Finantarea reprezinta totalitatea mecanismelor, tehnicilor si a instrumentelor
prin care sunt procurate mijloacele banesti necesare pentru realizarea unor
activitati economico-sociale,in particular, a afacerilor.Cand in acest proces
este implicat elementul de extraneitate, vorbim de finantare internationala. r7d12dz
In general, finantarea afacerilor unei firme se poate realiza din doua mari
categorii de surse: cele proprii, respectiv cele constituite pentru sau rezultate
din activitatea economica a acesteia si cele atrase, respectiv imprumuturile
contractate pentru realizarea sau dezvoltarea afacerii; in acest ultim caz,
finantarea este intemeiata pe o relatie de creditare.
Principiile generale care ghideaza decizia de finantare sunt aceleasi pentru
mediul international, ca si pentru mediul intern. Totusi, finantarea internationala
se distinge printr-o serie de elemente care-i maresc gradul de complexitate.
Finantarea tranzactiilor internationale implica utilizarea a doua sau mai multe
monede nationale. Ca atare, un factor critic in decizia de finantare internationala
este cursul de schimb, respectiv nivelul si variatiile pretului monedei nationale
in alte monede.de aici, rezulta necesitatea luarii in considerare a riscului
valutar si, implicit, a utilizarii diferitelor clauze si metode de acoperire
a cursului.
Tehnicile de finantare internationala sunt adaptate diferitelor forme de realizare
a tranzactiilor internationale. In acest sens putem vorbi de finantarea exportului,
a importului, a proiectelor de cooperare internationala, a investitiilor internationale,
a filialelor in strainatate.
Finantarea tranzactiilor internationale cuprinde un ansamblu de modalitati pentru
asigurarea mijloacelor de plata necesare efectuarii operatiunilor comerciale,
investitiilor internationale, actiunilor de cooperare economica internationala.Ea
se poate realiza din surse interne sau din surse externe. La randul ei, finantarea
externa poate sa aiba la baza surse publice sau surse private.
Din punct de vedere al duratei finantarii, exista finantare pe termen scurt(
12-18 luni), pe termen mediu( 5-7 ani) si pe termen lung( peste 7 ani).In principiu,
in cazul operatiunilor de export si import preveleaza tehnicile de finantare
pe termen scurt-mediu, in timp ce pentru investitiile internationale si actiunile
de cooperare industriala sunt specifice finantarile pe termen mediu-lung.
1.Tehnici de finantare pe termen scurt
Finantarea pe termen scurt are drept scop asigurarea unor mijloace de plta
pentru producatorul la export sau exportatorul care a vandut marfuri pe credit
urmand sa recupereze de la importator contravaloarea exportului intr-o perioada
de pana la un an/un an si jumatate.
Creditele pe termen scutr pot avea un caracter de prefinantare a operatiunilor,
fiind legate de activitatea de productie-export a clientului bancii. Alte credite
sunt legate strict de o operatiune de export si pot fi acordate producatorilor
exportatori sau firmelor comerciale de export si import.
1.1.Creditele de prefinantare
Finantarea curenta a activitatii de productie pentru export se poate realiza,
ca orice afacere, din fondurile proprii ale firmei producatoare( autofinantare)
sau prin apelarea la avansuri bancare( avansurile si creditele in cont curent).
Creditele de prefinantare specializate se particularizeaza prin aceea ca acordarea
lor este legata de fabricarea si pregatirea pentru export a unui produs strict
determinat. Astfel de credite se acorda pentru produse de valori mari, cu ciclu
lung de fabricatie. Sunt cazuri in care creditele de prefinantare specializate
se acorda si unor producatori-exportatori cu flux continuu si ridicat de exporturi.
Deseori, acordarea creditului este conditionata de marimea exportului, astfel
incat, producatorii-exportatori nu pot beneficia de aceste credite decat daca
valoarea produselor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de banci.
Rolul creditelor de prefinantare specializate este de a acoperi necesarul de
lichiditati la producator atunci cand avansul primit de la cumparator la semnarea
contractului nu este acoperitor sau cand apar probleme de acoperire a cheltuielilor
pe parcursul fabricatiei.Marimea creditului este stabilita pe baza unui plan
lunar de finantare, in care se trec toate avansurile primite de exportator la
semnarea contractului si in timpul perioadei de fabricatie, ca si cheltuielile
de productie ale produsului la export.Creditul de prefinantare poate sa ajunga
la 100% din descoperitul lunar astfel determinat, iar durata acestuia corespunde
cu cea a descoperitului.
Creditele de prospectare au ca scop facilitarea activitatii de descoperire a
noi piete de desfacere de catre exportatori.
In Franta aceste credite sunt asigurate de un organism specializat-COFACE. Exportatorul
care subscrie un contract de asigurare pentru prospectare la COFACE poate beneficia
de un credit pentru finantarea cheltuielilor angajate in cadrul campaniei de
prospectare in strainatate. Creditul poate acoperi valoarea integrala a bugetului
de prospectare, iar durata acestuia este pana la un an.
1.2.Creditele de export
Avansul pe documente de marfuri. In unele tari, bancile acorda exportatorilor
credite pe baza unor documente care atesta existenta marfurilor pregatite pentru
export.Valoarea creditului este proportionala cu marfurile astfel gajate, dar
nu depaseste 80% din valoarea lor. De regula, astfel de credite se acorda exportatorilor
ce livreaza cantitati mari. O forma particulara a acestui tip de credit este
creditul pe baza de warant.Firma exportatoare, pe baza gajului de marfuri da
bancii un inscris,(warant)- care reprezinta un titlu de proprietate asupra marfurilor
si este negociabil; ca atare, bancile comerciale pot sconta titlul la banca
centrala.
Avansul in valuta este , in egala masura, o tehnica de finantare pe termen scurt
si o metoda de protectie impotriva riscului valutar. In esenta, este vorba de
acordarea de catre o banca a unui imprumut in valuta firmei exportatoare in
baza creantei acesteia fata de clientul sau din strainatate, creanta nevalorificata
in moneda nationala.
In Franta, unde este larg practicata, operatiunea de finantare se desfasoara
in trei faze. Mai intai, exportatorul imprumuta de la banca sa o suma in valuta
corespunzand creantei pe care o are asupra partenerului.Termenul imprumutului
corespunde cu scadenta creantei. Suma este acordata de banca pe baza prezentarii
de catre exportator a documentelor justificative privind expeditia si vamuirea
marfii.
Apoi, odata finantarea aprobata, banca poate credita contul valutar al exportatorului
sau poate vinde” la vedere ”valuta, oferind clientului sau suma
in moneda nationala, ceea ce ii permite acestuia sa-si asigure necesarul de
lichiditati. Rambursarea imprumutului se face la un pret care cuprinde doua
elemente:rata dobanzii pe piata de refinantare( piata eurovalutelor ) si marja
bancii creditoare.
Avansul bancar prin cesiunea de creante. In unele tari, bancile acorda facilitati
sub forma de avans exportatorilor pentru reintregirea fondurilor avansate de
acestia in livrari de marfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creantelor
detinute asupra importatorilor straini.
Cesionarea se efectueaza printr-un document financiar de cesionare. In baza
acestuia pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt pana
la incasarea creantelor de la importatori.avansul acordat nu depaseste, de regula,
70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune din partea bancii
o analiza de fond a solvabilitatii exportatorului.
Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici in finantarea
pe termen scurt a exporturilor. De regula, vanzarea pe credit este insotita
de emiterea unui titlu de credit-cambie, bilet la ordin- prin care importatorul
este obligat sa plateasca, la scadenta, contravaloarea marfurilor.
Scontarea reprezinta o forma de mobilizare a creditelor pe termen scurt si consta
in vanzarea unui titlu de credit unei banci inainte de scadenta.
Scopul scontarii este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin
sa transforme creanta pe care o are asupra unui tert intr-o suma lichida, fara
sa mai astepte scadenta.
Creditul de scont este utilizat de exportatorul care vinde pe credit pe termen
scurt si se finanteaza prin scontare.
Creditul de scont care se acorda de catre banca are deci o valoare calculata
plecand de la valoarea cambiei din care se scade taxa scontului; totodata, se
percepe si un comision pentru acoperirea riscurilor bancii in astfel de operatiuni.
In acest mod, o vanzare pe credit este transformata intr-o vanzare cu plta la
livrare. Cunoscand aceasta posibilitate, deseori exportatorii include in pretul
de ofertare o marja suplimentara care sa le acopere costul scontarii. La scadenta
banca incaseaza contravaloarea cambiei de la importator.
Relatia de scontare poate sa apara si intre importator si banca exportatorului.
Prin scontarea cambiei direct de importator, acest asigura exportatorului plata
marfurilor integral pana la livrare, el ramanand debitor fata de banca exportatorului
pana la scadenta cambiei si, bineinteles, suporta costul scontarii.
De regula, creditul de scont acordat in favoarea importatorului presupune, initial,
acceptarea de principiu a operatiunii de catre banca exportatorului.
Bancile comerciale se refinanteaza prin rescontarea cambiilor, respectiv transmiterea
acestora catre banca centrala care, in schimbul unei taxe de rescont( taxa oficiala
a scontului), plateste cambiile respective.
Creditul de accept constituie o alta modalitate frecvent utilizata in finantarea
exporturilor pe termen scurt, asemanatoare in principiu cu tehnica creditelor
de scont. Acest tip de credit poate fi acordat in favoarea exportatorului sau
a importatorului.
Creditul de accept in favoarea exportatorului. In cazul in care partenerul de
contract, din diferite considerente, nu accepta utilizarea titlurilor de credit,
exportatorul are posibilitatea sa traga o cambie asupra bancii sale( denumita
si cambie bleu, dupa culoarea ce le distinge de celelalte cambii). Banca comerciala
accepta cambia( accept bancar) pentru o scadenta ce nu depaseste, de regula,
180 de zile. In functie de legislatia din diferite tari, creditul de accept
poate fi obtinut, in principiu, in doua moduri:
- fie ca insasi banca acceptanta resconteaza titlul la banca centrala sau la
institutia de finantare a exporturilor, si pe aceasta baza, acorda exportatorului
creditul;
- fie ca exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, sconteaza cambia la
o alta banca. In acest caz, banca exportatorului, desi nu finanteaza operatiunea,
inlesneste, prin semnatura data pe cambie ca exportatorul, folosindu-se de standing-ul
ei, sa realizeze finantarea la o alta banca.
Acordarea acceptului de catre banci se face pe baza verificarii documentelor
comerciale si financiare care atesta ca exportatorul, intr-un interval de timp
dat( maxim 180 de zile ), urmeaza sa incaseze contravaloarea exporturilor. In
cazul in care plata marfurilor are loc mai devreme, banca blocheaza sumele intr-un”
cont de acoperire ” pana la scadenta cambiei.Costul creditului de accept
include taxa scontului si un comision de acceptare.
Creditul de accept acordat importatorului apare in situatia in care banca acceptanta,
in conformitate cu conditiile stipulate in conventia de credit, accepta cambii
trase asupra sa in favoarea importatorului si destinate sa achite exportatorul
care este clientul ei. In acest caz, exportatorul este platit la vadere, iar
importatorul ramane debitor fata de banca, suportand costul creditului de accept.
2. Tehnici de finantare pe termen mediu si lung
Finantarea pe termen mediu si lung este specifica exporturilor de mare valoare,
exporturilor complexe, ca si unor forme de cooperare industriala. Ea se poate
realiza prin tehnicile clasice de creditare- creditul furnizor si creditul cumparator-
sau prin tehnici moderne, cum sunt creditul consortial si cofinantarea.
2.1.Creditul furnizor
Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului( de unde denumirea
sa ), atunci cand acesta consimte partenerului sau o amanare de plata pentru
marfa livrata in strainatate. Practic, operatiunea presupune doua relatii distincte
de creditare:
- un credit in marfa, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuarii
platii la un anumit termen de livrare;
- un credit in bani, acordat de banca exportatorului pentru finantarea operatiunii
de export.
Bancile comerciale, la randul lor, au posibilitatea sa se refinanteze, sa-si
intregeasca fondurile acordate sub forma de credit exportatorilor, de la banca
centrala sau o institutie specializata in finantarea exporturilor din tara lor.
Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung. In Franta, de exemlu,
pentru a beneficia de creditul furnizor exportatorul trebuie sa aiba o creanta
cu scadenta de peste 18 luni. Daca scadenta este de pana la 7 ani este un credit
pe termen mediu; peste 7 ani este un credit pe termen lung.
Creditu furnizor ae la baza considerentul ca, desi valoarea marfii livrate este
mare, resursele financiare ale exportatorului permit vanzarea ei pe credit,
Creditul furnizor nu depaseste, de regula, 80-90% din valoarea marfii, diferenta
fiind achitata de importator sub forma avansului sau platii la livrare.
Bancile comerciale conditioneaza acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea
acestora la o institutie de asigurare. Polita de asigurare emisa in favoarea
furnizorului este cedata de acesta bancii care a finantat exportul. Astfel,
polita de asigurare serveste rept garantie bancii pentru creditul acordat exportatorului
pe toata durata valabilitatii sale. Costul asigurarii, sub forma primei de asigurare
platita de exportator, este intotdeauna suportat de importator, fie direct prin
evidentierea ei separata in contract, fie indirect prin includerea in pretul
marfii.
Creditul furnizor presupune asadar trei documente: contractul comercial international
( exportator- importator ), conventia de creditare( exportator-banca ) si polita
de asigurare ( exportator-institutia de asigurare).
Deoarece furnizorul este cel ce avanseaza fonduri proprii sau mobilizeaza alte
resurse, creditul furnizor este mai scump, de regula, decat creditul cumparator.Exportatorii
include in pretul de ofertare si costul propriei finatari, precum si alte speze
si comisioane bancare.
2.2.Creditul cumparator
Creditul cumparator este o finantare directa acordata importatorului de catre
o banca din tara exportatorului pentru a-i permite cumparatorului sa plateasca
imediat contravaloarea marfii. Creditele cumparator sunt acordate, de regula,
de banci sau institutii spacialazate in finantarea exporturilor din tara exportatorului,
in acest scop incheindu-se o conventie de credit intre importator( sau banca
sa ) si banca exportatorului.
Daca in cazul creditului furnizor exportatorul trebuie sa se preocupe de incasarea
creantelor sale de la o banca, in creditul cumparator exportatorul este exonerat
complet de cerintele mobilizarii fondurilor, el fiind platit pe loc de catre
importator.
Valoarea creditului se situeaza, de regula, intre 75-90% din valoarea marfii,
diferenta fiind suportata sub forma de avans sau plata suportata sub forma de
avans sau plta la livrare, de catre importator. Prin utilizarea acestui tip
de credit, furnizorul este, practic, platit integral la livrarea marfii.
Bancile care acorda credite cumparator isi reintregesc fondurile de la banca
centrala sau de la o institutie de finantare a exporturilor prin rescontare.
In cazul finantarii unor exporturi de valori mari, bancile comercials procedeaza
la mobilizarea fondurilor prin lansarea de emisiuni de obligatiuni, prin eurocredite
sau credite consortiale.
Asigurarea creditelor se realizeaza de banca exportatorului la o institutie
de asigurare din tara sa. Costul asigurarii este suportat, de regula, de importator(
uneori si de exportator).
Deci si in cazul creditului cumparator apar trei documente: contractul comercial
international( exportator-importator ); conventia de credit( importator-banca
exportatorului ); polita de asigurare( banca exportatorului-institutia de asigurare
).
In cele doua cazuri, relatia de creditare prezinta o serie de elemente comune.
Costul creditului international reprezinta elementul determinant in mecanismul
pietei creditului. El este constituit din dobanzi( percepute de creditor si
care reprezinta ponderea principala ), prime de asigurare si diverse speze bancare.
Dobanda pe care debitorul o plateste creditorului se exprima ca procent la valoarea
creditului acordat pe timp de un an. Marimea ei se stabileste in functie de
nivelul dobanzii de refinantare a bancii centrale din tara creditorului( taxa
scontului ), in cazul creditelor internationale, respectiv de nivelul-reper
al pietei( de exemplu, LIBOR pe piata londoneza ), in cazul eurocreditelor.
Rambursarea creditului sau restituirea acestuia de catre beneficiar comporta
doua perioade: perioada de gratie, in care nu se restituie nimic, si perioada
efectiva de rambursare.
Aceasta din urma se poate calcula ca perioada medie de rambursare, in care se
iau in considerare perioada de gratie, intervalul dintre prima si ultima rambursare
si intervalul dintre doua rate de rambursare succesive, toate exprimate in ani
sau luni.
Cu cat perioada de gratie este mai mare, cu atat beneficiarul creditului etse
mai avantajat, crescand perioada medie de rambursare.
Un rol important in tehnica de creditare revine sistemului de asigurare si de
garantare a creditelor de export. Asigurarea creditelor consta in asumarea de
catre o institutie specializata a obligatiei de a rambursa furnizorului autohton
creditul acordat de acesta beneficiarului srain, in cazul in care respectivul
credit nu a fost rambursat din diverse cauze. Riscurile de natura comerciala
si politica nu sunt acoperite integral de asigurare, furnizorul preluand astfel
o parte din risc, numita franciza. Institutia care asigura creditul primeste
o prima de asigurare din parte celui care a cerut asigurarea.
Exportatorul sau banca finantatoare cer importatorului beneficiar de credite
diverse garantii pentru eliminarea sau diminuarea riscului nerambursarii. Acestea
pot imbraca forma scrisorilor de garantie, a avalizarii tratelor, a instituirii
de ipoteci sau gajuri.
2.3.Alte tipuri de credite
Creditul consortial reprezinta un imprumut acordat de un grup de banci, constituite
intr-o grupare temporara, fara personalitate juridica, numita consortiu, unui
beneficiar dintr-o tara terta.
Consortiul este format dintr-o banca principala( engl. Lead manager ) si cateva
banci participante din tari diferite, care se obliga sa asocieze un numar de
banci terte la acordarea creditului. Aceasta forma de creditare a cunoscut o
crestere deosebita in a doua jumatate a deceniului al optulea, prin lansarea
de imprumuturi importante pe piata eurodevizelor in favoarea unor beneficiari
terti, de regula a unor guvene sau agentii guvernamentale.
In conditiile instabilitatii accentuate a pietei financiare s-au impus tehnici
specifice de acordare a creditului, care vizeaza in special atenuarea riscului
de rata a dobanzii. Astfel, a aparut creditul revolving, care permite mobilizarea
unui imprumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt
reinnoibile. Tehnica cea mai frecventa este cea a creditelor cu rata flotanta
a dobanzii( engl. roll-over ), care presupune acordarea unui credit pe termen
mediu sau lung, cu o dobanda care este revizuita periodic, in general la 3 luni,
pentru a se tine seama de rata dobanzii pe termen scurt.
In acest caz, bancile participante la consortiu, care isi impart intre ele riscurile
legate de finantare, stabilesc costul creditului ca o rata fixa( engl. spread
) peste LIBOR,astfel incat sa se asigure atat recuperarea costurilor si obtinerea
profitului bancar, cat si acoperirea riscurilor estimate.
Cofinantarea este o tehnica relativ recenta, legata de cererea crescanda pentru
finantarea de noi proiecte economice de anvergura si de necesitatea asigurarii
unei garantii superioare creditorilor. Ea reprezinta o forma de sprijin financiar
realizata prin participarea Bancii Mondiale alaturi de organisme de credit public,
institutii de creditare a exporturilor sau banci, la acordarea de imprumuturi
tarilor membre.
Initial, operatiunile de cofinantare cuprindeau doua imprumuturi separate care
se derulau in paralel, unul in partea Bancii si celalalt de la banca comerciala.Ulterior,
proiectele de cofinantare au inceput sa implice mai profund Banca prin participarea
directa la imprumuturile bancilor comrciale, fie printr-o contributie financiara,
fie garantand o parte din imprumut.
In cazul cofinantarii poate fi realizata o finantare mixta, cand fondurile sunt
asigurate de parti pentru ansamblul proiectului economic sau o finantare paralela,
cand Banca Mondiala si ceilalti creditori finanteaza diferite bunuri si servicii
sau diferite parti ale proiectului.
Avantajul cofinantarii este faptul ca, prin componenta” publica “(
credite ale BIRD sau ale unor organisme publice pe termen foarte lung-peste
20 de ani-si cu o dobanda redusa ), sa asigure exportatorilor obtinerea unor
finantari la un cost inferior celui al pietei. Ele sunt de obicei utilizate
pentru favorizarea exporturilor dinspre tarile in curs de dezvoltare.
3.Tehnici speciale de finantare
3.1.Forfetarea
Forfetarea exportului( engl. forfaiting ) pe credit consta in transmiterea
creantelor provenite din operatiunile de comert exterior efectuate pe credit
unei institutii financiare specializate care le plateste imediat, urmand sa
se recupereze contravaloarea acestora, la scadenta, de la debitorul importator.
Spre deosebire de scontare, aceasta tehnica nu da institutiei drept de recurs
asupra vanzatorului creantei in cazul defectiunii de plata a debitorului.
Specific forfetarii este si faptul ca se aplica nu numai creantelor pe termen
scurt, de pana la un an, ci si celor provenite din exporturile pe credit cu
scadenta mijlocie, de la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei tehnici permite deci
realizarea unor operatiuni de finantare pe termen mediu, stimuland pe aceasta
cale exortul de instalatii, masini, utilaje si alte produse de valoare ridicata.
Costul forfetarii este mai ridicat decat cel al scontarii si consta intr-o rata
fixa de dobanda, la care se adauga comisionul institutiei de finantare, stabilit
diferentiat in functie de bonitatea debitorului, de masura in care cambia( creanta
) este sau nu avalizata, de riscul estimat al operatiunii, de modalitatea de
plata.
Forfetarea, ca si scontarea, permite recuperarea sumelor inainte de scadenta
sau transformarea unei vanzari pe credit intr-o vanzare pentru exportator.
Pentru a initia o operatiune de forfetare, exportatorii trebuie sa cunoasca
elementele specifice fiecarei case de forfetare, cum sunt titlurile de creanta
acceptate ca documente pentru forfetare( cambii, bilete la ordin, acreditive,
alte documente comerciale ); instrumente de garantare solicitate de institutia
de forfetare( avalizarea titlurilor de credit, scrisoarea de garantie bancara,
acreditive irevocabile netransferabile ); alte documente suplimentare( declaratia
exportatorului privind cesiunea, sau dupa caz, transferul drepturilor de incasare
a creantelor ).
Desi cele mai utilizate documente pentru forfetare sunt cambia si biletul la
ordin, in ultimii ani s-a impus tot mai mult si acreditivul, in special acreditivul
cu plata diferita in operatiunile de forfetare pe termen scurt -; 180-360
de zile. Casele de forfetare accepta astfel de acreditive in urmatoarele conditii:
sa nu poarte clauza” transferabil”; sa nu existe o cambie trasa
asupra bancii emitente; banca emitenta sa fie de prim rang; acreditivul sa poarte
mentiunea ca este supus Publicatiei nr.500.
3.2.Factoringul
Factoringul (engl. factoring) este operatiunea desfasurata pe baza contractului
incheiat intre factor si aderent (exportatorul),prin care primul, in schimbul
unui comision, preia in proprietatea sa creantele aderentului prin plata facturilor
acestuia (ce poarta semnatura cumparatorului) reprezentand dovada efectuarii
tranzactiei care are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit.
Institutia specializata de factoring asigura, in principal, preluarea in proprietate
a creantelor aderentului prin plata contravalorii facturilor; in functie de
momentul in care se face aceasta plata, se distinge:
- factoringul clasic (engl. old line factoring), cand factorul plateste facturile
in momentul preluarii acestora ; practic, factorul acorda un credit aderentului
pana in momentul scadentei creditului furnizor acordat de exportator importatorului,
fapt pentru care retne o dobanda (taxa de scont);
- factoringul la scadenta (eng. maturity factoring ), cand factorul plateste
creantele adererntului in momentul exigibilitatii acestora, retinandu-si comisionul
pentru intermedierea operatiunilor de decontare.
De o mare importanta in finantarea exporturilor sunt serviciile de evaluare
a riscurilor de insolvabilitate si a riscului valutar. Asigurarea impotriva
riscului de insolvabilitate se realizeaza, implicit, prin subrogarea factorului
in pozitia aderentului, astfel incat importatorul se vs elibera valabil prin
efectuarea platii catre factor. Pentru riscul valutar se adauga, de regula,
o marja la costul operatiunii.
Costul acestor servicii este de 0,5-3% din valoarea facturii pentru administrarea
registrului contabil si sprijin in gestiune, iar plata in avans a facturilor
va presupune o dobanda care va fi cu 1,5-3% deasupra celei bancare.
Utilizarea factorului prezinta o serie de avantaje: da posibilitatea utilizarii
cambiei sau a acreditivului pentru efectuarea platii; inlatura neintelegerile
ce pot interveni din cauza utilizarii unei limbi straine si pe cele generate
de necunoasterea legilor si a uzantelor tarii importatorului.
Factoringul clasic asigura aderentului disponibilitatile financiare in avans
fata de scadenta creditelor acordate importatorilor, dandu-i posibilitatea de
a da curs unor noi comenzi, si il pune la adapost de riscul insolvabilitatii
debitorilor sai. In plus, ofera posibilitatea acordarii unor facilitati de plata,
deci este pentru exportator un mijloc de promovare a exporturilor.
3.3.Leasingul
Leasingul s-a afirmat in ultimile decenii -; indeosebi in S.U.A. si tarile
Europei Occidentale -; ca metoda de finantare pe termen mediu si lung si
prin aceasta ca factor de promovare a vanzarilor, in particular a exporturilor.
In esenta, leasingul este o forma de inchiriere realizata de societati financiare
specializate (societati de leasing) a unor bunuri de echipament catre firme
(beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc sa
recurga la credite bancare pentru cumpararea acestora de la producatori.
Leasingul presupune, in principiu, doua contracte: unul de vanzare-cumparare,
incheiat intre producator, ca vanzator, si societatea de leasing, care crediteaza
operatiunea de leasing in calitate de cumparator si un contract de locatie incheiat
intre societatea de leasing si un tert beneficiar.
Operatiunea este initiata de firma care doreste inchirierea produsului si care
se adreseaza in acest sens societatii de leasing cu o cerere de oferta. Societatea
de leasing, in urma acceptarii cererii, procedeaza la stabilirea contractului
cu producatorul bunului solicitat, in vederea achizitionarii acestuia; in acest
proces este implicat direct si viitorul beneficiar. Urmeaza incheierea contractului
de leasing si cumpararea bunului de catre societatea de leasing in vederea punerii
lui la dispozitia beneficiarului.
Pentru utilizarea bunului, beneficiarul va plati societatii de leasing costul,
sub forma de rate esalonate pe perioada de valabilitate a contractului. De regula,
la sfarsitul perioadei de inchiriere, beneficiarul are o tripla optiune: sa
prelungeasca contractul; sa-l abandoneze; sa cumpere bunul la valoarea reziduala.
In tranzactiile internationale se cunosc mai multe forme ale leasing-ului: a) Astfel, daca se ia in considerare pozitia furnizorului in contractul de leasing,
se disting urmatoarele forme:
- leasing direct, realizat prin incheierea contractului intre producatorul exportator
si utilizatorul bunului care face obiectul operatiunii, finantarea fiind facuta
de catre furnizor;
- leasing indirect, ce presupune existenta societatilor specializate de leasing,
care preiau functia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum si
asumarea riscuriloi ce decurg din aceste operatiuni. b) In functie de continutul ratei de leasing raportata la pretul de export,
in practica s-au individualizat operatiunile de leasing financiar (engl. financial
leasing) si cele de leasing functional (engl. operating leasing).
Leasingul financiar presupune ca in perioada de inchiriere de baza (prima inchiriere)
sa se realizeze intregul pret de vinzare al obiectului contractat, inclusiv
costurile auxiliare, precum si un beneficiu. Corespunzator unor practici utilizate
pe plan international, contractul de leasing financiar se incheie pentru perioada
de baza, care, de regula, este mai scurta decat durata de folosinta a obiectului
de inchiriat si nu poate fi reziliat de nici una din parti.
Leasingul functional presupune ca, in perioada de baza, sa se realizeze doar
o parte din pretul de vanzare al obiectului contractului. In acest tip de leasing,
accentul cade pe serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistand,
de regula, o relatie directa intre pretul la care a fost achizitionat echipamentul
de catre societatea de leasing si chiria perceputa. Societatea de leasing isi
asuma, de obicei, riscurile uzurii morale si raspunde de furnizarea pieselor
de schimb, de efectuarea reparatiilor, de asigurarea echipamentelor si de plata
diverselor taxe si impozite. c) In functie de continutul ratelor de leasing, se pot distinge:
- leasing brut, care cuprinde in ratele sale, pe langa pretul de vanzare al
marfii (in totalitate sau in partial), si cheltuielile de intretinere, service
si reparatii.
- leasing net, in care ratele contin numai pretul de vanzare al obiectului de
inchiriat. d) Exista unele forme speciale de leasing, caracterizate prin particularitati
ale tehnicii de realizare. In aceasta categorie intra operatiunile: lease-back,
time-sharing, leasing experimental, operatiuni hire, renting.
Prin lease-back se intelege operatiunea prin care proprietarul, aflat in urgenta
nevoie de fonduri banesti, isi vinde produsul unei societati de leasing si apoi
il inchiriaza printr-un contract obisnui
Time-shering s-a adoptat in practica din considerente de rentabilitate economica,
cum ar fi, de exemplu, costul ridicat al unor utilaje (echipamente electronice
de calcul, avioane moderne de transport) si uzura morala extrem de rapida a
acestora.
Leasingul experimental se foloseste in scopul promovarii vanzarilor.
Operatiunile hire si renting sunt operatiuni de leasing pe termen scurt si foarte
scurt si cuprind inchirierile, cu ziua sau cu ora, in special a mijloacelor
de transport sau a unor utilaje de onstructii: macarale, escavatoare, et Dezvoltarea
pe plan international a leasingului a fost impulsionata de avantajele pe care
acesta le ofera partilor implicate in operatiune.
Astfel, pentru furnizor, leasingul este o metoda de promovare a vanzarilor,
de largire a cercului de clienti si a ariei de defacere. Vanzatorul are, practic,
la dispozitie o modalitate de transformare a unei livrari cash intr-una pe credit
in mod direct sau prin serviciile societatii de leasing. Asa se explica faptul
ca leasingul se practica in mod deosebit in domeniul exporturilor de bunuri
de echipament, in general de bunuri durabile si de valoare ridicata.
Este de remarcat faptul ca leasingul indirect permite si transferul obligatiilor
si al riscurilor legate de export de la exportator la noul proprietar, societatea
de leasing.
Pentru finantarea operatiunii asigurata de societatea de leasing -; leasingul
este o alternativa la finantarea prin credit bancar, care prezinta un grad ridicat
de siguranta: garantia oferita de dreptul de proprietate al societatii respective
asupra bunului dat in folosinta beneficiarului.
.
4.Finantarea pe europiete
4.1.Eurocreditele
Eurocreditele reprezinta o mobilizare de capitaluri pe termen mebiu, de regula
purtand scadente intre 3 si 8 ani, prin apelare la piata eurodevizelor. Ele
sunt acordate de un grup de banci constituite intr-un consortiu, sub conducerea
unei banci coordonatoare (engl. lead manager). Aceasta din urma incheie contractul
cu beneficiarul, organizeaza si coordoneaza consortiul si actioneaza ca mandatar
al acestuia.
In general, consortiul este international, dar banca lead manager este, de regula,
din tara beneficiarului.
In jurul lead managerului se constituie un grup de coordonare (engl. managing
group), care reprezinta nucleul propriu-zis al consortiului, membrii lui asumandu-si
obligatia de a asigura fiecare o anumita cota din valoarea totala a creditului
solicitat; pentru aceasta ei primesc un comision de management, care se adauga
la costul creditului.
Eurocreditele poarta o dobanda bazata pe LIBOR (London Interbank Offered Rate),
respectiv rata dobanzii la creditele pe termen scurt de pe piata interbancara
londoneza.
Spre deosebire de euroobligatiuni, care sunt negociate pe piata secundara, transferand
riscul asupra noilor detinatori, eurocreditele devin active ale bancilor care
au participat la acordarea imprumutului; deci, daca in cazul imprumutului euroobligatar
exista numai obligatia plasarii titlurilor si posibilitatea de a le mentine,
in cazul eurocreditelor bancile se obliga sa acorde efectiv o parte din imprumutul
total.
Mecanismul mobilizarii creditelor consta, in principal, in urmatoarele etape:
- stabilirea contactului intre beneficiarul creditului si banca care coordoneaza
operatiunea, actionand ca mandatar al consortiului;
- organizarea de catre banca lead manager a consortiului bancar care va acorda
imprumutul;
- constituirea grupului de coordonare a operatiunii si stabilirea cotelor de
credit intre bancile consortiului. Pe aceasta baza se incheie contractul de
credit;
- stabilirea conditiilor creditului, respectiv volumul creditului, costul acestuia,
moneda in care se face creditarea, scadenta;
- atragerea de fonduri pe termen scurt de catre bancile ce constituie consortiul
pentru acoperirea cotelor lor;
- finalizarea operetiunii prin remiterea efectiva a fondurilor catre beneficiar;
- cand volumul creditului a fost reslizat, se face publicitate intr-o serie
de publicatii financiare, scopul constituindu-l informarea publicului cu privire
la incheierea operatiunii de creditarepe baze consortiale si la volumul de capital
mobilizat.
In ultima perioada o mare extindere au capatat eurocreditele cu rata a dobanzii
flotanta (engl. floating rate), cunoscute sub denumirea de “roll-over
credits”.
4.2.Euroobligatiunile
Obligatiunile sunt titluri financiare (valori mobiliare) exprimand drepturile
detinatorului lor asupra emitentului, in urma unui imprumut acordat celui din
urma. Pe de alta parte, ele reprezinta o investitie care da dreptul detinatorului
lor sa obtina un venit ce reprezinta o dobanda pentru imprumutul acordat emitentului.
Acesta, acordandu-se prin detasarea unei parti din corpul obligatiunii, se numeste
cupon.
O caracteristica a obligatiunilor o constituie scadenta la care sunt rascumparate
de catre emitent. Aceasta scadenta este, de regula, de 5 pana la 15 ani, deci
emisiunea de obligatiuni este o forma de mobilizare a creditului pe termen lung.
Pentru obligatiunea standard (engl. straight eurobnd) scadenta este fixa (o
perioada prestabilita) si inscrisa pe obligatiune.
Exista insa emisiuni de obligatiuni cu scadenta extensibila sau retractibila.
In primul caz, scadenta poate fi prelungita, in timp ce in al doilea se asigura
o scadenta finala lunga, dar obligatiunea poate fi rascumparata, la obtiunea
detinatorului, dupa o perioada mult mai scurta.
Ca si in cazul actiunilor, pentru obligatiuni exista posibilitatea negocierii
lor pe piata secundara la o valoare de piata, care difera de cea nominala, pretul
variind in functie de cererea si oferta pentru titlul respectiv.
Emisiunea de euroobligatiuni se realizeaza in mai multe etape, si anume: a) Pregatirea emisiunii
Beneficiarul ia legatura cu o banca sau institutie financiara coordonatoare
a imprumutului;aceasta va asigura organizarea lansarii obligatiunilor, scop
in care se asociaza cu un grup de co-manageri (format din 10-15 banci puternice)formand
grupul de coordonare sau garantare, care va asigura mobilizarea imprumutului
prin emisiune, contra unui comision de management.
Managementul grupului contracteaza o serie de banci si institutii financiare
si constituie grupul de plasament garantat (engl. underwriting group). Acesta
se angajeaza sa distribuie cea mai mare parte a imprumutului (de obicei minimum
75% din totalul emisiunii).
O alta categorie de banci participante o constituie grupul de plasament al obligatiunilor
(engl. selling group); participantii la acest grup isi asuma responsabilitatea
de a gasi clientipentru obligatiunile invanzare. Acest grup se angajeaza fata
de managing group si nu are nici o legatura cu beneficiarul.
Drepturile si obligatiile ce decurg din momentul emisiunii obligatiunilor pana
cand acestea ajung pe piata secundara sunt stabilite prin contract. In practica,
exista doua modalitati de garantare a emisiunii, cea engleza (acum larg utilizata
de bancile din Europa) si metoda americana. Diferenta dintre cele doua metode
consta in faptul ca in timp ce in primul caz grupul de garantie actioneaza ca
principal, cumparand obligatiunile de la emitent, in cazul unei emisiuni americane
grupul de coordonare actioneaza ca agent, deci numai pe contul bancilor care
subscriu emisiunea si care cumpara titlurile de la emitent. b) Grupul coordonator va stabili programul emisiunii care va include conditiile
acesteia:
- valoarea emisiunii, in functie de nevoia de credit a beneficiarului; cum intotdeauna
fondul are o anumita destinatie, valoarea emisiunii va fi apreciata in functie
de documentele de fundamentare a investitiei ce urmeaza a fi finantata prin
emisiune;
- cuponul a carei marime depinde de :
· conditiile pietei financiare (nivelul LIBOR are un rol de reper pe
piata eurovalutelor, pe piata americana acest rol il are prime rate, respectiv
rata oferita de bancile americane clientilor preferentiali);
· credibilitatea emitentului; cu cat aceasta este mai mica, cu atat marja
peste LIBOR este mai mare
· rata inflatiei in momentul emisiunii si in perspectiva;
· domeniul de activitate al firmei;
· moneda in care este cerut imprumutul, prin cupon acoperindu-se si gradul
de depreciere monetara;
· pretul emisiunii, care depinde de valoarea nominala a acestora si de
numarul lor.
Pentru pretul emisiunii se pot utiliza doua variante: prima o constituie emisiunea
ad pari, deci la valoarea nominala, caz in care comisianele sunt incluse in
marja care se adauga in calculul cuponului; a doua varianta consta in emisiunea
sub pari pentru participantii la subscriere, acordindu-li-se astfel comisionul. c) Dupa testarea pietei se va face lansarea emisiunii, etapa in care un rol
important il are alocarea cotelor de catre grupul de coordonare; avand in vedere
faptul ca exista riscul ca unii participanti sa cumpere titluri pentru a le
revinde imediat pe piata secundara, ceea ce ar conduce la o crestere brusca
a ofertei, rolul grupului este de a cumpara ce se ofera in surplus pentru a
mentine credibilitatea operatiunii.
La sfarsitul acestei etape, grupul de coordonare cunoaste exact dimensiunea
cererii pentru titluri. Daca suma subscrisa este considerabil mai mare decat
cea oferita, cauza ar putea fi dimensionarea gresita a cuponului.
O subetapa a lansari emisiei o constituiedeschiderea pietei secundare de catre
grupul de coordonare. De exemplu, 99 ½ - 100 ¼ este un curs centrat
pe valoarea nominala (100). Cursul mai mic este bid -; la care cumpara
obligatiunile cei care fac piata, iar pretul mai mare este ask, pretul la care
se vinde.
Dupa deschidertea pietei pot aparea doua fenomene:
- in cazul in care nu exista suficienta incredere in obligatiuni sau cererea
pentru ele a fost mai degraba una speculativa, se poate sa apara o oferta foarte
mare la 99 ½ din partea celor care vor sa lichideze rapid obligatiunile.
Daca nu exista cumparatori, grupul de coordonare trebuie sa le cumpere la pretul
pe care l-a declarat, pentru a stabiliza cursul prin scoaterea de pe piata a
surplusului de oferta, fapt pentru care grupul trbuie sa aiba o forta financiara
importanta;
- cand interesul pentru obligatiuni este foarte mare, datorita cuponului sau
ca urmare a prestigiului firmei, cererea de obligatiuni va creste, imprimand
o tendinta de crestere a pretului pe piata secundara.
Diferenta dintre pretul ask si cel bid este castigul celor care au cumparat
pentru revanzare si el se mentine relativ constant.
5.Garantiile bancare
Tranzactiile comerciale internationale se caracterizeaza prin intensitatea
aparte a riscului contractual, care se manifesta in egala masura pentru exportator,
cat si pentru importator. Ca atare pe de o parte, cumparatorul de marfuri si
servicii este interesat sa se acopere impotriva riscului de neexecutare sau
executare necorespunzatoare a obligatiei pe care si-o asuma prin contract vanzatorul
prin solicitarea unei garantii de prestatii din partea unei banci. Pe de alta
parte, vanzatorul va solicita o garantie de securitate a platii, pentru acoperirea
riscului de neefectuare a platii de catre cumparator, atunci cand modalitatea
de plata utilizata nu ofera, ea insasi, o astfel acoperire.
Scrisoarea de garantie bancara este un angajament scris asumat de o banca in
favarea unei persoane, denumita beneficiar, de a plati acestuia o suma de bani,
in cazul in care o alta persoana, denumita ordonator, in contul careia se emite
garantia, nu a onorat o anumita obligatie asumata printr-un contract fata de
beneficiarul garantiei. Obligatia garantata de banca se poate referi la livrarea
de marfa, prestarea de servicii sau efectuarea de plati.
Solicitarea unei garantii bancare presupune plata unui comision, care variaza
de la tara la tara, de la banca la banca. Dintre toate formele asiguratorii,
garantia bancara este cea mai sigura, dar si cea mai scumpa.
Scrisoarea de garantie bancara consacra un angajament ferm al bancii emitente,
independent de relatia contractuala dintre exportator si importator. In momentul
in care constituie garantia, banca se angajaza sa efectueze plata la prima cerere,
daca sunt indeplinite conditiile stipulate in garantie.
Cautiunea este o forma de garantie cunoscuta in dreptul continental (Franta,
Elvetia, etc.): pe baza de contract, un tert garant se angajaza fata de creditorul
unei obligatii sa execute el insusi acea obligatie daca debitorul principal
nu va fi in masura sa o faca. Cautiunea este un angajament auxiliar, care nu
poate exista decat pe baza unei datorii principale si depinde de aceasta dupa
principiul “accesorium sequitur principale”. Numai neexecutarea
vreuneia din clauzele stipulate in contratul principal poate determina exercitarea
cautiunii.
Garantiile bancare pot fi emise in doua modalitati:
- direct, cand se emit prin intermediul bancii din tara exportatorului in favoarea
cumparatorului strain;
- indirect, cand banca din tara exportatorului instructeaza o banca straina
sa stabileasca o garantie in favoarea cumparatorului.
In comertul international sunt practicate mai multe tipuri de garantii
.Garantia de participare la licitatii (engl.bid bond) este necesara in cazul
participarii la licitatii. Ea asigura fermitatea ofertei si seriozitatea ofertantului;fiind,
in acelasi timp, si o conditie a participarii sale la licitatie. Banca garanta
se angajeazala plata unei sume in situatia in care ofertantul isi retrage oferta
inainte de adjudecare sau, castigand licitatia, nu mai incheie contractul sau
nu procura o garantie bancara de buna executie, daca in caietul de sarcini a
fost prevazut astfel si contractul a fost incheiat. Valoarea garantiei este
de 1-5% din valoarea ofertei, iar termenul de valabilitate curge pana la semnarea
contractului sau furnizarea unei garantii de buna executie.
Garantia de buna executie (engl. performance bond) asigura indeplinirea obligatiilor
contractuale de catre furnizor. Ea are cateva variante:
· Garantia de buna executare a contractului, caz in care banca garanteaza
indeplinirea obligatiei exportatorului de a livra marfa in conformitate cu conditiile
-; calitate, cantitate, termen -; stipulate in contract. Valoarea
ei, stabilita ca pondere din valoarea marfii, este destinata sa acopere eventualele
prejudicii ale importatorului. Poate sa contina o clauza de diminuare a garantiei
pe masura efectuarii livrarilor.
· Garantia de buna functionare se refera la exporturile complexe. Emisa
inainte de inceperea derularii contractului, ea ramane valabila pana la expirarea
perioadei de garantie tehnica. Valoarea ei este destinata sa acopere riscul
provenit din neindeplinirea de catre furnizor a obligatiilor sale in perioada
garantiei tehnice.
· Garantia de buna executare si functionare imbina variantele de mai
sus si se aplica la exporturile complexe, construirea de obiective prin cooperare
etc. Valoarea garantiei este de regula de 10% din valoarea contractului, iar
termenul de valabilitate, pentru intreaga suma, curge pana in momentul executarii
complete a contractului.
Garantia de restituire a avansului ( engl. advance payment guarantee) acopera
obligatia vanzatorului de a restitui, in caz de neexecutare a contractului,
suma sau sumele platite in avns de catre cumparator. Ea poate sa prevada o reducere
a valorii garantiei proportionala cu valoarea livrarilor efectuate deja. Garantia
se stinge in momentul executarii obiectului contractului.
Garantia de efectuare a platii are ca obiect acoperirea obligatiei cumparatorului
de a plati pretul contractual stabilit pentru marfurile sau serviciile primite.
Garantia poate avea ca obiect plata completa a unei livrari de marfuri sau a
unei prestari de servicii. Beneficiarul invoca, in caz de neplata, garantia
primita, declarand in scris ca a furnizat marfa, insa nu aprimit plata la scadenta.
O alta varianta consta in garantarea partiala a unui contract pe o durata de
un an, cu livrari periodice ( lunare ) platibile prin prezentarea facturii.
Garantia pentru neplata poate sa acopere intre 1 si 3 livrari lunare.
Exista, totodata, o gama larga de garantii speciale, care raspund naturii specifice
a unor tranzactii comerciale internationale sau conditiilor in care acestea
se deruleaza. Printre acestea se numara:
· Garantia de realizare a obligatiei de contrapartida, care urmareste
sa asigure prtenerul care face primul livrarile ca, daca celalalt partener nu
livreaza marfa in compensatie, banca ii va plati marfa livrata;
· Garantia de transfer valutar, prin care garantul asigura transferul
fondurilor din tara debitorului in strainatate;
· Garantii privind cartile de credit;
· Garantii pentru o linie de credit acordata de o banca terta in favoarea
unei firme etc.