1.Conceptul de politica financiara. n7k9kn
Programul unui partid elaborat in perspectiva alegerilor, creioneaza alternativa oferita de acesta electoratului pentru solutionarea problemelor cu care se confrunta tara in perioada respectiva. Programul partidului victorios in alegeri (sau a partidelor ce alcatuiesc coalitia guvernamentala), devine program de guvernamant si el trebuie supus dezbaterii Parlamentului.
Acest program stabileste obiectivele economice, sociale si de alta natura, care urmeaza sa fie realizate de echipa guvernamentala in perioada pentru care a primit investitura, mijloacele necesare pentru realizarea acestora, precum si de masurile de luat in acest scop. Programul guvernamental defineste politica statului atat pe plan intern, cat si extern.
In cadrul politicii interne, un loc aparte ocupa obiectivele cu caracter economic si social, ritmul cresterii economice in perspectiva imediata si mai indepartata, proportiile si orientarea investitiilor brute de capital, dimensiunea consumului in perioada de referinta, relatiile dintre sectorul public si cel privat, curba somajului, indicele preturilor si tarifelor, evolutia salariilor, pensiilor si a altor venituri fixe ale populatiei, actiuni privind educatia si instructia, asistenta sociala si medicala, etc. La acestea se adauga obiectivele si actiunile legate de apararea nationala, cresterea eficientei activitatii desfasurate de organele de ordine, securitate civila si administratie.
Pe plan extern, se definesc relatiile politice, economice, tehnico-stiintifice, culturale, militare si de alta natura cu statele vecine, cu celelalte state de pe continent si din alte regiuni ale globului ,intentiile de cooperare si colaborare, atitudinea fata de uniunile economice, aliantele militare si celelalte organizatii si organisme internationale, pozitia de adoptat in probleme privind mentinerea pacii, diminuarea incordarii din zonele fierbinti ale lumii, lichidarea subdezvoltarii
Prin politica, in general, se intelege activitatea desfasurata de clasele, de paturile sau grupurile sociale in lupta pentru realizarea intereselor lor, precum si metodele si mijloacele cu ajutorul carora sunt promovate aceste interese.
Atingerea obiectivelor stabilite reclama importante resurse financiare din partea statului. Ineficienta resurselor poate sa constituie un handicap serios in realizarea programelor sociale, economice, etc.
Metodele si mijloacele concrete privind procurarea si dirijarea resurselor financiare, precum si instrumentele, institutiile si reglementarile financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a relatiilor sociale, intr-o etapa determinata, constituie comportamente ale politicii financiare a acesteia.
Politica financiara face parte integranta din politica generala a statului si indeplineste un rol important in traducerea in viata a programelor de: dezvoltare economica, promovare a progresului tehnic si stiintific, formare profesionala, recalificare si reincadrare in munca a somerilor, ocrotire a sanatatii populatiei, protectie sociala, dezvoltare a culturii, asigurare a echilibrului ecologic, aparare nationala.
Politica financiara are o independenta relativa fata de politica statului din celelalte domenii de activitate. Are obiectivele sale proprii si foloseste metode si instrumente specifice pentru atingerea acestora. Politica financiara nu constituie un scop in sine, ci este chemata ca impreuna cu politica economica, sociala, monetara, sa contribuie la realizarea unor obiective de mare importanta economica, de incontestabila utilitate sociala, de larg interes national, cu profunde implicatii internationale, cu efecte benefice imediate sau la un orizont mai indepartat.
Daca politica economica a statului si-a propus ca obiective dezvoltarea cu precadere a ramurilor de varf ale industriei, introducerea progresului tehnico-stiintific in economie, participarea mai larga a tarii la diviziunea internationala a muncii, accelerarea ritmului de crestere economica, atunci si politica financiara trebuie sa actioneze in aceiasi directie. Autoritatile publice trebuie sa acorde sprijin financiar in conditii nerambursabile pentru crearea infrastructurii necesare sau pentru modernizarea unor intreprinderi de stat de interes national, fara resurse financiare proprii; sa creeze cadrul organizatoric si juridic adecvat pentru acordarea de credite pentru productie si investitii, din fondurile publice si private, intreprinderilor viabile, indiferent de forma lor de proprietate; sa incurajeze cercetarea stiintifica, sa acorde facilitati agentilor economici (fiscale) care organizeaza si finanteaza singuri asemenea proiecte; sa protejeze interesele producatorilor autohtoni impotriva concurentei straine neloiale si sa sprijine intreprinzatorii nationali sa patrunda pe pietele straine cu ajutorul instrumentelor fiscale, vamale si valutare.
Necesitatea asigurarii convergentei dintre politica financiara si cea economica, poate fi ilustrata si cu alte exemple. Subventionarea de la buget a unor intreprinderi publice dotate cu echipamente invechite, necorespunzator organizate si prost gestionate, nu constituie o solutie viabila pentru redresarea financiara a acestora si nici pentru sporirea productiei si a exportului.
Sintetizand obiectivele urmarite de stat in materie economica si financiara , economistul francez, Allain Barrere, considera ca acestea sunt:
I realizarea bunastarii, securitatii sociale si justitiei sociale. Pe aceasta baza, el defineste obiectivele politicii financiare.
I sa favorizeze progresul economic prin intermediul finantelor publice;
I sa regularizeze conjunctura prin impozite si investitii;
I sa realizeze justitia fiscala prin luarea in considerare a facultatilor contributive.
Politica financiara actioneaza nemijlocit in sfera repartitiei. Prin modul in care se infaptuieste repartitia, prin dimensiunile si destinatia fondurilor constituite , politica financiara influenteaza si celelalte faze ale reproductiei sociale: productia, schimbul si consumul.
Intre politica financiara si baza economica a societatii exista un raport direct, un raport dialectic, care presupune legaturi stranse si interdependente.
Ca parte integranta a politicii generale a statului, politica financiara este chemata sa contribuie la cresterea potentialului economic al tarii, la satisfacerea cat mai deplina a nevoilor sociale ale populatiei.
Pentru indeplinirea in conditii cat mai bune a rolului ce revine finantelor publice, politica financiara a statului trebuie adaptata cerintelor fiecarei etape istoriceste determinate. Politica financiara a statului difera in functie de interesele partidelor de la putere si de contributiile interne si internationale specifice fiecarei perioade. Politica financiara difera de la o tara la alta in functie de potentialul economic, de gradul de dezvoltare economic, de resursele nationale de care dispune, de oranduirea sociala, de metoda de conducere a economiei si de alti factori. Se intampla ca tari dezvoltate cu economie de piata, cu traditii democratice, avand la conducere partide de aceeasi coloratura politica, sa promoveze politici financiare diferite. Intelegerea acestei deosebiri poate fi realizata numai printr-o analiza atenta a conditiilor concrete din fiecare tara si a contextului international. Experienta economica si financiara a altor tari poate oferi unele elemente de judecata, anumite repere, dar nu retete gata elaborate care sa poata fi aplicate de alte tari.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt:
1. domeniul cheltuielilor publice;
2. domeniul resurselor financiare publice, care vizeaza:
2.1.1. - venituri financiare ordinare cu caracter fiscal si nefiscal;
2.1.2. - resurse financiare extraordinare procurate pe calea imprumuturilor contractate de stat, a emisiunii monetare, a privatizarii unor fabrici, uzine, locuinte si alte bunuri proprietate de stat;
3. domeniul creditului bancar;
4. domeniul asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila.
Aceste domenii sunt strans legate intre ele, se intrepatrund, se completeaza reciproc. Politica financiara in sens restrans (limitata la finantele publice) se interfereaza cu politica monetara, cu politica de credit si cea de asigurari. In politica financiara nu se poate face abstractie de existenta finantelor private alaturi de cele publice, de complementaritatea dintre sectoarele public si privat, dintre stat, intreprinderi si banci.

2.Coordonatele politicii financiare in domeniul cheltuielilor publice
Politica promovata in domeniul cheltuielilor publice trebuie sa stabileasca marimea, destinatia si structura optima ale acestor cheltuieli, sa defineasca obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, sa precizeze caile, metodele si instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective sa fie realizate cu minimum de efort financiar.
A.) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea marimii absolute (volumul total exprimat in moneda nationala) si relative (ponderea in PIB) a acestora.
Volumul total al cheltuielilor publice, prevazut pentru anul de plan, comparativ cu cel realizat in perioada anterioara, arata tendinta de crestere, mentinere sau diminuare al efortului financiar al statului.
Comparatia este utila si concludenta daca cheltuielile sunt exprimate in preturi constante, altfel ea este deformata de fenomenul inflationist (cheltuielile publice medii/loc. exprimate intr-o moneda de larga circulatie internationala ($) ajuta la compararea cu tari din acelasi grup sau diferit).
Ponderea cheltuielilor in PIB arata cat din acest produs este preluat de colectivitatea nationala si utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale. Experienta arata ca intre gradul de dezvoltare economica al unei tari si marimea cheltuielilor publice ale ei, exista o corespondenta (directa).
Pentru a ajunge in esalonul tarilor dezvoltate trebuie sa actionam energic pentru cresterea absoluta a PIB-ului. Pe masura cresterii acestuia vom putea spori si ponderea cheltuielilor publice in PIB si marimea acestora pe un locuitor. Cheltuielile publice in cea mai mare parte a lor sunt utilizate in scop de consum si de investitii cu caracter neproductiv si numai intr-o mica masura pentru obiective si actiuni economice productive. O preocupare de cea mai mare insemnatate a organelor de decizie, in domeniul politicii financiare a statului, trebuie sa fie circumscrierea cheltuielilor totale ale societatii in limita resurselor ce pot fi mobilizate pe plan national. Nici o societate nu trebuie sa consume mai mult decat produce- adevar axiomatic.
Transpusa pe plan financiar, aceasta cerinta presupune mentinerea cheltuielilor publice in limita resurselor ce pot fi mobilizate in conditii normale, pe plan intern, fara sa se recurga la emisiune baneasca, ori la credite externe. Apelul la emisiune baneasca fara acoperire duce la deteriorarea puterii de cumparare a monedei, la scaderea nivelului de trai al populatiei, iar contractarea de credite externe pentru consum determina cresterea datoriei externe si a poverii financiar-valutare a tarii.
B.) La stabilirea destinatiei cheltuielilor publice este necesar sa se porneasca de la nevoile sociale ce trebuie satisfacute cu prioritate pe seama resurselor publice. Stabilirea corecta a optiunilor si prioritatilor influenteaza ritmul cresterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai, materiale si spirituale ale populatiei si a celorlalte nevoi obstesti.
In conditiile economice de piata, politica financiara a statului va trebui sa asigure:
I realizarea obiectivelor de politica economica nationala: stimularea progresului tehnic si stiintific in toate ramurile economiei nationale, sprijinirea dezvoltarii economice a tuturor regiunilor tarii, asigurarea ocuparii fortei de munca, incurajarea initiativei, creativitatii si competitivitatii, mentinerea stabilitatii monedei nationale.
I realizarea obiectivelor de politica sociala: ridicarea nivelului de instruire si cultura al populatiei, formarea profesionala a fortei de munca, cresterea numarului specialistilor cu pregatire superioara, imbunatatirea asistentei medicale si sociale, asigurarea conditiilor necesare pentru educatie fizica sport si petrecerea timpului liber, protectia mediului inconjurator, imbunatatirea calitatii vietii in general.
I buna functionare a institutiilor chemate sa asigure ordinea publica, democratia, respectarea drepturilor omului, apararea tarii, dezvoltarea relatiilor cu celelalte state, satisfacerea celorlalte nevoi obstesti.
In perioada de tranzitie, politica financiara va trebui sa sprijine procesul de restructurare de ramura a economiilor si intreprinderilor prin stimularea acelora care se angajeaza in sporirea productiei utile societatii, cu performante ridicate, eficiente si competitive pe plan international; restrictionarea marilor consumatori de materii prime, combustibili si energie (influenteaza negativ mediul inconjurator).
La repartizarea VN este imperios necesar sa se asigure un raport judicios intre investitiile cu caracter productiv si cele cu destinatie neproductiva sau indirect productiva, intre consumul individual si cel social.
Trebuie continuat cu stabilirea cheltuielilor publice pe destinatii: sanatate,
invatamant, cultura, asigurari si asistenta sociala, actiuni economice, aparare. La fiecare: salarii si alte drepturi de personal, materiale si servicii, transferuri si subventii, investitii si alte cheltuieli de capital, etc.
Luarea in considerare a unei majorari de salarii, pensii, ajutoare sau alte transferuri catre persoane fizice fara acoperire cu marfuri si servicii nu face decat sa submineze echilibrul monetar, sa accentueze procesele inflationiste.
C.) Faptul ca resursele financiare, ca de altfel si cele valutare ori materiale, sunt limitate, iar destinatiile sunt concurentiale, reclama utilizarea lor in conditii de maxima eficienta. Intereseaza atat eficienta economica a fondurilor utilizate, acolo unde se poate masura, cat si eficacitatea sociala a fiecarui buget cheltuit pentru invatamant, sanatate, cultura, etc.

La angajarea cheltuielilor pentru realizarea unui obiectiv sau a unei actiuni, trebuie sa se examineze cu atentie toate solutiile susceptibile a fi luate in considerare in vederea alegerii variantei optime, care prezinta cel mai avantajos raport intre efortul solicitat si efectul obtinut de pe urma acestuia. Politica financiara trebuie sa urmareasca cresterea sistematica a eficientei tuturor cheltuielilor.
D.) Pentru a obtine o eficienta cat mai inalta in utilizarea fondurilor publice, pe langa dimensionarea si repartizarea judicioasa, este nevoie de stimularea beneficiarilor prin metode de finantare si gestionare ori prin alte instrumente specifice. Acest lucru poate fi realizat prin alegerea metodei de finantare adecvate: autofinantare cu completarea resurselor proprii pe seama creditului, auto finantarea cu completarea resurselor proprii pe seama alocatiilor bugetare, finantare integrala cu titlu definitiv si nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare dupa caz.
Se pot obtine rezultate pozitive prin inlocuirea finantarii directe, totale sau partiale din functiile publice, cu acordarea de stimulente fiscale, celor ce asigura acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama propriilor resurse.

3.Coordonatele politicii financiare vizand procurare resurselor financiare publice.
Politica promovata in domeniul resurselor financiare publice trebuie sa stabileasca volumul si provenienta resurselor ce pot fi procurate, de stat, in conditii normale la fondurile sale financiare, metodele de prelevare ce urmeaza a fi utilizate, precum si obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite in procesul constituirii fondurilor respective.

1) Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie pentru indeplinirea functiilor si sarcinilor sale, este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate. Intre volumul cheltuielilor considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor sociale (cererea de resurse financiare) si volumul resurselor financiare posibile de procurat pe plan intern (oferta de resurse), nu intotdeauna exista o concordanta deplina: fie cererea de resurse este mai mare decat oferta, fie invers. Neconcordanta dintre aceste marimi se poate localiza la nivelul administratiei centrale de stat, la cel al unitatilor administrativ teritoriale, al asigurarilor sociale de stat sau al unor fonduri extrabugetare. Asemenea discrepante evidentiaza stari de dezechilibru financiar ce trebuie prevenite si lichidate.
Volumul resurselor financiare susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice este cu atat mai mare, cu cat economia nationala este mai puternic dezvoltata, iar activitatea desfasurata de agentii economici mai eficienta. Pe masura ce creste PIB-ul ce revine in medie pe un locuitor, creste si ponderea resurselor financiare ce pot fi prelevate la fondurile publice.
In tarile dezvoltate, in care o buna parte din cheltuieli cu caracter social (pentru invatamant, cultura, sanatate, asigurari sociale) se suporta direct de beneficiarii acestora, de agentii economici, biserici, fundatii si alte asociatii fara scop lucrativ, se fac prelevari mai mici de resurse financiare la fondurile publice.
Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economica a tarii, ci si de solutiile adoptate de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale si de finantare a cheltuielilor pe care le antreneaza.

2) Provenienta resurselor financiare: organele de decizie au 2 alternative, fie sa opteze pentru folosirea de resurse interne ce pot fi procurate pe plan national, fie sa apeleze la resursele externe, ce pot fi atrase din afara. Nu poate fi vorba de o optiune care sa se bazeze exclusiv pe resursele straine, ci numai de completare a resurselor interne cu resurse externe.
In orice tara satisfacerea nevoilor sociale trebuie sa se bazeze in primul rand pe pe fortele sale proprii si numai in subsidiar pe mijloace straine. Decizia de procurare a unor resurse din strainatate pentru acoperirea cheltuielilor publice, avand un dublu caracter, financiar si valutar, trebuie riguros motivata pentru a evita indatorarea tarii (pentru scopuri neproductive)
Resursele financiare interne pot proveni in proportii diferite de la sectoarele: public, privat sau de la populatie, in functie de structura de proprietate din economie. Organele de decizie pot promova o politica financiara care trateaza pe picior de egalitate pe toti agentii economici, sau una preferentiala, care favorizeaza o anumita forma. In primul caz, la venituri egale contributia financiara este egala, in al doilea caz ea este relativ mai mica pentru sectorul privilegiat. Diferentierea contributiei mai poate fi facuta in functie de forma juridica a intreprinderii (Societati de persoane sau capital), dimensiunea intreprinderii (mica, mijlocie, mare), ramura careia ii apartine, zona geografica in care este amplasat sediul acesteia (in tara sau strainatate).
Egalitarismul (antichitate si evul mediu) se intalneste sporadic in epoca moderna. Diferentierea contributiei, larg aplicata in secolul nostru, are la baza diferite criterii:

I puterea contributiva a platitorului (necasatorit, vaduv, divortat, casatorit, cu sau fara copii sau alte persoane in intretinere, varsta, etc.)
I capacitatea de munca (integrala, partiala, incapacitate totala)
I grupa socio-profesionala careia ii apartine (salariat, pensionar, liber-profesionist, fermier, comerciant).

3) Numarul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contributiei la fondurile publice. In ce priveste numarul sunt de luat in considerare 2 solutii: a) folosirea unui singur canal sau a mai multora. Prima solutie nu si-a gasit aplicabilitate in practica. b) folosirea mai multor canale (de ordinul unitatilor sau chiar zecilor) satisface mai bine exigentele practicii, permite o mai buna solutionare a problemelor financiare, mai mult decat numarul conteaza tipul canalelor, felul instrumentelor de prelucrare.
Contributia poate imbraca forma: a. impozitelor si taxelor stabilite in mod individual pe persoane fizice si juridice, in functie de venit (profit), avere (activitate neta) sau de alte criterii si percepute la termene dinainte stabilite; b. impozite si taxe percepute la vanzarea de bunuri sau prestarile de servicii, la importul sau exportul de produse, etc, fara ca acestea sa fie in prealabil repartizate pe platitori.
Marimea acestor impozite, suportata de o anumita persoana, depinde de consumul acesteia si nu de puterea ei contributiva.
Cele 2 tipuri de impozite si taxe sunt dimensionate si percepute in mod diferit; este necesar ca organele de decizie sa cunoasca exact caracteristicile acestora, mecanismele lor de functionare si impactul pe care-l produc la introducerea fiecarui impozit sau la modificarea celor existente. Asezarea judicioasa a impozitelor si taxelor constituie una din cele mai importante probleme ale politicii financiare a statului, deoarece ea afecteaza interesele tuturor categoriilor sociale si ale tuturor agentilor economici.

4) Impozitele si taxele constituie nu numai metode (canale) de preluare a unor resurse financiare la fondurile publice, dar si de instrumente (parghii financiare) de influentare a proceselor economice.
Ele trebuie concepute incat sa raspunda si cerintelor de influentare a activitatii economice intr-o anumita directie:
- sa incite agentii economici la efectuarea de investitii productive in anumite ramuri economice;
- la crearea de noi locuri de munca;
- la ridicarea nivelului calitativ si a competitivitatii produselor;
- sa stimuleze producatorii agricoli sa sporeasca productia agricola vegetala si animala pentru acoperirea nevoilor pietii interne si pentru export;
- sa dezvolte sericicultura si apicultura;
- sa lucreze pamantul incat sa obtina randamentul maxim la hectar;
- sa franeze scoaterea terenurilor din circuitul agricol si silvic;
- irigatii, desecari, etc.
Impozitele pot fi folosite si ca instrumente de realizare a unor obiective de ordin social, sanitar, demografic sau de alta natura.

5) Veniturile provenind de la sectorul public dupa modul de organizare si gestionare:
- dupa modelul intreprinderilor private (ca S.C.);
- dupa modelul adaptat la specific (ca R.A.);
- dupa modelul institutiilor publice (ca unitatile economice in regim bugetar).
In functie de solutia adoptata se stabilesc si relatiile acestora cu bugetul.
Daca unitatile economice de stat sunt rentabile, organele de decizie trebuie sa stabileasca daca ele varsa la buget intregul profit realizat, numai partea care depaseste nevoile proprii de dezvoltare si functionare sau o suma stabilita potrivit legislatiei fiscale, independent de nevoi.
6) Problema echilibrului financiar. Organele de decizie trebuie sa-si fixeze pozitia in legatura cu eventualele neconcordante ce apar intre volumul cheltuielilor necesare a fi acoperite de la fondurile publice si volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea.
Atunci cand organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite, acestea contracteaza imprumuturile de stat, evitand apelul la emisiunea monetara care provoaca fenomene inflationiste. In situatia cand autoritatile considera deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc in mod deliberat pentru acoperirea diferentei dintre cheltuielile si veniturile publice, acestea folosesc deopotriva emisiunea monetara si imprumuturile de stat.

7) Contractarea de imprumuturi ridica multiple probleme de politica financiara: din ce resurse se ramburseaza, pentru ce scopuri vor fi folosite, pe ce termen si in ce conditii se contracteaza, daca este insotit de conditii economice, politice, militare, etc.
De acestea depinde reusita actiunii de contractare a imprumutului, efortul financiar reclamat de rambursarea acesteia si plata dobanzilor aferente, eficienta actiunii finantate pe seama imprumutului.
Politica financiara presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmarite intr-un domeniu sau altul, precum si mijloacele pentru atingerea acestora, dar si analiza critica a rezultatelor obtinute prin promovarea sa in vederea corectarii eventualelor carente, neajunsuri, greseli ivite sau comise pe parcurs.