Proliferarea inflationista a termenului “mit” si a sintagmei sale corelative, “mitul politic” isi trage forta propulsiva din structura memoriei colective si din imaginarul social. Sub presiunea noilor sloganuri propagandistice, categoriile si formele gandirii politice tind sa se trransforme in veritabile fetisuri care, prin repetare lor in discursul ideologic, marcheaza ca niste borne mitice viata politca, indeplinind rolul si functia unor modele exemplare: “intrucat mitul e vorbire, orice tine de discurs poate fi mit. Mitul nu se defineste prin obiectul mesajului sau, ci prin felul in care il spune: mitul cunoaste limite formale, nu substantiale(...)”. c7y23yi
Hermeneutica mitului, realizata magistral de Mircea Eliade, ne permite sa individualizam canalele prin care constiinta mitica influenteaza comportamentul si psihologia omului modern. Ca eveniment primordial care se exprima sub o haina metaforica o realitate sacra si exemplara, mitul arhaic supravietuieste in epoca moderna sub forma unor reziduuri ideologice in care functiile lui sunt “adaptate” la noile conditii de viata a omului modern nereligios. Ca istorie sacra, mitul relateaza nasterea unor realitati primordiale de catre fiintele supranaturale, zei sau eroi care, datorita exemplaritatii sale, fundamenteaza lumea. functia esentiala a mitului este aceea de “a fixa” modele exemplare ale tutror activitatilor umane semnificative: munca, alimentatie, educatie, etc., prin intermediul unui model transuman trranscendent
Pentru a percepe urmele pe care gandirea mitica le-a lasat in constiinta moderna, sa analizam activitatea de rememorare, de reactualizare si de fixare a mitului in comunitatile arhaice. aceste activitati sunt realizate prin ritualuri periodice, prin ceremonii a caror functie este de a reactualiza gesturile principale ale zeilor savarsite in illo tempore. Rolul sarbatorilor si al ceremoniilor este de a-i invata pe oameni sacralitatea modelelor,deoarece in cadrul timpului festiv al procesiunilor, ceremoniilor, gesturile umane repeta modelele exemplare fixate de zei. In crestinism, de exemplu, desi evenimentele s-au desfasurat in istorie, imitatarea unui model transuman, repetarea unui scenariu exemplar si refuzul timpului profan permit recuperarea periodica a Timpului sacru, primordial, a acelui “illud tempus” al inceputurilor. Experienta religioasa a crestinului se bazeaza pe imitarea lui Hristos ca model exemplar, pe repetarea liturgica a vietii, a mortii si a renasterii Domnului si pe contemporaneitatea crestinului cu “illud tempus care se deschide la Nasterea din Betleem si se termina provizoriu cu Inaltarea”.
Reprezentarile timpului sunt componente esentiale ale constiintei lor sociale, a carui structura reflecta evolutia societatii, a grupurilor, a mentalitatilor. In constiinta arhaica, timpul era saturat in valoare afectiva; el putea fi bun sau rau, favorabil anumitor forme de activitate si nefast altora; cel al sarbatoririi, al sacrificiului, al interdictiei, al ritualului. cionstiinta omului primitiv era subordonata schimbarilor periodice ale anotimpurilor.
Ritmul vietii sociale depindea de alternanta anotimpurilor si a ciclurilor de productie care ii sunt adaptate. Existenta nu era divizata prin spiritul analitic in categorii distincte, private de contintul lor concret. timpul si spatiul erau date nu in afara experientei sau inaintea acesteia, ci in mod unic in insasi experienta concreta, formand elemente care o constituiau intr-un tot inseparabil.
In conceptul lor de timp mitologic, timpul este trait in acelasi fel ca spatiul, iar prezentul nu este separat de blocul temporal, format din trecut si din viitor. Trecutul nu inceteaza sa existe in prezent. Pe aceasta reprezentare se bazeaza cultul stramosilor in toate arhetipurile care se reinnoiesc de atunci incoace ale realizaarii miturilor si riturilor in perioadele de sarbatoare. Astfel, viitorul participa si la prezent, de unde prezicerile, visurile profetice si, de asemenea, credinta in destin. Destinul este irevocabil, deoarece ceea ce trebuia sa se indeplineasca era deja un fapt. ca urmare, interpretarea lumii naturale si, de asemenea, a lumii sociale dupa categoriile mitice, presupunea credinta in “eterna reintoarcere” la un prototip mitic, nu a fost decat o incercare de a depasi izolarea existentei individuale. cu mitul regenerarii timpului, cultura arhaica oferea omului posibilitatea de a invinge efemeritatea si unicitatea vietii. Neseparandu-se nici in idei, nici in comportament de comunitatea traditionala,omul avea senzatia ca invinge moartea biologica.
Aceeasi tehnica de fixare a unui continut mitic se observa si in ideologiile politice contemporane, unde nevoia de mit a omului modern iese cel mai mult in evidena. In plan contemporan, miturile omului modern sunt camuflate in forme profane de activitate, iar in plan psihic de sacralizarea progresiva a omului a constat in alungirea mitlogiei si religiei in strafundurile inconstientului, in acea zona din adancurile fiintei care depoziteaza toate experientele cruciale in aventura umanitatii asa cum inconstientul lui Freud este unfel de memorie a experientelor cruciale ale individului. Nevoia de mituri a epocii moderne se datoreaza nevoii permanente de simboluri arhetipale, ca “marci totemice ale identitatii”. Instrainarea omului de sentimentul religios, reificarea constiintei, alianarea, saracia spirituala a imaginarului colectiv, singuratatea si angoasa omului modern reclama necesitatea unui nou cadru de transcendenta si de devotiune. Aparitia ideologiilor si utopiilor cu structura mitica (pentru a putea seduce): mitul progresului; mitul succesului; mitul abundentei si al consumului exprima aceasta incercare de recompunere a unei imagini fondatoare cu privire la locul si rolul omului in lume. In plus, invadarea ideologiei in structurile mitice ale imaginarului colectiv se datoreaza nu numai nevoii de conservare a identitatii si nostalgiei dupa solidaritatea comunitara dar, mai mult, folosirii miturilor istorice in progresul de legitimare a puterii. Din cele de mai sus rezulta ca mitul politic este o manipulare ideologica a structurilor mentalului colectiv, ca imagine ideala cu rol compensativ. Autorii francezi, in special Roger Bastide si Raoul Girardet, vad in miturile politice “niste replici la tensiunile si dezechilibrele sociale, la tensiunile din interiorul structurilor sociale, drept niste ecrane pe care grupul isi proiecteaza angoasele colective, dezechilibele fiintei”.In schimb, autorii americani (H. Lasswell, A. Kaplan) origineaza mitul politic in fenomenele contemporane de alienare a puterii.
Spre deosebire de mitul politic, ideologiile politice sunt constructii intelectuale mai explicite si mai sistematic elaborate. Dar ele sunt, totodata, mai inchise si mai rezistente la inovatii. Ca sistem structurat de reprezentari colective (idei, credinte, atitudini, opinii,etc.) o ideologie afirma o ierarhie a valorilor si legitimeaza existenta unei puteri. Desi ideologia isi extrage, ca si mitul, substanta discursului sau din reprezentarile colective, ceea ce comunica in acest discurs este rationalizat si intentionalizat.si Ideologia reprezinta “transformarea ideilor in leviere sociale ... Pentru ideolog, adevarul deriva in actiune si semnificatia este data experientei prin transformarea momentului”. Ideologiile sunt , ca si miturile, in mod inevitabil, credinte de grup; in acest sens dorinta de a se impune de a face prozelitism determina ca valoarea de adevar din enunturile stiintifice sa-si piarda mult din importanta in discursul ideologic;ceea ce conteaza este ca aceste valori sa devina repere orientative pentru actiunea politica: “Depasind criteriul adevsrului si falsului, functia ideologiei ar fi aceea de a face politica posibila, oferindu-i concepte dotate cu autoritate si capabile sa-i ofere un sens, ca si imaginile evocatoare cu ajutorul carora realitatea politca poate fi perceputa intr-un mod sensibil.”
Faptul ca ideologiile evita proba dura a faptelor, cand acestea contravin intentionalitatii lor, le apropie uneori de utopie. Dupa Karl Mannheim, ideologiile rationalizeaza interesele grupurilor dominate , in timp ce utopiile exteriorizeaza aspiratiile inconstiente ale grupurilor dominate. Ideologiile ar exercita o functie sociala de legitimare si conservare a puterii si ordinii politice, utopiile -;o reactie sociala de constatare si opozitie, in sensul ca isi imagineaza o ordine sociala perfecta ce ar trebui instaurata. In analizele sale, K. Mannheim, subliniaza ca atat ideologia, cat si utopia, prezinta fiecare in felul sau, o imagine deformata sau iluzorie a realitatii sociale. Aceasta proiectie care deriva din formele gandirii subiectului social nu are in sociologia cunoasterii lui K. Mannheim “nici o intentie morala sau denigratoare”. Este vorba, mai degraba, de perceperea intr-un mod metaconstient, a acestor date primare ca provenind de la sine.
Ca fenomen, al lumii moderne, ideologia apare insotita de cele doua forme ale constiintei sociale care vor marca decisiv raporturile dintre mit si ideologie in continuare. Este vorba de aparitia constiintei nationale si constiintei istorice dupa Marea Revolutie Franceza, forme pe care romantismul le va intrebuinta, intr-un mod sui-generis in fabricarea mitului istoric si a ideologiei sale politice. intr-adevar, sfera de inspiratie romantica aduce in prim-planul recuzitei sale estetice poprul ca personaj literar-artistic. Mitologiile nationale, traditiile, viata istorica, raportul dintre masa si personalitate comportamentele de masa, structurile mentalului colectiv devin teme predilecte ale inspiratiei romantice. Natiunea insasi devine un principiu de legitimitate politica in lupta pentru emanciparea sociala si nationala, de vreme ce teoria politca din secolul al XVIII-lea consacrase principiul reprezentarii pe baza de majoritate, in numele dreptului natural si al teoriilor contractualiste. Idealul abstract de om si umanitate din clasicism este depasit; romanticul cauta sa explice patosul aspiratiilor umane prin reactiile inconstiente care coboara in adancurile insondabile ale sufletului. Ca procedeu romantic tipic, antiteza dintre Bine si Rau, trecut glorios -;prezent meschin pregateste explozia mitului istoric in constiinta politica a secolului al XIX-lea. Prin manipularea ideologica a acestor structuri mentale romantismul creeaza o noua forma culturala numita “mit istoric”. Unii cercetatori romani definesc acest mit “hibrid cultural” sau “pseudo-mit” , deoarece in aceasta forma culturala in ideologie precumpanesc constelatiile mitice, istoricitatea si evenimentialul, desi functiile mitului, acelea dea explica si a orienta, de a conserva identitatea comunitatii, coeziunea sociala, sistemul fundamental de valori au ramas aceleasi. Evenimentele nu mai au loc in illo tempore, ci in Istorie, personajele nu mai sunt zeii, ci eroii eponimi: intemeietorii, salvatorii, cuceritorii, etc. Mitul istoric “reprezinta generalizarile empirice care nu sunt sau nu pot fi argumentate prin dovezi istorice. Prin oficiul lor se recladeste trecutul , asa cum ne-am dori sa arate: mai confortabil, (...) lipsit de stridentele care ar starni nelinisti fatale identitatii de grup”