Noul Torysm

In acest prim capitol, Herbert Spencer prezinta un scurt istoric al celor doua partide politica traditionale ale Marii Britanii, conservatorii (Tory) si liberalii (Whig), marcand schimbarile drastice care au intervenit in programele acestora in ultima vreme. b3c21cm
Astfel, cele doua tipuri de partide reprezentau initial doua tipuri de organizatie sociala, unul fiind de tip militar, iar celalalt de tip industrial. Pornind de la sensul cel mai larg al cuvantului “cooperare”, HS defineste cele doua partide astfel: unul ca sistemul cooperarii silite (asemenea unei armate regulate, in care unitatile in diferitele lor grade trebuie sa indeplineasca ordinele sub pedeapsa cu moartea si sa primeasca hrana, haine si o solda, distribuite in proportii arbitrare), iar celalalt, ca sistemul cooperarii voluntare (asemenea unui corp de producatori sau distribuitori din care fiecare consimte sa plateasca anumite sume in schimbul unor anumite servicii, si care au voie, in urma instiintarii prealabile, sa paraseasca organizatia daca ea nu le place).
In continuare autorul reliefeaza transpunerea in realitate a doctrinelor celor doua partide, respectiv modul in care firea lor se oglindea in fapte. Liberalismul a inceput prin a se impotrivi lui Carol alIIlea si uneltirilor lui, care aveau scopul de a restabili puterea monarhica nemarginita. Liberlaii considerau monarhia ca o institutie stabilita de natiune spre folosul tuturor membrilor ei, in vreme ce pentru conservatori monarhul era delegatul cerului. Iar aceste doctrine presupuneau, una, ca supunerea cetatenilor fata de stapanitor era conditionata, iar cealalta, ca ea era neconditionata.
Incepand chiar cu secolul alXVIIlea, conform descrierilor furnizate de Bolingbroke, in primul partid era o dorinta de a rezista si micsora puterea coercitiva a stapanitorului asupra supusului, iar in celalalt partid, dorinta de a pastra sau mari aceasta putere coercitiva.
Importante de mentionat sunt si caracterele generale ale schimbarilor realizate de Whig-i (liberali); astfel, sub inraurirea crescanda a Whig-ilor au fost abrogate legile care opreau asociatiile muncitoresti precum si aceea care stanjeneau libertatea de a calatori a lucratorilor, masura prin care disidentii religiosi erau slobozi sa creada ce voiau, fara teama de pedepse civile, masura care permitea catolicilor de a-si marturisi credinta fara sa piarda nimic din libertatea lor, s.a.m.d. Nu incape indoiala ca toate aceste schimbari, fie ca erau facute sau nu de insisi liberalii, au fost infaptuite in conformitate cu principiile profesate si sustinute sus si tare de ei. Herbert Spencer, fin observator al epocii sale, se intreaba pe buna dreptate in continuare, cum se face ca liberalismul, intarindu-se din ce in ce mai mult, a devenit din ce in ce mai coercitiv in legislatia lui? Si tot el raspunde, aducand o intreaga pleiada de argumente in acest sens, ilustrand printr-o serie mai mult decat cuprinzatoare de legi si masuri adoptate de liberali sau sub directa lor indrumare, printr-o analogie extrem de sugestiva: daca in extremul orient, cineva ar auzi de la locuitori o povestire a unei lupte prin care ei au inlaturat un despot crud si desfranat, ca sa puna in locu-i o persoana potrivita. Daca acel cineva le-ar spune ca ei n-au schimbat esential natura guvernamantului lor, el i-ar uimi peste masura; si cu greu i-ar face sa inteleaga ca inlocuirea unui despot rau-voitor cu unul binevoitor lasa, totusi, in picioare, despotismul.
Astfel se justifica si paradoxul cu care a inceput; conservatorismul si liberalismul s-au ivit, la origine, unul din vremurile statului militar, iar celalalt, din industrialism. Se intelege ca, intrucat ceea ce se numeste acum liberalism a extins sistemul restrangerii, el ia o noua forma a conservatorismului. Asa ca, daca lucrurile merg ca pana acum, se poate intampla candva, de fapt, ca partidul conservator sa ajunga aparatorul libertatilor pe care liberalii, urmarind ceea ce le pare a fi binele poporului, le calca in picioare.

Robia viitoare

Urmatorul capitol aduce in discutie simpatia fata de popor si sacrificiul de dragul lui implica numaidecat aprobarea ajutorului gratuit, Herbert Spencer ilustrand argumentele sale impotriva acestei afirmatii cu intamplari din viata personala a unchiului sau, rev. Thomas Spencer, respectiv comparandu-l cu sistemul de “intregire de leafa” din Legea Saracilor. Astfel, suma pe care, sub vechea lege a saracilor, lucratorul pe jumatate sarac o primea de la parohie pentru a implini venitul lui saptamanal, nu era precum aparea, o gratificatie, pentru ca ea aducea cu sine o descrestere, substantial echivalenta, a lefii pe care o platea stapanul, dupa cum s-a dovedit repede, cand sistemul s-a desfiintat si salariul s-a ridicat.
Autorul prezinta de asemenea, cu exemple extrem de elocvente si imbelsugate, conceptul de moment politic. Acest moment, in loc sa scada sau sa ramana constant, creste mereu. Politicianul examineaza cu atentie lucrurile pe care legea lui vrea sa le indeplineasca, dar putin se gandeste la urmarile mai indepartate ale miscarii pe care o starneste cu actul lui, si cu atat mai putin la efectele lui colaterale, astfel legiuitorii care in 1833 au votat £20.000 annual spre a ajuta cladirea de scoli, niciodata nu si-au inchipuit ca pasul lor va duce la contributii fortate, locale si generale, care la vremea lui Spencer (1890) se ridicau la £10.000.000; ei nu s-au gandit ca A trebuie sa fie responsabil pentru educatia progeniturii lui B, si inca si mai putin le-a trecut prin minte ca succesorii lor, obligandu-i pe parintii saraci sa ceara ajutorul Oficiului spre a plati taxele de care comitetele scolare nu voiau sa-i scuteasca, aveau sa porneasca obiceiul de a se apela la Oficiul Saracilor, pricinuind in acest fel saracirea altora.
In continuare, pentru ilustrarea cat mai vie a conceptelor sale despre clasa conducatoare, Herbert Spencer foloseste un exemplu extrem de elocvent si de revelator in acest sens: o cumpana cu doua talere, cu mai multe alice pe un taler si mai putine pe celalalt. In cazul in care bara e inegal impatita, iar talerul usor incarcat se afla la capatul unui brat foarte lung, atunci transferarea unei alice de pe un taler pe celalalt produce un efect mult mai mare, va aduce o schimbare a pozitiei ce rezulta din transferarea indivizilor, unul dupa altul, din masa comunitatii guvernate in alcatuirile care guverneaza; astfel un corp relativ mic de functionari, coerent, avand interese comune si lucrand sub o autoritate centrala, are un imens avantaj asupra unui public incoerent, care nu are o politica bine inchegata si care poate fi adus sa lucreze unitar numai sub o provocare puternica. De aici urmeaza ca o alcatuire de functionari trecand dincolo de un anumit stadiu de dezvoltare devine tot mai irezistibila, lucru care se poate vedea in birocratiile de pe continent.
Dobandind justificari repetate prin noi legi in armonie cu doctrinele lor, energumenii politici si filantropii neintelepti isi continua agitatiile cu incredere si un succes mereu crescand. In felul acesta inrauririle de felurite chipuri conspira pentru a face sa creasca actiunea in corp si sa slabeasca actiunea individuala, dand asadar impulsul necesar aparitiei si dezvoltarii socialismului, neintelegandu-i si nebanuindu-i pe deplin efectele viitoare. Titlul acestui capitol este relevat in cele din urma de autor, care sustine faptul ca orice socialism implica sclavia.
Raspunsurile primite la acea data l-au determinat ulterior pe Spencer sa revina asupra teoriilor sale, admitand ca dezaprobarea socialismului nu necesita aprobarea asezarilor existente.
De asemenea, insusi autorul concluzioneaza ca “a…i a privi cu ochi ingaduitori asupra cusururilor acelora a caror viata e grea nu inseamna deloc sa-i tolerezi pe oamenii de nimic.”

Pacatele legiuitorilor

De departe capitolul cel mai intins din intreaga carte, el se remarca prin faptul ca aici Spencer doreste, nu sa prezinte relele guvernamentale in faptele lui, ci sa considere o parte relativ mica, adica acele pacate ale legiutorilor care nu sunt nascute din ambitiile lor personale si din interesele de clasa ale lor, ci care rezulta din lipsa cunostintei acelor studii pe care moralmente ei sunt datori sa le posede, pentru ca sa-si poata indeplini menirea lor.

Autorul prezinta, intr-o maniera mai mult sau mai putin succinta, numeroase exemple de legi prost gandite si, din pacate, si mai prost aplicate, dintre care merita mentionate incercarile facute in Anglia timp de cinci sute de ani, cu scopul de a impiedica acapararea marfurilor (cu scopul de a le specula), si care in Franta, dupa spusele lui Arthur Young, au impiedicat sa se cumpere mai mult de doua banite de grau in targ, au continuat, generatie dupa generatie, sa mareasca mizeria si mortalitatea prin scumpirea traiului, caci negustorul en-gros, care in acele vremi era infierat ca un “asupritor pe fata al celor saraci”, e un om a carui functie sociala e de a egaliza distribuirea unui bun, impiedicand consumarea fara rost de repede. De o natura analoaga a fost si masura care, in 1315, pentru a micsora asprimea foametei, stabilea asa numitele “preturi maximale” ale alimentelor, dar care a fost repede desfiintata dupa ce pricinuise o deplina disparitie a diferitelor alimente de pe piata.
In continuarea pledoariei, Herbert Spencer ilustreaza o serie intreaga de neajunsuri produse prin lege, in special asupra domeniului constructiilor de case, si in special pentru cei nevoiasi. Prin taxe rau impuse, ei au ridicar pretul caramizii si al lemnului de constructie, marindu-se cheltuielile cladirii caselorl si au incurajat, de dragul economiei, intrebuintarea materialului prost in cantitati meschine. Pentru a impiedica constructia mai departe de locuinte proaste, s-au stabilit dispozitii care, in chip medieval, dictau calitatea locuintelor construite. Nu i-a trecut nimanui prin minte ca, insistandu-se asupra unei calitati superioare si deci marind preturile, se va limita cererea si, eventual, se va reduce si oferta. Dupa cum am mentionat anterior, Specer abunda in exemple edificatoare pentru cititor.
Spre finele acestui capitol, inversunarea autorului se domoleste intr-o oarecare masura, realizand ca neajunsurile legislative sunt explicate in mare masura si reprobarea lor se mai indulceste, daca lucrurile sunt privite din departare. Nici cultura trecutului si nici a prezentului nu a dat unui numar considerabil de oameni o conceptie stiintifica a societatii, o alcatuire intr-un anume sens, organica.
Sperand intr-o indreptare a legilor, autorul puncteaza la obiect faptul ca odata pricinile acelor insuccese familiare observate, oamenii s-ar apuca sa legifereze cu cea mai mare ezitare. Si cu toate acestea, ei sunt gata sa lucreze cu toata increderea ca nu gresesc. Nicaieri nu exista un contrast atat de uimitor intre greutatea problemei si lipsa de pregatire a celor ce se apuca de dezlegarea ei. In conceptia autorului, de care foarte usor se pare ca ne putem atasa, in mare parte datorita sentimentului de actualitate ce dainuie din aceasta, nu incape indoiala ca, printre credintele monstruoase, una dintre cele mai monstruoase e aceea ca, in vreme ce pentru o meserie simpla, precum cizmaria, de pilda, e nevoie de ani de zile de ucenicie, singurul lucru care nu are nevoie de ucenicie e sa fauresti legile unei natiuni!
Ramanand fidel comparatiilor, Herbert Spencer exemplifica edificator in incheierea capitolului ca precum un medic, care dupa ani de studiu, a dobandit o cunostinta competenta a fiziologiei, patologiei si terapeuticii, nu e considerat responsabil din punct de vedere al Codului Penal daca un om moare sub tratamentul lui: el s-a pregatit cat a putut mai bine si a lucrat dupa cea mai buna judecata a lui, la fel si legiutorul, ale carui masuri aduc rau in loc de bine, cu toate cercetarile intinse si metodice care l-au ajutat sa ia o hotarare, nu poate fi considerat ca a comis altceva decat o eroare de rationament. Dimpotriva, legislatorul cel nestiutor ce da legi cu urmari tragice nu are mai mult drept la iertare decat un ucigas din culpa.

Marea superstitie politica

Acest penultim capitol prezinta viziunile autorului despre “drepturile naturale” ale indivizilor, acestea fiind exemplificate in mod stralucit printr-o serie de comparati extrem de sugestive; astfel, aceia care cred ca viata merita traita cred implicit ca oamenii n-ar trebui impiedicati de a indeplini activitatile care tin viata in picioare. Cu alte cuvinte, daca se spune ca e drept ca oamenii sa le indeplineasca, atunci, prin permutatie, Spencer concluzioneaza ca ei au un drept sa le indeplineasca. Aceasta conceptie a “drepturilor naturale” isi are otiginea in faptul ca viata e justificabila, ca trebuie sa fie o justificare a actelor esentiale dainuirii ei, si prin urmare, o justificare a acelor libertati si cerinte care fac asemenea acte posibile.
O concluzie a priorica este dobandita de autor studiind oamenii ce traiesc in stransa alaturare, sau chiar despartiti, de o mica distanta, si anume ca faptele fiecaruia pot sa atinga faptele altora, si in lipsa dovezii ca unii pot face ce vor fara limita, pe cand altii nu pot face ce vor, atrage dupa sine nevoia de limitare mutuala.
In concluzia capitolului, Spencer afirma ca atunci cand incepe sa se vada limpede ca intr-o natiune guvernata democratic, guvernamantul e pur si simplu un comitet de directie -; atunci se va vedea ca acest comitet n-are nici o autoritate intrinseca; functia liberalismului in trecut era de a pune o limita puterii regelui. Rostul liberalismului viitor va fi de a pune o limita puterii Parlamentelor!

Postscriptum

Acest ultim capitol, ulterior adaugat cu prilejul primei republicari a capitolelor precedente, tine in mare masura sa aduca interpretarile autorului asupra propriei lucrari, cu unele modificari si rectificari de formulari.
Asadar, Herbert Spencer tine sa respinga concluzia ca actiunile private ale cetatenilor nu sunt trebuincioase sau ca n-au insemnatate, pentru motivul ca mersul evolutiei sociale e determinat de firile cetatenilor, asa cum ei lucreaza in conditiile in care sunt pusi. Asa ca, departe de a implica ca eforturile fiecarui om de a indeplini ceea ce crede el ca e mai bine n-au insemnatate, doctrina arata ca astfel de sfortari, indeosebi cele care rezulta din firea intima a indivizilor, sunt forte indispensabile.
In chiar finalul lucrarii, Spencer precizeaza ca orice elucidari ulterioare referitoare la concluziile proprii reiesite din aceasta carte urmeaza a veni la vremea lor, si cu o usoara retinere incerc a le prezenta in cele ce urmeaza, acestea nedorindu-se in nici un caz la nivelul asteptat de autor.

Concluzii
In ciuda egoismului si individualismului sau, Spencer sustinea faptul ca viata intr-o comunitate este importanta. Datorita relatiei de dependenta mutuala a partilor componente, si din pricina importantei “partii” individuale fata de cea colectiva, societatea nu poate fi sau face mai mult decat suma componentelor sale. Acest punct de vedere este evident, nu doar in prima sa contributie notabila la filozofia politica, Social Statics, ci si in eseurile sale ulterioare -; unele dintre ele aparand in editiile ulterioare ale cartii Individul impotriva statului.
Spencer sustinea un punct de vedere “organic” asupra societatii; cu toate acestea, el sustinea faptul ca dezvoltarea naturala a unui organism necesita “libertate” -; ceea ce-i permitea (filozofic) sa justifice individualismul si sa apere existenta drepturilor individuale ale omului. Datorita angajamentului sau catre “legea libertatii egale” si viziunea sa conform careia legea si statul interfera cu aceasta in mod necesar, el a insistat asupra unei politici extensive de laissez faire. Pentru Spencer “libertatea” “…poate fi masurata, nu de natura guvernului sub care traieste a…i ci de putinatatea restrictiilor impuse asupra individului” (Individul impotriva statului a1940i, p. 19); adevaratul liberal cauta sa-i respinga pe cei ale caror legi silesc si restrictioneaza indivizii de la a face ceea ce ei cred de cuviinta. Spencer urmeaza filozofia curentului liberal timpuriu, sustinand faptul ca legea este o restrictionare a libertatii si ca aceasta restrangere a libertatii constituie un aspect negativ, justificabil doar cand este un “rau necesar”, pentru ocrotirea libertatii. Singura functie a guvernului este aceea de a asigura pastrarea si buna aplicare a drepturiloir individuale ale omului. Spencer sustinea ca educatia, religia, economia si grija pentru cei saraci si bolnavi nu trebuiesc preluate de stat.
Legea si autoritatea publica au astfel ca scop general administrarea justitiei (echivalent cu libertatea si protectia drepturilor). Aceste probleme au intrat in atentia lui Spencer, ca lucrare reprezentativa pe aceasta tema reliefandu-se Individul impotriva statului. In aceasta colectie de eseuri, Spencer evidentiaza contrastul dintre liberalismul timpuriu, clasic cu liberalismul secolului 19, argumentand faptul ca cel din urma, anume “Noul Torysm” este inamicul progresului individual si al libertatii. Tot in aceasta lucrare Spencer dezvolta un argument pentru sustinerea faptului ca indivizii au drepturi, bazate pe o “lege a vietii”. (in mod interesant, Spencer recunoaste faptul ca drepturile nu au moralitate innascuta, dar devin astfel doar prin recunoasterea individului ca pentru ca drepturile sale sa fie compatibile cu ceilalti, drepturile celorlalti trebuie la randul lor sa fie compatibile cu el -; cu alte cuvinte, aceasta constituie o consecinta a “legii libertatii egale”). El a concluzionat ca toata lumea are drepturi primare la libertate “in virtutea constitutiei lor” drept fiinte umane (Social Statics, p. 77), si ca asemenea drepturi sunt esensiale pentru progresul social (Aceste drepturi include dreptul la viata, libertate, proprietate, libertatea cuvantului, egalitatea drepturilor pentru femei, dreptul la vot universal si dreptul “de a ignora statul” -; desi Spencer a revenit asupra unora din aceste drepturi in scrierile ulterioare). Astfel, cei harnici -; acei cu aceasta caracteristica, dar lipsiti de devotare fata structurile existente cu exceptia celor care promovau o astfel de industrie (deci nu religie sau institutii patriotice) -; vor prospera. Totusi, toti indivizii harnici, dupa cum credea Spencer, vor fi in mod fundamental in acord.
Nu este surprinzator faptul ca Spencer a sustinut ideea conform careia argumentele utilitarienilor timpurii asupra justificarii legii si autoritatii si asupra originii drepturilor erau gresite. De asemenea, el a respins utilitarianismul si modelul acestuia de justitie distributiva deoarece el sustinea ca aceasta teorie se baza pe o forma de egalitarianism care ignorau abandonul si, mult mai fundamental, nevoia si eficienta biologica. Spencer a sustinut in continuare ideea ca viziunea utilitariana asupra legii si statului era de asemenea inconsistenta -; ca presupunea in mod tacit existenta cerintelor sau drepturilor ce au atat greutate morala cat si legala in mod independent de legea pozitiva. Si, in cele din urma, Spencer argumenteaza de asemenea impotriva guvernului parlamentar, reprezentativ, infatisandu-l ca un expozant de adevarate “drepturi divine” — de ex., sustinand ca “majoritatea intr-o adunare are putere dar nu are limite”. Spencer e de parere ca actiunea guvernamentala nu necesita doar acordul individual, dar ca modelul asocierilor politice ar trebui sa fie acela al unei “joint stock company”, unde “directorii” nu pot actiona in favoarea unui anumit bun decat la dorinta explicita a “actionarilor”. Cand parlamentele incearca sa faca mai mult decat sa protejeze drepturile cetatenilor prin, de exemplu, “impunand” o conceptie asupra binelui -; chiar doar unei minoritati -; Spencer sugera ca acestea nu se diferentiaza in nici un fel de regimurile tiranice.