v8g16gd
Masurile de politica regionala in domeniul IMM-urilor sunt promovate in baza cadrului legislativ si institutional creat de autoritatile centrale, regionale si locale, in concordanta cu principiile promovate de Uniunea Europeana referitoare la: concentrarea, programarea si parteneriatul dintre actorii din piata.
Astfel, planul national de dezvoltare pentru perioada 2000-2004 cuprinde, in strategia sa, principalele axe de dezvoltare regionala, inlocuind asa numitul „management de criza” din tarile est-;europene. Dezvoltarea sectorului privat, al I.M.M.-urilor din sectorul productiv si promovarea investitiilor in aceasta directie, este una din prioritatile strategiei romanesti de dezvoltare economica.
In tarile comunitare exista o lista, asa numita lista pozitiva a sectoarelor economice utile de a fi sprijinite, care contine 18 domenii legate de servicii si 21 mestesuguri traditionale. Aceasta lista poate fi suplimentata fiind flexibila la cerintele din economia interna. Consideram ca alcatuirea unei asemenea liste si in tara noastra, ar fi mai mult decat utila, cu cat anumite meserii traditionale sunt in prezent pe cale de disparitie. Aceasta lista ar permite si o diversificare a activitatilor economice regionale specifice, demne de a fi sprijinite de autoritatile locale. Efectele secundare ale unui asemenea sprijin investitional pentru I.M.M.-uile dintr-o anumita regiune, se pot concretiza in aparitia de mici intreprinderi aditionale de mestesugari si servicii, ceea ce se va materializa prin crearea de noi locuri de munca si implicit, de obtinerea de castiguri suplimentare. Sprijinirea dezvoltarii I.M.M.-urilor din sectorul productiv prezinta avantajul ca acestea au capacitatea de a se adapta rapid, de a fi inovatoare si de a realiza ritmuri de crestere foarte mari. Echilibrarea avantajelor si dezavantajelor I.M.M.-urilor prin masuri specifice, este o trasatura fundamentala a politicilor economice regionale privind spijinirea claselor mijlocii din societate.

Principalele instrumente de politica regionala vizeaza crearea unor conditii favorabile pentru atragerea investitiilor private, in conditiile unor resurse de finantare publica redusa. Mijoacele financiare necesare pentru a initia sau dezvolta o intreprindere pot proveni din surse interne sau externe.
1. Sursele interne de finantare constau din economiile antreprenorului, iar in cazul intreprinderilor existente constau in vanzarea produsul realizat. O finantare realizata numai cu sprijinul unic al surselor interne prezinta o serie de avantaje si dezavantaje. a. Avantajele finantarii interne: o Un mai mare control si independenta asupra intreprinderii, actele intreprinse netrebuind a fi justificate cuiva. o Singurul cost asociat finantarii interne este pierderea dobanzilor (daca fondurile faceau obiectul unui plasament pe piata de capital). o Fondurile investite nu trebuie sa fie rambursate. b. Dezavantajele finantarii interne: o Fondurile sunt limitate, fapt ce restrange capacitatea intreprinzatorului de a realiza beneficii sau de a-si dezvolta intreprinderea. o Intreprinzatorul va trebui sa accepte un nivel de risc personal ridicat.
2. Finantarea externa este asigurata de banci, institutii de investitii, organe ale sectorului public, cat si cel particular. a. Avantajele finantarii externe : o Exista o gama variata de finantari; o Investitorii externi sunt, de regula, mai importanti decat sursele interne si pot permite o dezvoltare mai substantiala a intreprinderii; o Implicarea investitorilor externi trebuie sa garanteze adaptarea unei directii rationale a intreprinderii; o Implicarea investitorilor interesati si experimentati poate constitui o resursa importanta pentru intreprindere. b. Dezavantajele finantarii externe : o Investitorul exterior poate dori sa participe activ la gestiunea intreprinderii. o Obiectivele investitorilor trebuie satisfacute chiar daca aceasta difera de obiectivele intreprinderii.
In general, mijloacele financiare obtinute reprezinta un cumul dintre sursele interne proprii si cele externe, in functie de previziunea proprie facuta.