligatiile feudale fara despagubire: Patentele Imperiale din 1853-54 elibereaza de servitutile feudale si categoria de tarani dependenti a jelerilor, fiind rascumparat prin bani lotul revenit in proprietatea fostilor iobagi si jeleri.

Industria

In raport cu celelalte laturi ale procesului dezvoltarii -; cele demografica si agrara -; industria cunoaste o dezvoltare mai putin spectaculoasa. Industria avea nevoie de initiativa, capital, materie prima, forta de munca libera, sprijin economic, stabilitate. Insa nici unul dintre aceste atribute nu exista. Dominatia otomana in Principate, stapinirea habsburgica in Transilvania, Banat si Bucovina creau serioase bariere in calea dezvoltarii industriei. Pentru Principate, desfiintarea monopolului economic otoman, stabilitatea politica dupa 1834, dezvoltarea puternica a oraselor, a mestesugarilor si a comertului au creat conditii mai favorabile dezvoltarii industriei in favoarea reluarii unor eforturi care aveau deja o indelungata traditie in societatea romaneasca. Orasele, mai cu seama, cuprind un mare numar de mesteri cu un profil tot mai diversificat. Astfel, de pilda, in Tara Romaneasca la 1831 sint inregistrate 74 de profesiuni in cuprinsul carora isi desfasoara activitatea 11.200 de mesteri si calfe. In Moldova catografia din 1845 inregistreaza 8530 de mesteri si calfe care practicau 101 meserii. Adincirea diviziunii muncii, utilizarea muncii salariate reprezinta indicii cu privire la dezvoltarea germenilor relatiilor capitaliste. Situatia este asemanatoare si in Transilvania. Aici, insa, ca si in Banat, pe baza unei traditii mai indelungate o dezvoltare particulara o cunoaste mineritul. Prima masina cu aburi este introdusa pe domeniul minier al Zlatnei in 1838. In 1845 se introduc trei asemenea masini la Resita. Ca urmare a perfectionarii tehnice, productia de aur, argint, fier si alte metale creste necontenit. Acest fapt favorizeaza dezvoltarea industriei manufacturiere. In Banat si Transilvania se infiinteaza ateliere de fabricat unelte si masini agricole, manufacturi in productia zaharului si a textilelor. In Moldova si Tara Romaneasca manufacturile apartin boierilor si negustorilor. Existau manufacturi de postav sau tesaturi, de paste fainoase, de sticla, de luminari, de unelte agricole. Cu toate acestea, industria manufacturiera s-a dezvoltat pe scara redusa si nu a acoperit toate ramurile pentru a alcatui o baza si a crea o traditie de unde sa se poata trece la industria masinista, de fabrica.

Inceputurile industriei de fabrica au fost timide si au aparut la mijlocul secolului al XIX-lea. La Bucuresti si Iasi au functionat primele mari mecanice (1846, 1848). Au luat fiinta intreprinderi apartinind industriei alcoolului si berii, cele de postav, chibrituri, luminari, sticla, caramizi, silitra. Lipsa conditiilor nu a ingaduit ca aceste intreprinderi sa se dezvolte continuu si nici sa ocupe o pondere insemnata in activitatea economica a Principatelor.

Comertul

Schimbarile petrecute in statutul politico-juridic al Principatelor Romane la inceputul epocii moderne a creat conditii favorabile in dezvoltarea pe scara larga a comertului intern si extern. Prin nivelul la care se desfasoara, prin implicatiile multilaterale pe care le genereaza si prin consecintele adinci pe care le determina, comertul se inscrie pe directia capitalista, accelerind procesul de dezvoltare moderna a societatii romanesti. Apare si se afirma o categorie de negustori profesionisti care echilibrau piata, confereau comertului un caracter uniform, organizat. In 1845 in Moldova sint consemnati 6633 de negustori, iar in Tara Romaneasca la 1835 erau 6246 de negustori. Acelasi fenomen este inregistrat si in Transilvania, acolo unde comertul s-a dezvoltat puternic. Legaturile economice cu Principatele devin tot mai active, piata nationala devine o realitate. In Principate, negustorii si mesterii au continuat sa fie organizati in bresle. In Transilvania activitatea negustorilor romani a fost deosebit de intensa. Cuantumul afacerilor se desprinde si din faptul ca ei plateau taxe de 175 ori mai mari decit acelea la care erau supusi negustorii sasi. Casele de comert ale fratilor Orghidan din Brasov si ale lui Hagi Constantin Pop din Sibiu aveau strinse legaturi cu Principatele, cu Peninsula Balcanica si cu Europa. Economiile complementare ale celor trei tari romanesti, nevoile acute ale schimbului au intensificat procesul de constituire a pietei unice nationale. Desfiintarea vamii dintre Moldova si Tara Romaneasca in 1848 este rezultatul acestui proces indelung pregatit.

In procesul de dezvoltare a pietii interne un rol important a revenit tirgurilor saptaminale, bilciurilor si iarmaroacelor, care devin mai numeroase si reprezinta puternice pirghii de dezvoltare a relatiilor noi capitaliste. Desfiintarea monopolului economic otoman a favorizat procesul integrarii Principatelor in circuitul comertului european. Porturile dunarene Galati si Braila devin importante centre comerciale. In 1836 Galatiul capata statut de porto-franco. Dezvoltarea comertului a impus modernizarea transporturilor si comunicatiilor. In 1845 in Tara Romaneasca se voteaza Legea drumurilor, iar in 1847 se constituie o directie a lucrarilor publice, in cadrul careia functioneaza sectia podurilor si drumurilor. In ambele Principate in intervalul cuprins intre anii 1835 si 1853 au fost construite drumuri in lungime de 775 km.

Organizarea Serviciului National al Postelor in Principate si garantarea sigurantei transporturilor, alaturi de eforturile pentru navigabilizarea riurilor interne (Siret si Prut) sau cautarea solutiilor pentru facilitarea legaturilor cu Transilvania reliefeaza aceleasi tendinte de a crea conditii favorabile pentru circulatia marfurilor si a oamenilor. Construirea unei flote fluviale prin activitatea santierelor navale de la Galati si Giurgiu se inscrie pe linia acelorasi preocupari de valorificare a productiei autohtone, de realizare a unor legaturi strinse si permanente cu piata internationala. Si in Transilvania sint inregistrate eforturi de modernizare a drumurilor existente, de creare a unor noi drumuri, de organizare a transportului de marfuri si calatori. Transporturile de calatori organizate cu curse rapide intre orasele transilvanene si Pesta, organizarea serviciilor de posta in interior sint semnificative in acest sens. In 1832 lua fiinta Societatea de navigatie pe Olt pentru a inlesni legaturile cu Tara Romaneasca. In 1847 G. Baritiu A. Kurz se pronuntau in favoarea unei cai ferate care, legind Brasovul cu Timisoara, sa urce spre Predeal si sa faca legatura cu porturile dunarene. Fara exceptie, partizanii dezvoltarii moderne au militat in favoarea imbunatatirii transporturilor, fapt cu repercusiuni adinci pe plan social si economic.

Finantele

Finantele si circulatia monetara reprezinta un sector important, care inregistreaza direct si repede nevoile de organizare moderna a societatii si care se cer adaptate pentru a crea un cadru corespunzator dezvoltarii istorice. Regulamentele Organice au schimbat radical sistemul financiar, modernizindu-l. in primul rind a fost constituit Bugetul, care ingaduia o stricta evidenta a veniturilor si a cheltuielilor. Pe baza recensamintelor organizate la 7 ani, au fost fixate impozitele -; capitatia, in suma de 30 de lei pe an si dajdia, impusa unor categorii cu indatoriri speciale. Categoriile privilegiate sint desfiintate si incluse in rindul birnicelor. Negustorii si mesterii sint impusi la plata unei dari fixe (patenta). Impozitele indirecte sint desfiintate. Bugetele includeau cu rigoare sumele datorate Portii, lista civila?? a domnitorilor, sumele necesare functionarii aparatului administrativ, intretinerii spitalelor, a scolilor, operelor de binefacere. Dependenta fata de Poarta, inexistenta unei monede proprii, circulatia unei apreciabile cantitati de moneda straina constituiau tot atitea obstacole in procesul de modernizare a societatii romanesti.

In Transilvania circulau mai multe monede: florinul cu diverse valori, galbenul imperial, talerul. Ca urmare a schimbului activ cu Principatele circulau si monedele aflate in curs in Moldova si Tara Romaneasca ce completau necesarul circulatiei monetare. Lipsa unei monede unice a constituit una dintre cauzele principale ale dificultatilor financiare care au persistat pe toata perioada domniilor regulamentare si chiar mai tirziu.

Economia Romaniei intre 1859 si 1877

Intreaga istorie moderna a Romaniei se dezvolta sub semnul Revolutiei de la 1848. Perioada de pina la 1878 este perioada revolutiei neintrerupte, in cuprinsul careia s-a constituit statul roman modern, s-a infaptuit o uriasa opera reformatoare, de transformare a structurilor, s-a cucerit independenta. Dezvoltarea nu s-a realizat liniar, fara obstacole; perioada este extrem de contradictorie. Tarile Romane si-au dobindit un nou statut juridic international, si-au modificat regimul politic interior. Infaptuirile materiale nu sint spectaculoase: societatea romaneasca nu a avut acum ragazul pentru a-si desavirsi structurile moderne. Au fost create doar conditiile favorabile, prin intermediul unei legislatii reformatoare extinse asupra tuturor sectoarelor, care a inlaturat formele vechi, perimate.

Agricultura

Acumularile in domeniul agrar sporesc dupa 1848. Agricultura ramine in continuare sectorul preponderent al economiei; in cuprinsul acesteia, in anul 1860, lucra 92% din populatia care se cifra la 2.218.638 suflete. Productia creste si in legatura cu exportul rentabil pe pietele europene. Arendasia practicata de o categorie specializata se extinde. Legarea tot mai deplina a mosiilor de nevoile pietei isi gaseste expresia si in extinderea cresterii animalelor, in intensificarea procesului de prelucrare industriala a produselor agricole. Preocuparile in directia utilizarii metodelor moderne se generalizeaza. O activitate deosebita in acest sens desfasoara I. Ionescu de la Brad, PS Aurelian si Leon Filipescu. Se infiinteaza Scoala generala de agricultura si silvicultura de la Herastrau, scolile de agricultura de la Iasi si Craiova pregatesc specialisti cu calificare corespunzatoare. Romania participa la primele expozitii agricole internationale. Infaptuirea Unirii Principatelor Romane la 1859 a creat conditii pentru infaptuirea unei reforme agrare. La 2/14 mai 1864 Alexandru Ioan Cuza a promulgat reforma care dadea problemei agrare o rezolvare in acord cu pozitia si interesele burgheze si care, cu toate limitele sale firesti, corespundea in mai mare masura nevoilor taranilor si intereselor economice, sociale si politice ale tarii. In conformitate cu dispozitiile legii au fost impropietariti 408.119 tarani, iar 59.721 au primit numai locuri de case. Improprietarirea s-a facut pe 1.766.258 ha. Suprafata de pamint a fost atribuita dupa numarul de vite, in raport cu care era apreciata impartirea taranilor in cele trei categorii: fruntasi, mijlocasi si codasi. Legea din 1864 -; care desfiinta relatiile servile, recunostea libertatea proprietatii si a taranilor in schimbul unei insemnate despagubiri -; prezinta o importanta deosebita pentru dezvoltarea ulterioara a societatii romanesti pe calea capitalista. Desfiintarea iobagiei si improprietarirea taranilor a creat piata interna pentru capitalism, inclusiv cea a fortei de munca, a permis extinderea relatiilor capitaliste in agricultura, a favorizat generalizarea muncii salariate, a grabit procesul de diferentiere a taranilor.

Proprietatea a fost consacrata sacra si inviolabila prin intermediul Constitutiei din 1866. Definind relatiile servile, legea a mentinut marea proprietate funciara. In timp ce marea proprietate detinea 6.023.744 ha., taranii stapineau doar 3.141.721 ha. In 1866 este votata legea pentru tocmeli de lucrari agricole si pentru executarea lor, modificata in 1872. Transformarile din agricultura au determinat o serie de modificari atit in privinta inventarului tehnic, prin introducerea unor masini moderne, cit si prin folosirea unor seminte cu performante ridicate. Cu toate acestea, in agricultura existau numai 156 de masini de treierat si 150 de locomobile cu aburi.

Cresterea animalelor continua sa fie o activitate importanta deoarece vitele mari erau folosite de tarani atit pentru munca cimpului cit si in alimentatie, cornutele mici erau o sursa de alimente si materie prima pentru industria casnica. O statistica din 1860 arata ca in Principate erau 500.000 de cai, 2.700.000 de bovine, 4.480.000 de oi si 1.100.000 de porcine.

Productia agricola de baza, cea de cereale, a sporit datorita randamentului la hectar ajungind la 1.700.000 t. Productia medie la hectar era inca scazuta, ea situindu-se la 750 kg. griu si 800 kg. porumb.

In provinciile romanesti de sub ocupatie straina, directiile si tendintele evolutiei agricole au fost in general asemanatoare: sporirea suprafetelor arabile, a randamentelor la hectar si a productiei totale. Pe primul plan in Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia s-a situat productia de cereale. In Transilvania in perioada 1869-1871 se obtine o cantitate de 1,3 milioane tone.

Industria

Dificultatile intimpinate, ca limitele in cuprinsul carora s-au inscris realizarile, au reprezentat tot atitea pledoarii in favoarea inlaturarii piedicilor interne si a cistigarii independentei, singura in masura sa ingaduie o dezvoltare in acord cu interesele sociale si nationale. Din cele 12.867 stabilimente industriale inregistrate in 1863, 7849 au fost intemeiate in perioada 1850-1863. Marea majoritate erau ateliere ale micii productii mestesugaresti, doar 51 apartinind industriei mari masiniste. Numarul acestora a sporit la 136 in 1878 si apartineau ramurilor textila, alimentara (mari cu abur, fabrici de bere, alcool, conserve), cherestea, sapun. O dezvoltare mai larga cunoaste industria extractiva si de prelucrare a petrolului. Productia a crescut de la 1190 t in 1863 la 15.100 t in 1877, numarul rafinariilor era de 20 in 1878. Legislatia economica adoptata a urmarit extinderea procesului de dezvoltare industriala. In acest sens, au fost adoptate: Legea patentelor (1863), Legea pentru infiintarea Camerelor de Comert si Industrie (1864).

In Transilvania continua sa se dezvolte mineritul, se infiinteaza in 1854 Societatea STEG, in 1855 Societatea economica a uzinelor de fier din Transilvania si Banat si Societatea pentru exploatarea minelor si topitoriilor din Brasov. Industria metalurgica si siderurgica progreseaza ca urmare a intereselor statului si a patrunderii capitalului strain.

Dezvoltarea agriculturii si industriei a impus crearea unui sistem de comunicatii necesar consolidarii pietei nationale si integrarii in circuitul economic european a Romaniei. S-a urmarit modernizarea principalelor drumuri care strabateau Moldova si Tara Romaneasca, asigurind legaturile si cu tarile vecine. S-au elaborat numeroase proiecte pentru construirea de cai ferate. In 1867 a fost incheiata o conventie intre Romania si capitalistii englezi John Barcaly si John Harriforth pentru construirea caii ferate Bucuresti-giurgiu. Linia a fost data in exploatare in 1869. In 1871 sint construite tronsoanele de cale ferata Itcani-Roman, Pascani-Iasi si Veresti-Botosani. Pentru construirea retelei feroviare Roman-Tecuci, Galati-Tecuci-Birlad, Braila-Buzau, Ploiesti-Bucuresti-Pitesti-Craiova-Virciorana in lungime de 914 km., s-a apelat la consortiul german condus de Strausberg. Acesta a falimentat, producind mari pierderi statului roman. Reteaua de cai ferate planificata a fost totusi realizata in 1874. In anii care au urmat au mai fost construite caile ferate Iasi-Ungheni, Ploiesti-Predeal si Adjud-Tg. Ocna. In 1878 reteaua de cai ferate din Romania numara 1300 km. In Transilvania existau in aceeasi perioada peste 500 km. de cale ferata. In 1860 se incheie conventii telegrafice intre Romania si statele limitrofe, asigurindu-se legaturi constante si rapide intre provinciile romanesti si statele vecine.

Comertul intern si extern

Romania participa la expozitiile universale de la Paris (1867) si Viena (1873). Exportul masiv de cereale si materii prime a determinat ca in perioada 1864-1867 balanta comerciala sa fie excedentara. Crizele economice din anii 1873 si 1877 au avut efecte si asupra comertului romanesc. Pentru favorizarea exportului de cereale, statul roman a scazut taxa de la 5% (1860) la 1% (1868). Taxa vamala asupra importului era de 7,5%, mai mica decit cea stabilita de Imperiul Otoman. Tentativa din 1874 de a stabili un regim protectionist s-a lovit atit de impotrivirea interna a conservatorilor cit si de reactia externa a puterilor europene. In iulie 1875 Romania incheie conventia comerciala cu Austro-Ungaria, care intra in vigoare in 1876 si dureaza pina in 1886. Au mai fost incheiate in aceasta perioada conventii si aranjamente comerciale cu Rusia, Franta, Italia, Anglia, Elvetia, Olanda si Germania.

Problemele financiare si monetare

In programele revolutiei de la 1848, crearea unui sistem modern de credit, infiintarea unei banci nationale erau prezentate drept elemente indispensabile procesului dezvoltarii. Circulatia pe piata romaneasca a unui insemnat numar de monede (70), cu valori diferite, lipsa unei monede nationale si a unui sistem de credit duceau la proliferarea camatariei, incompatibila cu dezvoltarea moderna, capitalista.

In 1856 in fiinta Banca Nationala a Moldovei, care a dat faliment la 1857. In 1864 se pun bazele Casei de Depuneri si Consemnatiuni, care a reprezentat un pas important pe calea constituirii unui sistem autohton de credit. Legea pentru infiintarea unui sistem monetar si pentru fabricarea monedelor nationale (1867) pune bazele noului sistem monetar national care a intrat in vigoare in 1868. Moneda nationala devine leul. Leul este divizat in 100 de bani si se intemeiaza pe bimetalism -; aur si argint. Leul avea greutatea in aur de 0,3226 g cu titlul 900 iar in argint 5 g cu titlul 835.potrivit legii urmau a fi puse in circulatie monezi de aur de 5,10 si 20 lei de argint de50 bani, 1 leu si 2 lei. Moneda marunta era confectionata din arama in valori de 1, 2, 5 si 10 bani. Un leu vechi echivala cu 0,37 bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7 lei vechi.

Adaptind sistemul bimetalist, bazat pe aur si argint si datele tehnice similare francului francez nou se schimba pe 2,7 lei vechi.

Adaptind sistemul bimetalist, bazat pe aur si argint si datele tehnice similare francului francez, Romania isi alinia moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine, din care faceau parte Franta, Italia, Belgia si Elvetia, legea permitind circulatia in Romania a monedelor tarilor respective.

Adaptarea sistemului monetar national a favorizat si dezvoltarea unui sistem eficient de credite. In 1876 existau in Romania 18 institutii de credit: Societatea de credit funciar roman din Bucuresti (1873), Creditul funciar rural ca si Societatea de credit urban au oferit credite mult mai avantajoase pentru tranzactiile comerciale. In Transilvania, Banat si Bucovina institutiile de credit apartineau sasilor si maghiarilor.

Directii de dezvoltare in Romania dupa cucerirea independentei de stat si pina la primul razboi mondial (1878 - 1914).

Politica industriala

Un rol important in dimensionarea acestui proces l-a avut politica industriala. Din acest punct de vedere perioada studiata a inregistrat doua etape distincte.:

pina la jumatatea deceniului 9 -; politica liberului schimb

politica protectionista

Politica liberului schimb

In Romania ea s-a concretizat prin incheierea unei prime conventii comerciale cu Austro-Ungaria in 1875 si pusa in aplicare in anul urmator pentru o perioada de ani 1876 -; 1886.

Ceea ce a fost insa grav in cazul Romaniei a fost influenta nefasta a conventiei asupra sectorului industrial. Conform principiilor acestei conventii, patrunderea nestingherita a produselor industriale austro-ungare pe piata romaneasca a determinat o ingustare a acesteia, constituindu-se intr-un factor de blocare a demarajului industrial. Intreprinderi industriale create au mari dificultati in activitatea lor, iar unele dintre ele isi inchid chiar portile.

In aceste conditii se produce o reactie deosebita a burgheziei industriale, aflata inca la inceputurile formarii sale. Congresul de la Iasi din 1884 a cerut clar renuntarea la liberul schimb, ca fiind o politica nefavorabila intereselor romanesti.

In acelasi timp, pe alt plan, nici exportul romanesc de cereale si alte produse agricole (animaliere) nu avea conditii mai bune de desfacere pe piata austro-ungara, datorita atitudinii marilor producatori agricoli (mosierii maghiari) din imperiu.

In aceste conditii, conventia nu mai este reinnoita, incheindu-se astfel etapa liberului schimb.

Politica protectionista

Anul 1886 este nu numai anul nereinnoirii conventiei comerciale romano-austro-ungare, cat si al adoptarii unei politici economice protectioniste. Protectionismul era opus liberului schimb, apararea pietei interne de patrunderea marfurilor straine, constituia o conditie indispensabila prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii.

Chiar in anul 1886, guvernul roman adopta primul tarif general protectionist (modificat in 1891 si 1893). Trebuie subliniat ca din punct de vedere strict al protectionismului vamal, acest tarif aplica, pentru un numar de 600 de articole, un nivel moderat al taxelor vamale. El apara ramurile industriale (usoara, alimentara) care isi aveau baza de materii prime in tara.

Totusi el a avut o importanta deosebita. In primul rind, a asigurat o aparare mai consecventa si completa a pietii interne, in al doilea rind a asigurat o baza mai echitabila, mai favorabila a intereselor romanesti, in incheierea unor conventii comerciale cu diferite state. De asemeni, nu este lipsit de importanta si de faptul ca taxele vamale s-au constituit intr-o suma de venituri pentru bugetul statului.

Dupa 1900, se simte nevoia datorita diversificarii structurii industriale unei noi reglementari a regimului vamal care sa creeze un cadru si mai favorabil dezvoltarii industriei. Ca urmare, in 1904 este adoptat un nou tarif general (pus in aplicare dupa 1906), cunoscut sub numele de tariful Costinescu.

De aceasta data, nivelul protectiei vamale este mai ridicat (10 -;25% ad valoare).

La adapostul acestei masuri menite a crea o bariera vamala eficienta, au fost adoptate o serie de masuri de politica industriala menite a stimula infiintarea de intreprinderi industriale.

Unele masuri pe aceasta linie fusesera luate chiar inainte si in timpul liberului schimb (1873 prima lege de incurajarea industriei), apoi in 1881, 1884-1885, dar ele vizau doar anumite ramuri (zahar, pielarie, hirtie).

De aceasta data este vorba de masuri vizind ansamblul industriei. Astfel, chiar in anul urmator adoptarii tarifului vamal din 1886, se adopta prima lege cu caracter general: Masuri generale pentru a veni in ajutorul industriei nationale. Adoptata in unanimitate de ambele Camere ale Parlamentului (Camera Deputatilor si Senat), legea din 1887 a urmarit doua directii principale:

Dimensiunea intreprinderilor infiintate, prin impunerea unei conditii minime de capital 50.000 lei si de un numar de angajati (25 lucratori);

Crearea unei forte de munca romanesti calificate prin conditia sa in termen de cinci ani, doua treimi din angajati sa fie cetateni romani si cu calificare profesionala.

La aceasta se adauga si scopul implicit, anume cel de a crea intreprinderi cu dotare tehnica moderna.

Daca se indeplineau aceste conditii se acorda o gama larga de avantaje: de la acordarea suprafetei de pamint (5 ha) pentru construirea intreprinderilor, pina la reduceri de taxe vamale la importul de utilaje si masini necesare intreprinderii, de tarife de transport pe caile ferate. De asemeni, se acordau si scutiri de impozite pe o perioada de 15 ani.

In contextul general-economic al perioadei conditiile cuprinse in aceasta lege (mai ales cea de capital) a favorizat net capitalul strain si ceea ce am putea numi industria “mare”. Ea s-a aflat in vigoare 25 de ani.

In conditiile modificarii, pe plan economico-social, in anul 1912 se adopta o noua masura legislativa de aceeasi anvergura.

Mai intii se renunta la conditia de capital, introducindu-se conditii minime pentru industria mare: utilizarea unei masini cu o putere de 5 CP si 20 salariati in intreprindere. In al doilea rind, legea a avut o sfera de cuprindere mai mare, caci are in vedere si sectorul micii productii sau chiar a productiei mestesugaresti. Astfel, erau incurajati meseriasii care aveau minimum patru salariati (era o dimensiune mare a atelierelor mestesugaresti din Romania), sau cooperativele de meseriasi cu un capital minim de 2000 lei (destul de ridicat) sau 20 salariati. In al treilea rind, avantajele erau diferentiate dupa felul materiei prime utilizate: pe o perioada de 30 de ani, daca erau materii prime din tara si 21 de ani daca erau din import.

Avantajele erau, in general, asemanatoare cu cele din 1887. Singurele elemente noi constau in inlocuirea importului de catre stat cu un impozit, dealtfel minim, asupra beneficiilor intreprinderii (2-5%), precum o prioritate pe care o aveau intreprinderile incurajate la comenzile statului, chiar daca preturile acestora erau mai mari (pina la 5%) fata de marfurile similare straine.

De subliniat, ca toate aceste masuri legislative de incurajare industriala au stimulat industria prelucratoare, caci industria extractiva s-a aflat sub incidenta altor reglementari. Este vorba, in primul rind, despre Legea minelor (1895), prin care bogatiile subsolului apartineau statului, cu o singura exceptie -; petrolul. In acest fel, statul nu a avut vreun rol asupra controlului exploatarii acestei bogatii a subsolului, primind doar o redeventa de 4% din beneficiul intreprinderii, astfel ca patrunderea capitalului strain s-a produs nestingherita.

Caracteristicile structurii industriale a tarii

Inceputurile patrunderii masinismului au avut loc, inca la mijlocul sec. al XIX-lea, dar expansiunea sa a fost lenta pina la adoptarea politicii protectioniste. Cu toate acestea, el este destul de semnificativ, chiar si la sfirsitul perioadei liberului schimb (1886). Dupa unele date statistice erau 236 intreprinderi mai mari, cu deosebire in industria cimentului, zaharului, pielariei, hirtiei.

Dupa 1886 structura industriala se diversifica si se consolideaza. Ritmul infiintarii de intreprinderi creste rapid: de la 8,2 unitati pe an intre 1866 si 1886, s-a ajuns la 21 unitati intre 1893 si 1906, ca dupa 1906 sa se obtina un ritm de infiintare de 63 de unitati pe an.

Ponderea intreprinderilor mari (incurajate) creste de la 35% la 72%, ceea ce explica cresterea dimensiunii si calitatii intreprinderilor.

Din punct de vedere al structurii industriale pe primul plan se situa industria alimentara, care dadea in 1915 32,3% din totalul productiei, urmata de industria petroliera (doar rafinare) si forestiera, ambele detinind 36,2% din total. Celelalte ramuri mai semnificative (textile si confectii, metalurgica, pielarie, materiale de constructii, hirtie, celuloza si poligrafie, chimica) isi imparteau diferenta (31,5%).

Cu toate acestea, capacitatea de a acoperi necesarul de consum pe piata interna a industriei mari a fost slaba. Este si expresia faptului ca marea majoritate a intreprinderilor industriale era doar mici si mijlocii. Din totalul de aproape 62.000 intreprinderi industriale inregistrate in statistica din 1901-1902, numai 625 erau intreprinderi mecanizate. De aceea un rol important au continuat sa-l joace productia mica, mijlocie si mestesugareasca si importul de marfuri straine. In ceea ce priveste structura industriala din Transilvania a avut aceleasi caracteristici ca in restul tarii, chiar daca unele sectoare, de care era mai legat capitalul austro-ungar au cunoscut o dezvoltare mai rapida.

Dupa dificultatile de criza economica din 1873, industria transilvana va cunoaste si ea o etapa de avint dupa 1880, desi din 1886-1891 a fost grav afectata de declansarea razboiului vamal de catre guvernul austro-ungar asupra Romaniei. De fapt, dificultatile intimpinate de industria Transilvaniei ca urmare a acestui fapt arbitrar sint tocmai expresia clara a legaturilor economice dintre Transilvania si Romania. Este o dovada a faptului ca economia Transilvaniei, in cazul nostru, industria isi avea locul firesc si se putea dezvolta numai in strinsa legatura cu industria din celelalte provincii romanesti.

Din contra, apartenenta sa la Imperiul Austro-Ungar a facut ca industria Transilvaniei sa sufere unele modificari importante, toate in defavoarea sa si in favoarea capitalului austro-ungar. Astfel, ramuri traditionale, ca textile, pielarie, hirtie, sticla, lemn inregistreaza o stagnare si chiar un regres pina la sfirsitul sec. al XIX-lea, fiind sacrificate in interesul altor provincii ale Imperiului.

S-a dezvoltat mai accentuat industria extractiva, a carbunelui si fierului, care insa erau prelucrate in alte provincii ale Imperiului. Se dezvolta, pe baza unor operatii de prelucrare primara, industria siderurgica. In ambele sectoare capitalul austro-ungar, iar in spatele sau, capitalul strain occidental avea interese majore prin STEG, Uzinele de Stat Hunedoara si Societatea miniera si de turnatorie Calan.

Cu toate acestea, si in Transilvania, ca si in restul Romaniei intreprinderile mici si mijlocii ocupau un rol preponderent, lor alaturindu-se si productia mestesugareasca.

Dezvoltarea agriculturii

Reformele agrare de la mijlocul sec. al XIX-lea au deschis calea patrunderii si consolidarii relatiilor capitaliste in agricultura. Ca urmare, devin caracteristice agriculturii trei procese: diferentierea taranimii, transformarea treptata a marii proprietati funciare catre o gospodarie de tip capitalist si accentuarea caracterului comercial al agriculturii. Elemente ale acestor procese sint inregistrate inca inainte de reformele agrare, dar acum ele devin din ce in ce mai mult trasaturi specifice ale unei agriculturi in care se extindeau relatiile capitaliste.

Diferentierea taranimii a fost un proces socio-economic care semnifica scindarea taranimii in paturi sociale cu interese deosebite. Largirea si adincirea pietei capitaliste, concurenta, ca forma de exprimare a legii valorii, constituie cauza fundamentala a procesului de diferentiere. Fiind un proces tipic capitalist, el a insotit intreaga perioada a capitalismului.

Exista insa o evolutie ascendenta, in ceea ce priveste intensitatea sa, in functie de conditii si factori specifici. Unii dintre acestia pot actiona in sensul adincirii procesului, adica a intensificarii stratificarii, a proletarizarii unei parti tot mai mari a taranimii si altii care pot incetini acest ritm.

Pentru perioada de la reformele agrare pina la primul razboi mondial, dintre factorii care au adincit diferentierea taranimii, cei mai importanti au fost:

politica agrara a statului, constind in punerea in vinzare a mosiilor statului prin legi speciale, dintre care cele mai importante sint cele din 1881 si 1889, de care au beneficiat mai ales categoriile mai instarite ale taranimii si chiar mosierimea.

Politica de credit care, de fapt, se refera la inaccesibilitatea creditelor ieftine, pentru masele de tarani obligate a face apel la camatari care percepeau dobinzi ruinatoare.

Criza agrara din 1873-1895. Determinata de patrunderea masiva de cereale ieftine din SUA (si chiar Rusia si India) pe piata Europei Occidentale ea s-a concretizat prin scaderea preturilor agricole. In contextul unor asemenea preturi, cerealele romanesti au avut dificultati de desfacere, creindu-se stocuri. O parte dintre ele sint desfacute pe piata interna, determinind si aici scaderea preturilor agricole. Acest fapt a dezavantajat net taranimea, principala sursa de aprovizionare cu produse agricole a pietei interne facind ca sa-si micsoreze substantial veniturile. Nemaiputindu-si plati obligatiile fiscale, creditele imprumutate, isi pierd paminturile proletarizindu-se.

Modul de fixare a impozitelor dezavantaja net taranimea saraca si mijlocasa.

Diferentierea taranimii, ca proces, poate fi ilustrata, in primul rind, prin modul de repartizare a pamintului. Acest indicator esential arata clar ca in perioada amintita procesul s-a adincit permanent de la circa 60.000 de gospodarii in 1864, se ajunge in 1905 la circa 300.000 de gospodarii fara pamint. La celalalt pol se inregistreaza tot in 1905 aparitia categoriei taranilor instariti, burghezia rurala, care forma numai 2,9% din totalul gospodariilor taranesti, insa reusisera sa detina circa 18% din totalul pamintului taranesc.

De fapt, analiza acestui indicator arata si alte doua trasaturi caracteristice agriculturii romanesti:

Farimitarea masiva a populatiei taranesti (in 1905 apar tarani cu suprafete pina la 2 ha, care reprezentau nu mai putin de 23,2% din totalul gospodariilor taranesti). Impreuna cu taranii fara pamint, circa 47% din totalul gospodariilor taranesti nu aveau pamint sau aveau sub 2 ha si trebuie sa-si vinda total sau partial forta de munca.

Contradictia principala la sate ramine totusi intre taranimea luata in ansamblu si mosierime, caci circa 5000 de mari mosieri detineau mai mult pamint decit intreaga taranime.

Pentru completarea imaginii diferentierii se mai utilizeaza si alti doi indicatori: reparatia septelului, care indica chiar o diferentiere mai adincita, daca avem in vedere ca numarul taranilor fara animale de munca a fost mai mare decit al celor fara pamint (550.000 de gospodarii fara animale de munca fata de 300.000 de gospodarii fara pamint in 1905) si nivelul de trai.

Din punct de vedere al veniturilor taranesti, ele exprimau clar atit pauperizarea masiva a taranimii cit si faptul ca, asa cum am spus, contradictia predominanta antagonista ramine intre taranime luata in ansamblu si mosierime. Astfel, pentru cumpararea de animale, cheltuielile unei familii de tarani instariti erau de 6 ori mai mari decit ale unei familii de tarani saraci. Semnificativ este si faptul ca venitul mediu al unei familii taranesti era de 94 de lei pe an, pe cind cel al unei familii de mosieri era de 40.278 lei pe an.

Transformarea marii proprietati funciare intr-o gospodarie de tip capitalist se ingreuna in mod obligatoriu dupa emanciparea sociala a improprietaririi taranimii. Transformarea spre o forma de exploatare si organizare capitalista de tip ferma s-a desfasurat treptat, lent. Lipsa de capital, ca si lipsa de vointa de modernizare capitalista din partea majoritatii marilor proprietari, lipsa unui disponibil de forta de munca libera, care sa fie angajata ca muncitori salariati, precum si faptul ca majoritatea inventarului agricol apartinea taranimii, s-au constituit in tot atiti factori care au determinat aceasta trecere treptata. Ca urmare, in relatiile agrare se intilnesc doua sisteme: cele semi-feudale si cele pur capitaliste. Pina la inceputul secolului al XX-lea, sistemul de relatii semi-feudale a fost dominant, desi relatiile capitaliste de titularizare a fortei de munca salariate au fost si ele prezente.

Permanentizarea sistemului de relatii semi-feudale are ca o baza obiectiva insuficienta pamintului primit de tarani prin reformele agrare. Ca urmare, s-a mentinut dependenta economica intre mica si marea proprietate. Trebuie subliniat ca aceasta dependenta era, intr-un fel, reciproca. Pe de o parte, taranii aveau nevoie de pamint suplimentar, iar pe de alta parte mosierii aveau nevoie de forta de munca si inventarul agricol taranesti.

In acest fel se incheie o relatie mosier-taran, care se face pe baza unui contract, cunoscut sub numele de invoieli agricole. Este o relatie burgheza, desigur, dar prin ea taranul se angaja sa puna in valoare mosia cu propriul sau inventar agricol. Ori, tocmai acesta este elementul care, amintind de renta feudala in munca (claca) face ca sa avem de a face cu o relatie semi-feudala. Taranul obtinea in arenda sa sau in dijma un lot suplimentar de pamint, pe care se obliga sa-l plateasca fie in bani, fie in produse, fie in munca. Avem de a face cu un sistem de dijma, care concentreaza relatiile semi-feudale.

In aceasta perioada tendinta a fost permanent o crestere a dijmei. Astfel, dijma in bani a crescut, ajungind la 50-60 lei pe ha, uneori chiar si mai mult, la inceputul sec. al XX-lea. Dijma in produse reprezenta 50% din recolta suprafetei arendate, iar dijma in munca, forma cea mai grava de exploatare, consta in obligatia de a munci un lot echivalent ca suprafata cu cel arendat. In ambele aceste ultime cazuri se aplicau si obligatii suplimentare (transporturi, munci gratuite, daruri etc. facute mosierului). S-a estimat ca valoarea acestor suprasarcini se ridica pina la 75% din recolta.

Muncitorul agricol avea o situatie mai “buna” decit a taranului care lua pamint in dijma, mai ales taranii saraci. Munca salariata insa mai mult un caracter sezonier, nepermanent. In unele zone (Transilvania si Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost destul de raspindita.

Tot in aceasta perioada capata proportii impresionante fenomenul marii arendasii. Intre 50 si 75% din totalul pamintului mosieresc era astfel arendat unor mari arendasi. Iata un exemplu concludent al caracterului tot mai accentuat parazitar al mosierimii romane, rupta tot mai mult de activitatea productiva.

Pentru asigurarea unui profit cit mai mare de monopol, se formeaza asociatii de arendasi, trusturi de arendasi, care au ajuns sa detina suprafete impresionante. Cel mai cunoscut este cel al lui Fischer, cu 250.000 ha arendate in Moldova.

Dupa infringerea rascoalelor taranesti, guvernele au fost obligate sa adopte masuri menite a linisti pe tarani. Astfel, intre 1907 si 1912 s-a adoptat o legislatie agrara vizind acest scop.

Chiar in decembrie 1907 s-a adoptat legea invoielilor agricole, prin care a fost desfiintata dijma in munca, legea stabilind si un nivel minimal al salariului agricol si unul maximal al arenzii. Dar in practica nici una dintre prevederi nu a functionat in favoarea taranimii.

In anul urmator (1908) se adopta o lege impotriva trusturilor de arendasi, fixindu-li-se o suprafata maxima de 4.000 ha, dar mentinindu-se contractele deja existente. Tot in acest an se infiinteaza o institutie speciala, Casa Rurala, menita a sprijini cumpararile de pamint de catre tarani, dar si aceasta, in practica, nu a dat rezultatele scontate, favorizind mai ales taranimea instarita.

Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii inceputa inca din primele decenii ale sec. al XIX-lea, capata acum caracterul unei trasaturi distincte. Cresterea productiei agricole, bazata mai ales pe cresterea suprafetelor cultivate, reprezinta un indicator esential al acestei evolutii. Se inregistreaza chiar o crestere mai rapida a suprafetelor cultivate cu plante industriale, decit a celor cu cereale, dar fara sa modifice caracterul cerealier, ramas net dominant (porumbul si griul dadeau 76,5% din productia agricola).

Cresterea suprafetelor cultivate cu plante industriale a fost determinata de dezvoltarea unui sector industrial de prelucrare (industria alimentara etc.).

Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat si de constructia de silozuri (1888) care deserveau mai ales exportul de cereale. Toate acestea, ca si specializarea pe regiuni agricole, arata clar ca productia agricola era diferit orientata spre piata interna si externa.

Dezvoltarea transporturilor. Modernizarea comertului intern.

Conditie indispensabila a progresului rapid al economiei tarii, dezvoltarea transporturilor a inregistrat un ritm relativ rapid. Este vorba in primul rind de constructia cailor ferate. Prima cale ferata pe teritoriul romanesc este data in folosinta in 1856, pe traseul Bazias-Oravita, iar in Romania veche in anul 1869 pe distanta Bucuresti-giurgiu.

Dupa obtinerea independentei constructia de cai ferate continua in ritm sustinut, cu o medie de 300 km cai ferate pe an, ajungind in preajma razboiului la o lungime de 3500 km cai ferate. in Transilvania aceasta retea a avut 4600 km.

In general, constructia cailor ferate s-a facut cu capital strain, dar aceasta este o caracteristica absolut generala in toate tarile lumii, inclusiv in cele dezvoltate. In 1889 statul roman a rascumparat si preluat aproape intreaga retea de cai ferate, puse sub administratia Directiei Generale CFR. S-au facut eforturi sustinute, prin crearea unei scoli speciale, de creare a unui personal calificat, ceferistii devenind un component esential al proletariatului modern roman.

Merita sa fie subliniata, deasemenea, si actiunea de realizare a jonctiunii intre reteaua transilvaneana si cea din Romania veche (in 1870 prin Petrosani si in 1907 in Ilva Mica). Aceasta s-a constituit ca un factor important in consolidarea legaturilor economice dintre Transilvania si restul tarii.

In fine, constructia unor cai ferate de tehnicienii romani, prima fiind cea dintre Buzau si Marasesti, sau a unor lucrari importante precum podurile si viaductele de la Cernavoda (1895) ilustreaza forta creatoare si geniul constructiv al poporului roman.

Dezvoltarea transporturilor a fost legata si de transporturile pe apa, domeniu in care se infiinteaza doua societati: Navigatia Fluviala si Serviciul Maritim Roman, in ultimul deceniu al sec. al XIX-lea. Deasemeni, s-a produs si o modernizare a transporturilor rutiere, pietruindu-se 41.276 km sosele (1901), desi acest sector al transportului a ramas cel mai deficitar sub aspectul modernizarii.

Strins legata de dezvoltarea si modernizarea transporturilor a fost dezvoltarea si modernizarea comertului intern. In aceste conditii se inregistreaza un fenomen de aparitie si dezvoltare a unor noi forme de comert, atit in cadrul comertului cu ridicata, cit si in cadrul comertului cu amanuntul.

In cadrul comertului cu ridicata se dezvolta comertul bazat pe mostre. Desi a fost mai mult legat de comertul exterior, prin organizarea de expozitii nationale comerciale (1865 -; Iasi, 1873 -; Bucuresti, 1904), s-a stimulat activitatea de comert in general. O alta forma noua este reprezentata de comertul de bursa, bursele fiind infiintate la Galati, Braila, Constanta (1881), fiind burse cerealiere. Pe aceste baze noi se diversifica si extind instrumentele de schimb specific capitaliste (cambia, cecul, mandatul etc.), dezvoltindu-se in acest mod forma tipica de comert capitalist, si anume comertul pe credit.

Reclama comerciala se generalizeaza inclusiv prin organe de presa cu continut specific, iar societatile anonime ca forma de organizare a activitatii comerciale au capatat o extindere tot mai mare. In preajma Primului Razboi Mondial au functionat 60 de societati anonime comerciale, dar cele mai multe au fost create dupa 1910.

Un loc important in schimburile comerciale interne l-au ocupat legaturile economice dintre Romania si Transilvania.

Cu traditie milenara, aceste legaturi s-au mentinut si au strabatut secolele, in pofida tuturor vicisitudinilor istorie, capatind valori deosebite in ultima parte a sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea.

Un rol important l-a jucat, in acest sens, jonctiunea cailor ferate. se produsese de fapt o anumita diviziune sociala a muncii in teritoriile de la est si sud de Carpati, cu o predominanta agrara si Transilvania cu un sector de prelucrare mai accentuat.

Multe ramuri industriale din Transilvania au depins atit de baza de materii prime din Romania veche cit si de piata acesteia de desfacere. Multe intreprinderi transilvanene isi orientasera chiar structura productiei in functie de specificul pietei din Romania veche.

Atunci cind Austro-Ungaria a declansat razboiul vamal impotriva Romaniei (1886 - 1891), cel mai mult au avut de suferit diferitele ramuri ale industriei transilvanene. Plingeri numeroase venite din partea industriasilor, meseriasilor transilvaneni, nu numai romani, dar si unguri sau germani, ca si din partea camerelor de comert si industrie din Transilvania au subliniat tocmai rolul esential pentru prosperitatea si dezvoltarea Transilvania, al legaturilor sale cu Romania veche. De aceea, reluarea acestor legaturi, dupa 1891, a favorizat intr-o mare masura dezvoltarea economica a Transilvaniei fiind, in acelasi timp, o premisa esentiala a desavirsirii Unirii.

Comertul exterior. Structura si politica comerciala

Principala trasatura a evolutiei comertului exterior pina la Primul Razboi Mondial a fost permanenta crestere a volumului sau: intre 1863 si 1913 acesta a crescut de 6,5 ori. Intre anii 1897 si 1906 s-a resimtit o restringere a volumului, insa fara ca ceasta sa afecteze aceasta tendinta generala caracteristica.

O a doua trasatura specifica a constat in cresterea importului intr-un ritm mai rapid decit a exportului si, respectiv, de 4,4 ori.

In ceea ce priveste structura comertului exterior, ea este legata desigur de caracteristicile generale ale economiei romanesti.

Exportul. Nivelul maxim al exportului romanesc, ca dealtfel al intregului comert exterior, este atins in 1911. Din acest punct de vedere, Romania s-a aflat pe locul 12 in Europa, depasind multe tari, precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. In schimb, ca valoare a exportului pe cap de locuitor, a ocupat locul 9 in Europa, depasind chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc.

In ceea ce priveste structura propriu-zisa, pe primul plan se plaseaza cerealele (in jur de 70-80%), petrol, legume, seminte, lemn.

Importul atinge si el o valoare maxima tot in anul 1911, insa a avut fluctuatii mai frecvente decit exportul, mai ales ca tendintele de crestere si scadere ale importurilor au avut durate mai lungi. Avind in vedere valoarea importului pe cap de locuitor, Romania a ocupat aceeasi pozitie (locul 9), depasind Austro-Ungaria, Rusia etc.

Din punct de vedere al structurii s-a inregistrat o predominare a masinilor, utilajelor si echipamentelor industriale, precum si a materiilor prime si semifabricatelor solicitate de domeniul industrial. Deasemeni, pina la sfirsitul secolului al XIX-lea, circa 50% din import a reprezentat textilele. Dupa 1900 insa, aceste marfuri au fost importate intr-o proportie tot mai mica, ajungind la 16,07%. Oricum, si in preajma Primului Razboi Mondial, masinile si utilajele, materiile prime, produsele textile (semifabricatele) au reprezentat circa 48% din total importuri.

Principalii parteneri comerciali ai Romaniei au fost: Austro-Ungaria, Germania, Anglia, Franta. La inceputul secolului al XX-lea, insa, pe primul loc ca valoare a schimburilor comerciale s-a aflat Belgia. In 1911, aceasta valoare a reprezentat 292 milioane lei, dintre care aproape 200 milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat, de fapt, cu cerealele romanesti un puternic reexport in celelalte tari occidentale. Balanta romano-belgiana a fost insa net in favoarea Romaniei: 292 milioane lei exportul romanesc in Belgia, contra 28 milioane importul din Belgia. Pe ansamblul schimburilor comerciale insa locul principal l-a detinut Germania.

In general, balanta comerciala a Romaniei a fost excedentara, cu exceptia perioadei 1877-1899, cind s-au facut resimtite efectele conventiei comerciale cu Austro-Ungaria, precum si cresterea volumului importului de masini si utilaje. Acestor motive li se adauga si schimburile neechivalente pe piata mondiala pentru produsele romanesti, combinata cu efectele crizei agrare dintre anii 1873 si 1895, care s-a caracterizat prin scaderea preturilor agricole.

Excedentul balantei comerciale nu a fost insa un semn evident de care a beneficiat economia Romaniei, deoarece deficitul balantei de plati a determinat ca o parte din datoriile tarii sa fie platita in marfuri.

Politica comerciala. Asa cum am amintit, Romania a practicat ambele politici comerciale dominante in secolul al XIX-lea: liberul schimb si protectionismul.

Conventia cu Austro-Ungaria (1876 -; 1886) ilustreaza practicarea liberului schimb de catre Romania, desi au mai fost incheiate conventii similare si cu Germania, Rusia etc. Incheierea Conventiei cu Austro-Ungaria a fost impusa si de factori economici specifici perioadei, ca si de factori politico diplomatici. S-a pornit astfel de la structura predominant agrara a tarii, sacrificindu-se in acest mod perspectiva dezvoltarii unei industrii, considerata de unele cercuri economico-politice ca improbabila. Aceasta decizie a fost intarita si de primele semne ale crizei care prin scaderea preturilor, a creat dificultati exportului romanesc de cereale. Prin conventie se deschidea acestui export o piata de dimensiuni mari, ca cea a imperiului Austro-Ungar.

Un anumit rol a jucat desigur si factorul politico-diplomatic in sensul ca se aprecia ca prin cointeresarea avantajoasa a marilor puteri in economia tarii, acestea ar fi putut impune obtinerea independentei pe cai diplomatice. Iar daca acest obiectiv ar fi fost atins, raminea cel putin exprimarea clara a pozitiei deosebite a Romaniei in cadrul imperiului otoman, putind incheia conventii pe pozitii teoretic egale cu o mare putere. Era un punct de vedere al conservatorilor romani si s-a vazut destul de rapid ca aceste calcule au fost nerealiste, atit pe plan economic cit si politic.

Ca urmare, in 1886 conventia nu mai este reinnoita si Romania a adoptat politica protectionista, concretizata prin tarifele vamale adoptate pina la primul razboi mondial dintre care cele mai importante au cele din 1886 si 1904.

Dezvoltarea sistemului bancar si monetar

Dupa crearea primelor institutii de credit pina la sfirsitul deceniului opt, in deceniile urmatoare s-a propus dezvoltarea sistemului bancar romanesc, precum si diversificarea structurii lui.

Momentul esential il constituie infiintarea Bancii Nationale a Romaniei (1880). Avind principiile de organizare specifice tuturor bancilor centrale, create in secolul al XIX-lea, BNR a fost o banca mixta, in care statul a avut o participare de 1/3 din capitalul social initial, restul fiind reprezentat de capitalul particular. Infiintata din initiativa burgheziei industriale, reprezentata de PNL, capitalul particular a apartinut acestei categorii de burghezii romanesti, astfel ca BNR s-a aflat sub controlul membrilor de frunte ai PNL, special in jurul familiei Bratianu. Din 1901 statul a fost scos din combinatie, astfel ca BNR a fost de fapt, pina la primul razboi mondial o banca particulara.

Atributiile BNR au fost diverse, dar cea mai importanta a fost monopolul emisiunii monetare. In primii ani de la functionare s-a inregistrat o crestere accentuata a masei de bancnote puse in circulatie, insa spre sfirsitul deceniului noua BNR va lua unele masuri menite a intari bazele circulatiei monetare. In 1892 rezervele de acoperire monetara au fost marite de la 30% (1880) la 40%, din care 30% au fost devize asupra pietelor Londrei si Berlinului.

Pe linga acest rol deosebit ca banca de emisiune, BNR a jucat si rolul de banca centrala comerciala, putind prin intermediul operatiunilor de scontare si reescontare (singura banca ce avea acest drept, sa controleze in fapt intregul sistem de credit romanesc).

Activitatea BNR s-a dovedit foarte rapid rentabila aducatoare de beneficii pentru actionari: dividendele primite de acestia au crescut permanent, iar cursul actiunilor BNR au crescut de asemeni de aproape 5 ori.

Infiintarea BNR a avut o importanta deosebita pentru dezvoltarea capitalista a tarii, a economiei. In jurul sau s-a creat un sistem bancar destul de extins din care nu a lipsit nici unul din tipurile de banci inregistrate pe plan mondial: bancile comerciale, bancile de ipoteca, societati de asigurare, banci populare etc.

De asemeni, nu trebuie pierdut din vedere si activitatea bancilor care au functionat cu capital strain, multe din ele formindu-se in jurul vechilor case de banca sau ca filiale a unor banci internationale.

In Transilvania situatia a fost in ansamblu asemanatoare, dar au aparut unele diferente, in sensul ca bancile cele mai puternice au apartinut capitalului austriac, german si maghiar, in timp ce bancile romanesti, au avut o forta mai slaba, fiind mai mult de tipul bancilor populare: “Albina” -; Sibiu, “Furnica” -; Fagaras, “Timisana” -; Timisoara, "Victoria" -; Arad etc.

Functionarea sistemului monetar romanesc poarta amprenta dificultatilor generale ale sistemului monetar bazat pe bimetalism, in a doua etapa a acestuia numita etapa “bimetalismului schiop”.

Infiintarea BNR a permis emisiunea sistematica a bancnotelor si cresterea volumului acestora in circulatie. Monedele din aur, emise in 1883, incep sa dispara treptat din circulatie, raminind doar cele de valoare mica. Prima aurului (agio) fata de argint a crescut ajungind in 1886 la 34,5% (raportul initial aur-argint in cadrul bimetalismului fusese 1:15,5). Cantitatea de argint a crescut si prin dreptul de circulatie al monedelor uniunii monetare latine, la care Romania aderase din 1868, care au fost tot din argint.

In aceste conditii, necesitatea renuntarii la bimetalism este resimtita tot mai acut in Romania, desi relativ tirziu (Germania renuntase din 1873), dar nu atit de tirziu ca in SUA (1900).

In 1890 Guvernul roman a adoptat legea de trecere la sistemul monometalist aur, lege care va fi pusa in aplicare in 1892. Leul isi pastrez numai valoarea in aur (322,6 miligrame aur fin). Deoarece rezerva de acoperire, marita la 40%, a fost formata in majoritate di devize, r a trecut de fapt la sistemul etalon aur-devize, caracteristic tuturor statelor.

Patrunderea capitalului strain. Consecinte

Patrunderea capital strain in economia romaneasca a fost favorizata atat de particularitatile situatiei financiare a tarii, cit si, mai ales, particularitatile si slabele rezultate ale acumularii primitive de capital.

In conditiile unor rezultate nesemnificative ale acumularii interne si a unei slabe initiative a capitalului particular, in Romania statul nu s-a putut transforma intr-un “inlocuitor”, al acestuia, datorita tocmai situatiei dificile pe plan financiar. Sistemul financiar s-a bazat mult timp numai pe categoriile si clasele sociale cu adevarat productive: in primul rind taranimea, meseriasii, comerciantii. Existenta unui puternic capital camataresc nu a modificat situatia, caci dupa cum arata cu justete K. Marx, capitalul camataresc “nu schimba modul de productie, ci se aseaza pe acesta ca un parazit si-l duce intr-o stare jalnica”. in fine, nici sistemul bancar nu a putut juca un rol, tocmai pentru ca el se limita la aceleasi forme camataresti de credit, forme mai moderne de institutii de credit neavind forta economica necesara.

In acelasi timp insa necesitatile impuse de modernizarea capitalista solicitau mari sume de bani. S-a estimat ca numai pentru a construi o retea minima de cai ferate, a infiinta o banca de emisiune si o institutie de credit, ar fi fost necesara suma de 1 miliard de lei.

In acest context era evident ca solutia care se impunea era aceea a capitalului din afara. Trebuie sa subliniem de la inceput, o astfel de solutie a fost adoptata de toate tarile, cu exceptia celor trei state exportatoare de capital la aceasta data: Anglia, Franta si Germania, mai tirziu. Nu faptul in sine al utilizarii capitalului strain reprezinta un element negativ ci modul cum este utilizat, conditiile in care capitalul strain patrunde si actioneaza. In majoritatea cazurilor utilizarea capitalului strain a dus la o accentuare a dependentei economice si uneori politice fata de tarile exportatoare de capital.

Patrunderea capitalului strain in Romania nu a fost de la inceput un aspect de la sine inteles. Obtinerea unui profit cit mai mare reprezinta obiectivul principal al capitalului strain, dar obtinerea acestui profit trebuie sa fie asigurata. Ca urmare, prezenta capitalului strain a fost destul de firava pina la sfirsitul deceniului noua, fiind concretizata mai ales in marfuri, sau in prezenta diferitilor capitalisti de origine straina, insa in mod individual, nesistematic.

Stabilizarea si consolidarea sistemului politic burghez in Romania, a creat un cadru mai favorabil pentru patrunderea capitalului strain, care incepe sa nu mai considere ca o investitie in Romania era, dupa expresia bancherului francez Rotschild, “o aventura”, ci o posibilitate tot mai evidenta de mari profituri.

Ca urmare, patrunderea capitalului strain s-a realizat tot mai activ si sistematic pe calea investitiilor directe. El a fost prezent in majoritatea ramurilor industriale, dar prezenta cea mai semnificativa, a avut-o in industria petrolului. In momentul in care, prin descoperirea motorului cu explozie interna, resursele petroliere ale tarii au devenit obiectul invaziei capitalului strain. Patrunderea sa a fost favorizata si de legea minelor din 1895.

Capitalul german a avut pozitia cheie in industria petrolului romanesc. Cea mai importanta societate petroliera “Steaua romana” care dadea o productie reprezentind 29,22% din productia de petrol a Romaniei in 1914, a fost cu capital german. Pe a doua pozitie s-a aflat capitalul anglo-olandez care creeaza societatea “Astra romana” de fapt o filiala a marelui trust petrolier “Royal Dutch Shell”. In fine, si capitalul american se face prezent prin crearea societatii “Romano-Americana”, fiind o filiala a trustului Standard Oil. De asemeni, au existat numeroase societati cu capital franco-belgian, italian, austro-ungar etc. Capitalul romanesc a fost prezent in industria petrolului pe pozitia a treia, dar intreprinderile romanesti erau mici, cu o pondere slaba atit in productie cit si in rafinare.

Pentru a sustine aceste investitii, capitalul strain a infiintat si o serie de banci. Realizarea lor a fost favorizata si intermediata de vechile case de banca, ele insele apartinind unor straini, desi impaminteniti mai de mult timp in tara. De exemplu, cea mai cunoscuta banca cu capital strain, Marmorosh Blank, s-a format prin intermediul casei de banca Iacob Marmorosh, fiind principalul pivot al capitalului strain in sistemul bancar, avind mari interese in industria romaneasca (fabricile Letea Bacau, Chitila, Steaua Romana etc.). Aceasta banca a inaugurat procesul participarii capitalului bancar in industrie.

O alta banca cu un rol important in industria romaneasca si legata de capitalul strain (german) a fost Banca generala a Romanie