y6t9ty
Francezul pronunta pe (monosilabic si nazal), dar scrie p­a­i­n, spune e, dar scrie e­s­t, rosteste fro (cu o nazal), dar scrie f­r­o­n­t s.a.m.d. Nu e deloc greu de constatat ca, in plan grafic, formele frantuzesti sint destul de apropiate de etimoanele lor latinesti : panis, est si frons, ­tis, in timp ce, acustic vorbind, sint cu mult mai indepartate de aceste etimoane. Asadar, daca francezii ar renunta la scrierea etimologica, latinitatea limbii lor ar fi mai putin evidenta pentru toti.
Ortografia etimologica presupune o anumita cultura lingvistica si istorica, intrucit cuvintul scris nu se raporteaza la forma lui acustica de astazi, ci la pronuntia lui de „ieri”. Aceasta scriere are de partea sa avantajul ca pastreaza legaturile lingvistice si, intr­un fel, chiar contactul sentimental cu un trecut, mai mult sau mai putin indepartat, dupa caz ; ea reflecta, in gindul celor ce scriu si citesc, constiinta continuitatii si a traditiei, a legaturilor cu istoria proprie. Avind relatii mai slabe cu prezentul si mai puternice cu trecutul, scrierea etimolo-gica se deprinde mai greu, fiind mai complicata, iar cei ce scriu se expun mai usor greselilor. Insusi nivelul cultural al individului se tradeaza mai evident in scrierea etimologica decit in scrierea fonetica, atita vreme cit principiul etimologic este unul cultural, iar principiul fonetic este preponderent senzorial.
Scrierea romaneasca, asa cum s­a impus ea de un secol si mai bine, este una fonetica ; in general, se respecta o regula simpla : scriem cum pronuntam, fara sa tinem seama de originea cuvintelor. Noi scriem : noapte, nu nocte, desi latineste era noctem, scriem teasta, nu testa, desi latineste era testa, tot asa dupa cum scriem soare, nu sole, moarte, nu morte, umar nu humer etc. O asemenea ortografie este mai simpla si se deprinde mai usor, ea reflecta insa intr­o masura mai mica traditia si istoria, adica legaturile cu trecutul.

Lucrurile au fost prezentate, pina aici, in liniile lor generale, oarecum didactic si simplificator, intrucit, fara indoiala, realitatea este mult mai complicata. In fapt, cele doua tipuri de scriere nici nu exista in stare pura : ortografia fonetica foloseste elemente de scriere eti-mologica, dupa cum si ortografia etimologica recurge uneori la principiul fonetic.
Reforma ortografica din anul 1953 a fost dictata, in primul rind, de ratiuni politice. Latinitatea limbii romane, ca emblema a nobletei, trebuia abandonata. Aceasta pentru ca rezistenta intru latinitate putea deveni un factor de coeziune nationala (cum s­a mai intimplat in istorie) si, implicit, un obstacol in calea integrarii Romaniei intr­un panslavism cu centrul la Moscova. Renuntarea la i in favoarea lui i in interiorul cuvintelor estompa, in viziunea prosovietica, reala sau disimulata, de atunci, descendenta latina a limbii romane. Celelalte modificari impuse (intre care cele mai importante au fost restringerea drastica a ariei de folosire a apostrofului si inlocuirea lui sint prin sint) urmareau o finalitate mai subtila : aparent, ele simplificau ortografia in interesul „maselor largi populare”, in realitate ele incercau sa ne indeparteze si mai mult de principiul etimologic care punea in lumina, prin mijloace grafice, romanitatea limbii noastre. Astfel, pe nesimtite, principiul politic inlocuia principiul stiintific. In „episoadele” urmatoare voi continua ideea, incercind sa arat ca si reforma ortografica din anul 1953, si cea din 1993 au fost acte formale, care au de­a face mai mult cu politica decit cu latinitatea.