Uniunea Europeana (UE) si-a inceput existenta la 1 noiembrie 1993, fiind noua denumire a Comunitatii Economice Europene (CEE), infiintata in 1957. n2f9fr
Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene.
Gandirea promotoare a unei Europe unite este veche si a fost exprimata prin diverse idei. In secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua in care toate natiunile continentului se vor uni intr-o societate suprema si vor forma o fratie a Europei, fara a pierde caracteristicile remarcabile ale identitatii lor.
Europa a ramas insa profund divizata si afectata in mod deosebit de cele doua razboaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. Dupa primul razboi mondial, ideile si preocuparile pentru o Europa unita au fost frecvent evocate. Adunarea Societatii Natiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezolutie care hotara crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeana. Initiativa a apartinut ministrului de externe al Frantei, Aristide Briant, care a fost si desemnat presedinte al Comisiei. Obiectivul prevazut era crearea unei organizatii europene cu caracter politic si economic. Datorita crizei internationale si evolutiei evenimentelor pe continent, ideea crearii Uniunii Europene a intrat in impas si apoi s-a renuntat la ea.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial o mare parte a economiei europene era distrusa. Chiar si in aceasta situatie ideile despre unitatea europeana au fost reluate. In 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit intr-un discurs tinut la Zurich, in Elvetia, despre necesitatea crearii „statelor Unite ale Europei”.
In 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, in scopul reconstructiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstructie tuturor tarilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala.
La sfarsitul deceniului ’40 a inceput sa se contureze o noua diviziune a Europei dupa criteriul politico-ideologic si sistemul economico social, respectiv Europa Occidentala si Europa de Est. Contradictiile dintre ele s-au adancit prin crearea celor doua blocuri militare -;NATO (1949) si Tratatul de la Varsovia (1955). A urmat o perioada care a intrat in istorie sub denumirea de „razboi rece”, incheiata abia la inceputul deceniului ’90. Cele doua parti ale Europei divizate -; Vestul si Estul -; au urmat si in domeniul economic cursuri diferite.
Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste tari au creat in 1948 Organizatia de Cooperare Economica Europeana. Aceasta a devenit mai tarziu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE), care exista si in prezent , avand desigur alte obiective decat cele ale organizatiei inlocuite. In 1949 a luat fiinta si Consiliul Europei. Ca model pentru inceputurile cooperarii economice a servit si Uniunea vamala a Beneluxului, formata din Belgia, Olanda si Luxemburg, care a intrat in vigoare in 1948.
Primele demersuri in scopul realizarii unei noi unitati europene apartin lui Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. El a propus ca productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei sa fie administrata de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a mers mai departe si a propus un plan, care i-a purtat ulterior si numele, „Planul schumann2 pentru crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Italia si tarile Beneluxului au sprijinit acest plan si in 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” intre Belgia, Franta, Republica federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. CECO a luat fiinta la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul presedinte al Inaltei autoritati a Carbunelui si Otelului.
Cele sase tari membre ale CECO au facut un pas important in directia unei uniuni economice generale si a unei uniuni in domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare in 1956 , cand au cazut de acord asupra unui raport in acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unitatii europene. Aceasta intelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de catre cele sase tari, care a pus bazele Comunitatii Economice Europene (CEE) si ale Comunitatii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM). Astfel s-au nascut cele trei Comunitati Europene. La inceput, CECO, pe de o parte, CEE si EURATOM, pe de alta parte, aveau institutii proprii. In 1967, ele s-au unit functionand sub denumirea de Comunitatile Europene, sau Comunitatea Europeana, cu institutii comune, unice. In mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economica Europeana (CEE) si adesea „cei 6”.
In urmatoarele doua decenii, CEE se extinde prin aderarea in ianuarie 1973 a Danemarcei, Irlandei si Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Se constituie astfel „cei 9”. In ianuarie 1981 adera Grecia, iar in ianuarie 1986 Spania si Portugalia. CEE devine „cei12”.
In ianuarie 1995 adera inca trei tari -; Austria, Finlanda si Suedia -; constituindu-se „cei 15”, actuala componenta a Uniunii Europene.
Asa cum aratat deja, bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Procesul integrarii a progresat si prevederile acestui tratat nu mai raspundeau corespunzator evolutiilor lui. De aceea tarile membre au semnat un nou document juridic -; Actul Unic European - care a intrat in vigoare la 1 iulie 1987. actul a stabilit realizarea pietei unice pana la 31 decembrie 1992, prevazand libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor pe tot cuprinsul Comunitatii.
In 1993, tarile membre ale CEE au considerat ca sunt pregatite conditiile pentru efectuarea pasului hotarator al integrarii. Ele au semnat un nou tratat -; Tratatul de la Maastricht (Olanda) -; care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat si extins tratatul pe baza caruia s-a stabilit Comunitatea Economica Europeana (CEE). Tratatul a prevazut si schimbarea denumirii din Comunitatea Economica Europeana in Uniunea Europeana (UE). Tratatul de la Masstricht este un fel de constitutie pentru UE.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetatenii statelor membre devin in mod liber cetateni ai Uniunii, cu urmatoarele drepturi: sa se deplaseze si sa-si stabileasca domiciliul in mod liber pe teritoriul statelor membre; sa voteze si sa candideze la alegerile municipale si europene care se desfasoara in statul in care isi are fiecare domiciliul, sa fie protejat de autoritatile diplomatice si consulare ale oricarui stat membru; sa se adreseze parlamentului si avocatului poporului.
Membrii Uniunii Europene si tarile asociate la Uniunea Europeana.
1.De la 1 ianuarie 1995 UE are 15 membrii cu drepturi depline, respectiv Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, olanda, Portugalia, regatul Unit al marii Britanii si Irlandei de Nord, Spania si Suedia.
In politica si in adoptarea masurilor practice intalnim o clasificare a membrilor UE in doua categorii. In prima intra cele patru tari mari ale UE: Germania, Franta, Marea Britanie si Italia. In cea de-a doua intra celelalte tari membre, apreciate ca tari mijlocii si mici.
Daca urmarim situatia tarilor membre al UE pornind de la indexul dezvoltarii umane (IDU) vom constata ca ele se afla in urmatoarele pozitii: Olanda, Finlanda, Franta, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Germania, Irlanda, Italia, Grecia, Luxemburg si Portugalia.
Prin urmare dupa acest index, rangul tarilor membre se deosebeste de cel socotit dupa PNB pe locuitor. Luxemburg, de exemplu care este pe primul loc dupa PNB pe locuitor este abia pe locul 14 dupa indexul dezvoltarii umane. Tot astfel, Danemarca este pe locul doi dupa PNB pe locuitor si abia pe locul 9 dupa indexul dezvoltarii umane.
De aceea in UE s-a stabilit un principiu de baza conform caruia tarile mai bogate trebuie sa le ajute pe cele ale caror PNB pe locuitor este mai mic de 75% din medie pe intreaga uniune. O buna parte din bugetul UE este destinat fondurilor structurale pen5tru sprijinirea economiei tarilor din Sudul Europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania si Grecia), precum si a Irlandei. Tarile membre sunt de doua categorii: a. net contribuitori la bugetul UE (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92, Marea Britanie 55, Italia 39, Fransa 14, Belgia 0; b. net beneficiari din bugetul UE (ECU pe locuitor): Irlanda 681, Luxembrg 554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73.
2. Pe langa membrii cu drepturi depline „cei 15”, Uniunea Europeana are si tari cu statut de asociat. S-au semnat acorduri de asociere si au obtinut acest statut sase tari din Europa Centrala si de Est (TECE): Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Romania si Bulgaria.
In 1995, UE a semnat acorduri de asociere cu tarile baltice Estonia, Letonia, Lituania, precum si cu Slovenia. UE mai are acorduri de asociere cu Malta si Cipru. Acordurile de asociere se mai cheama si Acorduri Europa.
Acordurile Europa (acordurile de asociere) cu Bulgaria, Cehia, Polonia, Romania, Slovacia si Ungaria sunt mai mult decat acorduri de comert si cooperare.
Acordurile prevad de asemenea, orientarea graduala catre un comert reciproc liber. Indeplinirea acestui obiectiv este asimetrica, ceea ce inseamna ca piata Uniunii va fi deschisa comertului inaintea pietelor din tarile asociate.
Intre 1991 si 1993 , Uniunea Europeana a semnat acorduri de asociere cu sase tari din Europa Centrala si de Est: Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovacia, Romania si Bulgaria.
Intrunirea de la Essen din decembrie 1994 a Consiliului European a fixat mijlocul anului 1995 ca data pentru incheierea de acorduri de Asociere cu Republicile Baltice si Slovenia.
Consiliul European din martie 1993 a confirmat posibilitatea democratiilor din Europa Centrala si Rasariteana de a deveni membre ale UE de indata ce ele isi pot asuma obligatiile economice si politice impuse de calitatea de membri. Polonia, Ungaria si Romania au depus deja cereri de aderare.
La intrunirea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, sefii de stat si de guvern ai tarilor membre ale UE au adoptat o strategie de pregatire a tarilor asociate in vederea accederii lor la statutul de membru al UE si au fixat inceperea negocierilor de indata ce ia sfarsit conferinta interguvernamentala de revizuirea Tratatului de la Mastricht. Dupa parerea presedintelui comisiei Europene, Jacque Santer, negocierile se vor derula practic simultan cu toate tarile asociate, in conditii de egalitate.
Elementul cheie al strategiei il constituie micsorarea decalajului dintre tarile asociate si UE pentru pregatirea celor dintai in scopul integrarii pe piata interna a Uniunii.
Principiile Uniunii Economice si Monetare.
Actiunea statelor membre si a Comunitatii cuprinde instaurarea unei politici economice fondata pe ingustarea coordonarii politicilor economice ale statelor membre, pe piata interna si pe definirea de obiective comune, in respectarea principiului unei economii de piata deschisa si in libera concurenta.
Aceste actiuni includ si fixarea irevocabila a taxelor de schimb conducand la instaurarea unei monede unice ECU, ca si definirea si conducerea unei politici monetare si de schimb unice al carei obiectiv principal este de a asigura stabilitatea preturilor si de a sustine politicile generale in comunitate.
Aceasta actiune a statelor membre si a CE implica respectarea principiilor directoare urmatoare: preturi stabile; finantele publice si conditiile monetare sanatoase, balanta de plati stabila.
Etapele uniunii Economice si Monetare.
Privita in timp, integrarea economica in cadrul Uniunii europene poate fi stabilita ca un proces istoric desfasurat in perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat in 1957 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la infiintarea Comunitatii Economice Europene (CEE), devenit Uniunea Economica si Monetara.
UEM va fi realizata in trei etape, conform Tratatului de la Maastricht si anume: prima etapa la 1 iulie 1990 in coincidenta cu libertatea de circulatie a capitalurilor in marele spatiu european, a doua etapa a inceput, de asemenea, la 1 ianuarie 1997, iar a treia etapa va incepe cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 si cel mai tarziu la 1 ianuarie 1999.
A. Procesul integrarii economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze fundamentale: uniunea vamala, uniunea economica si uniunea monetara.
1.Uniunea vamala. Constituirea CEE a avut ca obiectiv initial crearea unei uniuni vamale intre tarile membre. Continutul esential al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale prin desfiintarea taxelor vamale intre tarile membre si instituirea unui tarif vamal comun fata de tarile terte, adica cele care nu erau membre ale comunitatii. Aceasta faza, cea a uniunii vamale, s-a incheiat la 1 iulie 1968.
2.Uniunea economica. Este faza urmatoare a integrarii, superioara primei, incluzand realizarile acesteia la care s-a adaugat introducerea celor „patru libertati”: libertatea de miscare a bunurilor; libertatea de miscare a capitalurilor; libertatea de miscare a serviciilor; libertatea de miscare a persoanelor.
Prin realizarea celor „patru libertati” s-a constituit piata unica europeana, care a inceput sa functioneze la 1 ianuarie 1993.
Prima etapa a UEM a permis mersul spre o mai mare convergenta a politicilor economice a statelor membre si o consolidare a coordonarii politicilor monetare nationale. In cursul primei etape se avea in vedere ca programul pietei unice sa fie terminat si noul tratat al UEM sa fie subordonat ratificarii in toate statele membre, dupa procedurile constitutionale nationale.
Constituirea pietei unice a avut ca urmari:
- desfiintarea controlului marfurilor la frontiere; reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare in cursul anului 1993;
- securitate comuna pentru toti cetatenii comunitatii; eliminarea dublei taxari la cumpararea de produse pentru uz personal din alte tari membre;
- stabilirea cetatenilor Comunitatii pentru o durata nedeterminata intr-un alt stat membru decat propriul lor stat,
- recunoasterea calificarilor profesionale pentru toate statele membre, extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurenta sporita; concurenta deschide posibilitati suplimentare pentru crearea de noi locuri de munca.
Termenul de constituire a pietei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu inseamna ca toate libertatile s-au realizat automat si in intregime la acea data. Este vorba de un proces, in care unele masuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza in anii urmatori. De exemplu, noua state membre (din cele 12 de atunci) au semnat Conventia de la Schengen fixand data de 1 februarie 1994 pentru suprimarea controlului la frontierele interioare, inclusiv pentru zborurile aeriene ale caror plecari si sosiri se situeaza in interiorul Comunitatii.
Franta a mai amanat punerea in aplicare a Conventiei. Celelalte tari membre -; Marea Britanie, Danemarca si Irlanda au continuat controalele respective pentru persoane la frontierele lor.
Formarea Uniunii Economice, a pietei unice europene, este un proces in care drepturile si libertatile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. In decembrie 1989, tarile membre au adoptat o carta sociala europeana, care include 12 drepturi fundamentale sociale:
- dreptul de a exercita orice profesie intr-una din tarile Comunitatii, la alegerea sa; dreptul de remunerare echitabila;
- dreptul la ameliorarea conditiilor de viata si de munca; dreptul la protectie sociala asigurata prin sistemul in vigoare in tara primitoare;
- dreptul la libertatea de asociere si la negociere colectiva; dreptul la formarea profesionala; dreptul la egalitate de tratament intre barbati si femei; dreptul la informatie, la consultare si participare a salariatilor;
- dreptul la protectia sanatatii si securitatea locului de munca; dreptul la protectia copiilor si adolescentilor;
- garantarea unui venit minim pentru persoanele in varsta, dreptul la integrare profesionala si sociala pentru persoanele handicapate.
Piata unica europeana s-a extins prin crearea spatiului economic european (SEE) printr-un acord semnat in mai 1992 intre CEE si Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994. Statele membre trebuie sa evite deficitele excesive ale finantelor publice, iar finantarea monetara a acestora este interzisa.
Cand este vorba in tratatul UEM de a cuprinde deficitele si datoria finantelor publice in interiorul anumitor ratii, trebuie sa se inteleaga: prin finante publice (finantele guvernului general); prin deficit (suma totala neta a imprumuturilor); prin datorie (totalul datoriilor brute la valoarea lor nominala in curs la sfarsitul exercitiului, in interiorul sectoarelor de guvernamant general).
In ceea ce priveste deficitele publice si in particular cheltuielile publice corespunzatoare deficitului, putem spune ca un deficit corespunzator cu investitiile, purtatoare de bogatie pentru viitor, poate fi considerat un „bun” deficit.
Modul de finantare al deficitelor se poate face: prin ceea ce se numeste „finantare monetara”, prin recurgerea la un imprumut, cu conditia ca statul sa nu beneficieze de acces privilegiat la piata capitalurilor; prin recurgerea la un imprumut pe piata capitalurilor, care poate sa puna problema contractarii de datorii externe a unei tari; statul poate sa finanteze un deficit bugetar, crescand impozitele.
Comisia este insarcinata sa supravegheze evolutia situatiei bugetare si starea datoriei publice a Statelor Membre in vederea descoperirii erorilor facute si elaboreaza un raport care examineaza in special daca deficitul public depaseste cheltuielile publice de investitii tinand cont de toti ceilalti factori.
3.Uniunea Monetara. Cea de-a treia faza a formarii Uniunii Europene, conform Tratatului de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Conceptia privind crearea Uniunii Monetare Europene in trepte urmareste ca pana la finele secolului sa apara pe piata euro - bacnotele si euro - monedele, ceea ce s-a si intamplat.
Procesul formarii uniunii monetare nu trebuie inteles ca incepand doar dupa infaptuirea celei de-a doua faze -; uniunea economica; acesta a aparut mult mai devreme, de aceea se vorbeste de trei etape ale constituirii uniunii monetare:
3.1. Introducerea SME care s-a facut in 1979 prin: a. stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor tarilor membre, care nu permitea o fluctuatie mai mare de ±2,25%; b. introducerea unitatii monetare europene (ECU -; European Currency Unit), ca moneda de cont, ECU se formeaza ca un cos al valutelor tarilor membre, cu ponderi diferite ale acestora in functie de forta economica a statelor membre, pe baza unor criterii convenite intre parti.
In anii 1992-1993 au aparut unele tulburente monetare, provocate de dificultatile unor monede -; francul francez, lira sterlina, peseta, escuador -; ceea ce a determinat modificarea in vara anului 1993 a marjei fluctuatiei a monedelor in cadrul SME de la ±2,25% la ± 15%, cu exceptia marcii germane si guldenului olandez, pentru care s-au mentinut vechile limite. O adevarata furtuna monetara a fost provocata prin iesirea lirei sterline si lirei italiene din SME in 1992 si care au fost lasate sa fluctueze liber. Lira italiana a revenit in SME in decembrie 1996.
3.2. In fiintarea Institutului Monetar European (IME), care a inceput sa functioneze de la 1 ianuarie 1994. Daca prima etapa a reprezentat inceputurile uniunii monetare europene, aceasta etapa inseamna consolidarea ei.
Obiectivele IME sunt: intarirea cooperarii intre bancile centrale europene nationale; o mai buna coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE in vederea stabilitatii preturilor; supravegherea functionarii SME; facilitarea utilizarii ECU; pregatirea conditiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor si procedurilor necesare aplicarii politicii monetare unice.
3.3. In etapa finala se va crea Banca Centrala Europeana (BCE), care va inlocui IME. BCE va emite o moneda unica. S-a convenit ca moneda unica sa se numeasca EURO, fiind folosita de la 1 ianuarie 1999.
Prin infiintarea BCE se va ajunge la o singura politica monetara, vor fi blocate ratele de schimb se va introduce moneda unica cu circulatie mai intii intre bancile centrale si comerciale, pentru ca apoi, dupa unele aprecieri, sa circule pe piata ca bacnote si monede in 2002.
Dupa formarea BCE, bancile centrale ale statelor membre vor continua sa existe si impreuna cu BCE vor constitui Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC). Pentru judecarea gradului de convergenta economica atins de statele membre si retinute pentru a decide trecerea la cea de-a treia etapa trebuie sa indeplineasca cele 5 criterii de convergenta prevazute in Tratatul de la Maastricht (mentionate in capitolul anterior). In plan economic convergenta politicilor economice nationale spre obiectivele fixate in comun va fi mai puternica decat in cursul celei de-a doua etape si urmarirea multilaterala a evolutiilor economice a statelor membre va putea, daca este cazul, sa aplice sanctiuni pentru statele care, ducand o „proasta politica” ar risca sa puna in pericol stabilitatea monedei unice.