Marea Unire din 1918 a creat posibilitati reale pentru folosirea unui potential economic divers creat prin reunirea tuturor bogatiilor in trupul armonios al tarii. Romania intregita in hotarele sale firesti avea o suprafata de 295.049 km2 fa fata de 137.000 km2 inainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de circa 8.000.000 locuitori inainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei. Romania era un stat national unitar, intrucit majoritatea covirsitoare a locuitorilor erau romani, alaturi de care traiau si alte nationalitati conlocuitoare.

Constituirea statului national unitar roman a marcat inceputul unei noi etape in evolutia economica a Romaniei, etapa caracterizata prin cresterea mai rapida a fortelor de productie, indeosebi a celor din industrie prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie. Unirea a dus la intarirea potentialului economic al tarii, a creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si subsolului, a accentuat rolul industriei in ansamblul economiei, potentialul industrial crescind mai mult decit dublu. In peisajul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate inainte sau inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese inregistrindu-se in industria electrica (429,4%), chimica (320,9%) si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la circa 11.000 km.

A crescut considerabil suprafata arabila a Romaniei, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

Legaturile economice traditionale au capatat dupa Unire cadrul geografic -; statal adecvat, ceea ce a asigurat pietei nationale o deplina unitate. Provinciile romanesti unite s-au incadrat organic in economia nationala, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara, Transilvania recapatindu-si astfel rolul ei istoric in cuprinsul neamului romanesc.

Asa cum rostea diplomatul roman N. Titulescu: “Romania nu poate fi intreaga fara Ardeal, Romania nu poate fi mare fara jertfe; Ardealul e leaganul care i-a ocrotit copilaria, e scoala care i-a faurit neamul, e farmecul care i-a sustinut viata…”. Intre intreprinderile si ramurile economiei nationale s-au stabilit legaturi directe, stimulate de insesi legile productiei capitaliste, ceea ce a determinat o restructurare si intregire a domeniilor industriei si agriculturii, a sistemului de transport si comunicatii, s-a marit masa mijloacelor de productie din fiecare ramura, s-a completat structura interna a unora, ca si a intregului complex economic national.

Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie 1918 - 1923)

Perspectivele de dezvoltare a tarii, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme marcate de urmaririle dezastruoase ale razboiului si de dificultatile intervenite in procesul de refacere a economiei in primii ani dupa razboi.

Razboiul si ocupatia germana au provocat Romaniei imense pagube umane si materiale. Tara a pierdut circa un milion de oameni cazuti victime actiunilor militare, bolilor si suferintelor indurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii.

Agricultura se afla intr-o situatie deosebit de grea; la sfirsitul razboiului era epuizat intregul stoc de cereale, incit nu se mai putea asigura nici saminta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca urmare in tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a fost in 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta sa ramina grava, deoarece in 1919 peste 26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata, in conditiile in care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.

O situatie grea si complicata a cunoscut industria. In aceasta ramura, distrugerile de razboi, ridicarea de catre ocupanti a utilajelor unor intreprinderi si uzine, dispersarea altor intreprinderi in Moldova si Rusia au condus la scaderea capacitatilor de productie ale industriei. La inceputul anului 1919 nu mai functionau decit circa un sfert din intreprinderi incurajate de stat, iar productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de nivelul antebelic. Industria extractiva a petrolului si-a redus productia cu aproape 48%, iar cea de carbune cu 55%.

Caile ferate, parcul de locomotive si vagoane au suferit serioase distrugeri si deteriorari. Numarul de locomotive a scazut cu 71%, cel de vagoane de marfuri cu 85%, iar cel de calatori cu 61,5%. Cit priveste transportul rutier, 26% din reteaua de sosele necesita o refacere completa.

Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rindul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si urmarile acestuia. Circulatia monetara era dominata de o inflatie puternica, determinata de neacoperirea materiala reala a monedei, de reducerea insemnata a productiei si a fondului comercial de marfuri. S-a produs o depreciere simtitoare a leului pe piata interna, iar pe cea externa cursul valutar a scazut foarte mult.

Pierderile materiale, recunoscute in mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Daca avem in vedere ca valoarea productiei anuale a Romaniei inainte de razboi era de 18-2 miliarde lei aur, in numai doi ani de razboi au fost distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.

Aceste insemnate pierderi materiale au facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se prelungeasca pina in 1923.

Industria si transporturile

Romania nu avea industrii purtatoare ale progresului tehnic, fiind lipsita, de exemplu, de o industrie constructoare de masini. De aceea, in anii imediat urmatori, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut loc in mod inegal, in functie de actiunea unor factori generali, cit si a unor factori speciali. Astfel, industria metalurgica se va dezvolta relativ slab. Ponderea cea mai mare revenea grupurilor de la Resita si Hunedoara, care detineau peste 70% din forta motrice intrebuintata in aceasta ramura. Fata dinainte de razboi, industria metalurgica inregistrase, pe scara intregii tari, scaderi insemnate. In ansamblu, productia intregii industrii metalurgice se redusese la circa ¼ fata de nivelul antebelic.

De asemenea, instalatiile necesare pentru inzestrarea tehnica a diferitelor ramuri industriale erau procurate in cea mai mare parte din import. In anul 1924, industria metalurgica acoperea numai 46% din consumul intern de produse metalurgice.

Insemnata bogatie forestiera a Romaniei a atras in perioada postbelica numeroase capitaluri pentru exploatarea padurilor si prelucrarea primara a lemnului. Nivelul productiei in industria lemnului a fost in anii postbelici sub cel dinainte de razboi. Dupa 1920 va creste foarte mult productia de cherestea, mobilul acestei dezvoltari constituindu-l in principal, cererea la export a lemnului de constructii, a cherestelei de brad si stejar.

Dintre ramurile industriei prelucratoare, cea mai importanta a continuat sa ramina industria alimentara. Fata de nivelul dinainte de razboi, productia industriei alimentare inregistrase o scadere importanta, reprezentind in 1919 circa 57% fata de anul 1913. Procentul scaderii diferea insa de la o subramura la alta a acestei industrii. Privind in ansamblu evolutia industriei alimentare se poate spune ca pina in 1992 diferitele ei ramuri au avut de strabatut o perioada grea, dupa care productia incepe sa se refaca.

Industria textila si industria pielariei, desi ramuri cu pondere relativ insemnata, nu erau capabile sa satisfaca decit partial nevoile consumului intern.

O dezvoltare importanta, comparativ cu ramurile mentionate a cunoscut industria materialelor de constructii avind in vedere si necesitatile de constructii postbelice in special productia de ciment, geamuri, caramizi desi persistau inca multe dificultati.

Se constata ca in majoritatea ramurilor industriei prelucratoare a avut loc, intr-o masura insemnata o scadere a productiei in comparatie cu nivelul dinainte de razboi, urmata de un proces de redresare lent si prelungit. La Congresul din 1921 al Asociatiei generale a inginerilor din Romania se arata ca productia industriala a tarii era in toate ramurile cu mult sub normal, in cele mai multe ramuri productia se situa intre 30% si 50% din cea dinainte de razboi si numai in citeva ramuri peste 50%.

In ce priveste industria extractiva, aceasta prezenta doua aspecte caracteristice: pe de o parte o productie multa mai scazuta fata de nivelul antebelic, pe de alta parte -; incepind cu anul 1920 -; o crestere lenta de la an la an. Astfel, productia petroliera, fata de anul 1914 cind se ridica la 1810 mii tone, scade foarte mult reprezentind in 1919 numai 855 mii tone, pentru a se redresa lent, ajungind in 1924 la 1850 mii tone, depasind nivelul antebelic. In industria petroliera se ciocneau interesele capitalului strain, dominant in aceasta ramura, ale capitalului autohton particular, care lupta sa-si mareasca participatiile, si ale statului, care urmarea sa-si echilibreze, prin export balanta comerciala. Toate acestea explica procesul lent de refacere a industriei petrolului.

Industria carbonifera, ramura importanta a economiei, in continua scadere pina in 1920, incepe sa se refaca, depasind in 1924 nivelul de dinainte de razboi. Restabilirea cu intirziere a industriei extractive a avut influenta asupra refacerii celorlalte ramuri industriale ca si a transporturilor, domeniu in care se simtea o lipsa acuta a combustibililor.

In primii ani dupa razboi, transporturile, indeosebi cel feroviar, erau dezorganizate, constituind unul din factorii care frinau procesul redresarii economiei. Portiuni insemnate de cale ferata erau distruse, iar parcul de material rulant scazuse serios. Inventarierea cailor ferate din primul an postbelic consemneaza existenta doar a 263 locomotive in stare de functionare si a 1304 care solicitau reparatii generale. Pentru a iesi din situatia dificila, statul a trecut la cumpararea de locomotive din strainatate. Paralel cu politica de reparare a vechilor locomotive si de import, s-a facut apel la societatea “Resita” pentru construirea de locomotive, creatie a specialistilor romani. La fel, numarul vagoanelor de calatori scazuse la circa 1/3, a vagoanelor de marfa la circa 1/5. Numeroase poduri si lucrari feroviare au fost distruse, ceea ce facea ca si viteza de trafic sa fie redusa. O parte din nevoile interne de transport a trebuit sa fie acoperite de transportul rutier, efectuat indeosebi cu tractiune animala.

Procesul refacerii, care intimpina serioase dificultati, se va incheia in linii mari in anul 1924, cind s-a atins nivelul antebelic in principalele ramuri de productie. Acest proces de redresare a industriei a avut loc inegal si s-a prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine precizata in politica de industrializare capitalista. Cercurile conducatoare ale burgheziei au creat un regim legal care sa favorizeze dezvoltarea industriei (legea protectionismului vamal din 1921, extinderea legii de incurajare a industriei din 1912 pe intregul cuprins al tarii), dar mai ales a ramurilor in care ele insele aveau investit capital, cum erau industria usoara si extractiva.

Refacerea industriei avea loc in conditiile in care, desi Unirea din 1918 a prilejuit un anumit spor in configuratia de ansamblu a industriei, totusi ea nu a schimbat fundamental structura industriala a tarii.

Industria mare prelucratoare a Romaniei continua sa fie reprezentata, in principal de industria alimentara, lemn-hirtie, materiale de constructii, textile, incaltaminte-pielarie. Aceste ramuri detineau ponderea cea mai insemnata -; intre 64% si 79% din numarul total al intreprinderilor, al fortei motrice instalate, al personalului ocupat si valorii productiei. Daca privim aceste ramuri in structura lor intern, starea de inapoiere industriala iese si mai pregnant in evidenta.

In industria metalurgica, intreprinderile siderurgice cuprindeau 2% din numarul intreprinderilor, peste 73% din forta motrice si circa 13% din personal. Alaturi de acestea figurau insa puzderia de ateliere mecanice de reparatii 51,1% din totalul intreprinderilor metalurgice. De altfel, in intreaga industrie a tarii continua sa ocupe ponderi insemnate industria mica si productia mestesugareasca.

Dezvoltarea agriculturii. Reforma agrara din 1921

Agricultura Romaniei postbelice purta din plin amprenta marilor dificultati lasate mostenire de razboi si ocupatia straina. Aceste dificultati veneau sa amplifice contradictiile sociale pe care agricultura tarii unificate le mostenise din perioada anterioara razboiului.

In aceste conditii, in fata agriculturii se ridica un sir intreg de probleme spinoase: redresarea productiei vegetale si animale, refacerea inventarului si a gospodariilor distruse, infaptuirea reformei agrare promisa taranimii inca dinainte de razboi si care acum nu mai putea suferi aminare.

Privita global, pina in 1922 agricultura tarii noastre n-a reusit sa atinga nivelul dinainte de razboi, desi eforturile de redresare n-au lipsit. Dimpotriva, ea a trecut printr-o perioada de ruina si dezorganizare.

Astfel, in ceea ce priveste suprafetele agricole insamintate desi acestea au mers in crestere intre 1919-1922, o parte din terenuri a ramas necultivata. Cum si productia era foarte slaba, tara noastra a fost nevoita sa importe peste 220.000 tone de cereale si derivate atit pentru asigurarea hranei populatiei, cit si pentru insamintari.

Productia de cereale a Romaniei era inca scazuta datorita si randamentului redus la ha. Pierderile de oameni si de inventar din timpul razboiului isi spuneau aici din plin cuvintul. In afara de acestea insa, agricultura noastra continua sa aiba -; ca si inainte de razboi -; un pronuntat caracter extensiv.

Mari pierderi a provocat razboiul si fondului de animale al tarii. Fata de nivelul antebelic, in anul 1919 septelul reprezenta abia 59%. Restul de 41% s-a pierdut in timpul si din cauza razboiului. Desi pina la inceputul anului 1922 el va creste pina la 80,2% lipsa vitelor in general, a celor de munca in special, se facea insa simtita, fapt care frina la rindul sau procesul de redresare a agriculturii romanesti.

Existau insa si pierderi ce nu puteau fi recuperate. Din cei peste 800.000 de morti in razboi, imensa majoritate fusesera tarani. La acestia se adauga un mare numar de invalizi, vaduve si orfani. In plus, jaful ocupantilor si enormele privatiuni din timpul razboiului au secatuit din punct de vedere fiziologic populatia muncitoare, inclusiv taranimea. Toate acestea faceau ca potentialul ei de munca sa fie mai redus.

In conditiile descrise mai sus, gospodariile taranesti simteau nevoia de credit in vederea refacerii. Desi s-au acordat credite mai mari decit inainte de razboi, acestea nu erau suficiente. Pentru nevoi urgente, taranii mai erau inca nevoiti sa apeleze la camatari. Dar chiar si bancile particulare ce operau in mediul rural percepeau dobinzi ce se ridicau pina la 25%.

In sfirsit -; dar nu in ultimul rind ca insemnatate -; in agricultura Romaniei unificate persista inca nedreptatea in impartirea pamintului, iar acest lucru, pe linga ca producea la sate o situatie exploziva, frina insusi procesul de refacere a agriculturii. De aceea, problema reformei agrare se ridica cu ascutime la ordinea zilei.

Reforma agrara din 1921

Hotarirea de a se efectua o reforma agrara a fost luata inca din iulie 1917, cind Parlamentul de la Iasi a inscris in Constitutie principiul exproprierii “pentru o cauza de utilitate nationala” si a decis exproprierea in acest scop a 2.000.000 ha in Vechiul Regat. In urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete in aceasta problema, paralel cu o disputa aprinsa in jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia in vara anului 1921 sa fie adoptate “legile definitive” de reforma agrara pentru Vechiul Regat, Transilvania si Bucovina. Desi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au incheiat aceste legi au fost in esenta aceleasi.

Prin legea de reforma agrara se stabilea ca din fiecare proprietate urma sa ramina respectivul proprietar cu o cota neexpropriabila de 100 ha in regiunile de munte si de deal si de 150 ha in cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii). Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramina. Ca urmare a tergiversarii in aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la efecte reformei.

Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cit reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha inainte de reforma, au fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar insemnat de tarani au primit pamint dar, in acelasi timp marea proprietate mosiereasca -; desi simtitor diminuata -; s-a mentinut in continuare.

Inventarul mosiilor expropriate, precum si viile, livezile, terenurile irigate, iazurile erau exceptate de la expropriere. In ceea ce priveste padurile, acestea au fost supuse unei exproprieri (de mici proportii) numai in Transilvania.

Dreptul de improprietarire, conform legii de reforma agrara il aveau in primul rind mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii demobilizati, cei cu pamint mai putin de 5 ha si taranii fara pamint. Loturile ce se atribuia taranilor erau de doua categorii: loturi de improprietarire -; stabilite in principiu la 5 ha -; si loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pamint. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta tehnica necesara.

Improprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamintului mosieresc. Taxa de rascumparare se platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei inmultita cu 20, sau in unele regiuni chiar cu 40.

In general, reforma agrara din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un insemnat pas inainte in procesul de dezvoltare a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului in agricultura. Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa in viata politica si sociala a Romaniei. Sumele primite drept rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, sa angajeze mai multa munca salariata.

Circulatia monetara

Perioade de dupa razboi s-a caracterizat pe plan monetar, prin cresterea continua a inflatiei. Astfel, daca la finele anului 1916 circulatia baneasca era de 1.452 milioane lei, la sfirsitul anului 1923 volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Fata de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din aceasta crestere s-a datorat apelului statului la emisiunea de hirtie-moneda a Bancii Nationale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, in special in anii 1920-1921.

Cresterea inflationista a circulatiei monetare a fost insotita de cresterea preturilor si deprecierea crescinda a leului in interiorul tarii, precum si de scaderea cursului sau extern.

Astfel, in raport, de pilda cu francul elvetian (moneda vest-europeana cea mai putin afectata de deprecierea postbelica), 100 de lei romanesti erau egali in 1919 cu 11,05 franci, iar in 1922 cu numai 2,30 franci. Acest fapt sporea ponderea reala a datoriilor particulare si de stat contractate in strainatate, creind greutati suplimentare operei de refacere economica.

Deprecierea interna a leului si-a gasit cea mai pregnanta expresie in cresterea generala a preturilor, atit a celor cu amanuntul, cit si a celor cu ridicata.

Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei si Comertului, indicele preturilor cu amanuntul din intreaga tara crescuse la sfirsitul anului 1923 fata de 1914 la 2.586%, adica de aproape 26 de ori. Conjunctura inflationista a creat totodata un puternic decalaj intre salariile nominale si salariile reale, contribuind astfel la inrautatirea situatiei materiale a celor ce traiau din munca lor.

O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la accentuarea inflatiei a fost aceea ca, in primii doi ani de dupa razboi, in tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si anume: leul emis in perioada ocupatiei de “Banca generala”, coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avind un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare. Dar o astfel de masura intirzia si explicatia nu este greu de gasit. “Aceasta diversitate de monezi -; arata un economist burghez -; a dat prilejul unor speculatiuni fantastice…”, burghezia obtinind astfel mari cistiguri prin specularea diferentelor de curs.

La un moment dat insa, acest haos monetar ameninta insasi interesele burgheziei, impiedicind desfasurarea procesului reproductiei capitaliste. De aceea, in cele din urma a fost efectuata unificarea monetara. Ea a fost dictata de necesitatea unificarii pietei nationale si de cerintele refacerii economice, dar a constituit in acelasi timp si un prilej pentru afaceri de mari proportii.

Operatiunile de preschimbare au fost facute in 1920-1921. Intre timp insa, in Romania se scursesera, inclusiv prin contrabanda, mari sume de coroane si ruble ce nu mai aveau putere circulatorie in tarile vecine, unde preschimbarea se facuse mai devreme. In total s-a platit detinatorilor de lei a “Bancii generale”, coroane si ruble, 7.026 milioane lei, intreaga suma fiind pusa la dispozitia statului de BNR, prin doua imprumuturi speciale.

Dupa evaluarile economistilor burghezi, paguba adusa economiei nationale prin intirzierea unificarii monetare si prin cursul ridicat la care ea s-a efectuat -; curs superior celui de pe piata -; s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a facut astfel -; “o pomana de stat en gros” in folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a “Bancii generale”.

Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat in circulatie. Problema lichidarii inflatiei va fi solutionata abia in perioada urmatoare.

Economia intre anii 1924-1929

Dupa anul 1924 in economia tarii se va realiza o serie de progrese. Va spori numarul intreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si forta motrica, se va imbunatati inzestrarea tehnica a intreprinderilor, iar productia va creste insemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avintul industrial si va influenta pozitiv dezvoltarea intregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale externe ale tarii. Avintul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Intre acestea mentionam indeosebi cererea mereu in crestere pe piata mondiala de produse romanesti ca petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pina in 1929, la un nivel relativ ridicat.

Dezvoltarea mai insemnata a economiei si indeosebi a industriei a fost insotita de intarirea pozitiilor economice ale marii burghezii autohtone si care a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain prin punerea in aplicare a conceptiei de politica economica a PNL, “prin noi insine”. Guvernele din acesti ani conduse de liberali (cu exceptia sfirsitului anului 1926 si prima parte a anului 1927, cind guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare juridica se gasea in Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea ca “zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sint proprietatea statului” si “ca la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile cistigate”. Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii industriale. In acelasi timp, burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii in lucrari de exploatare a subsolului, beneficiau in virtutea “drepturilor cistigate” de bogatiile miniere, creindu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain.

Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avintului economic dupa 1924 pot fi grupate, in general, in trei categorii:

legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;

tarife vamale comerciale protectioniste;

politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.

Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea citorva legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. In baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului, in primul rind societatilor anonime miniere romane, adica acelora in care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni romani; doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitatului de cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni romani. In afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca in timp de 10 ani sa indeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat reactii din partea cercurilor financiare straine care aveau capitaluri investite in industria extractiva a Romaniei, cautind sa determine statul roman sa nu infaptuiasca “nationalizarea” subsolului si a intreprinderilor miniere (in anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de cetateni romani la 50,1%).

Aceluiasi scop de intarire a pozitiilor marii burghezii autohtone i-a servit si Legea comercializarii si controlul intreprinderilor statului adoptata in 1924, prin care se introduceau in intreprinderile statului principiile comerciale din intreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor intreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala romana, Serviciul maritim roman, C.A.M. sau intreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). In conducerea unor asemenea intreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni romani.

Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea intreprinderilor ca majoritatea capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni romani.

Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar in mod deosebit intarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara indoiala insa ca burghezia autohtona isi apara interesele de grup si nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.

Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere productia interna de concurenta straina, contribuind in felul acesta la sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere tot mai mult statului sa intervina in economie si pe calea tarifelor vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care Romania intretinea relatii comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se percepeau in lei-aur, iar incasarea lor se facea in lei-hirtie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hirtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba in functie de fluctuatia monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rindul lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari tariful era de trei ori mai mare decit cel minimal. Acest tarif a influentat nivelul importului, asigurind protectia articolelor textile, de tabacarie, hirtie etc. egala cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era insa insuficienta pentru industrie si aceasta cu atit mai mult cu cit s-a aplicat intr-o perioada de puternica inflatie. De aceea, in anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat inca alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pina la 100%. S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale in aur de la 30, cit a fost stabilit in 1924, la 40. In anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui “tariful Manoilescu”. Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament Romaniei si general -; taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal -; pentru tarile care nu acordau clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si in cazul tarifului din 1924, s-au prevazut taxe in aur, care pentru transformarea in lei-hirtie urmau sa fie inmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.

Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de protectie, reprezentind in anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea intregului import fata de numai 4,1% cit reprezentau taxele vamale din valoarea totala a importului in 1922. Totusi gradul de protectie al industriei romanesti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care Romania avea relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare oprirea patrunderii aproape nestingherite pina atunci a marfurilor straine, creind avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.

In conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct prin sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea finantarii, a acordarii de credite in volum mult mai mare decit in anii anteriori. In acest sens, in anul 1923 a fost infiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era incurajarea industriei mari prin acordarea de credite si inlesnirea mobilizarii creantelor industriale prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o importanta deosebita in impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei in creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finantarea a numai 5% din totalul intreprinderilor marii industrii prelucratoare in anul 1924 la 12% in anul 1928, intreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale. Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societatii nationale de credit industrial. In 1928 volumul creditelor acordate industriei de catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.

Dezvoltarea industriei

Dezvoltarea mai accentuata a industriei, dupa 1924, a avut loc pe baza structurii industriale mostenite din anii anteriori. Fata de perioada antebelica se constata, pe ansamblu, o crestere a ponderii industriei mari in productia industriala a tarii (circa 80%) concomitent cu o dinamica a celei mici si mijlocii. De asemenea, desi, productia industriei extractive a inregistrat un spor mai mare decit cea a industriei prelucratoare, in anul 1928 constatam ca intiietatea apartinea tot industriei prelucratoare, productia industriei extractive fiind de 5 ori mai mica. In cadrul industriei extractive primul loc il ocupa industria petrolului care singura detinea 2/3 din intreaga ramura miniera a tarii. Schimbari semnificative apar in industria prelucratoare in sensul cresterii ponderii industriei grele, de la 27% la 37% in productia totala a industriei prelucratoare. Ramura industriala care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgica. Au fost infiintate noi intreprinderi mari cu procese tehnologice complexe cum erau uzinele “Malaxa” din Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir, I.A.R. din Brasov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulata de necesitatile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toata aceasta crestere metalurgia continua sa ocupe un loc de mica importanta cu mult in urma altor ramuri industriale. In 1928 ea dadea o valoare a productiei de circa doua ori mai mica decit industria alimentara.

Ramurile industriei usoare, in primul rind industria alimentara, textila si pielariei detineau impreuna ponderea cea mai mare in valoarea productiei industriale prelucratoare. In cadrul acestor ramuri, pozitia fruntasa, o ocupa in continuare, industria alimentara, desi se constata o oarecare diminuare a ponderii ei. Cit priveste industria textila, aceasta si-a sporit an de an participarea la productia industriala a tarii. Pina in 1925 industria lemnului a fost in plina ascensiune, dupa care curba participarii ei la productia totala incepe sa scada, nemairevenindu-si in toata perioada interbelica. Isi mentine o pondere relativ mare, in ansamblul productiei, industria chimica, datorita faptului ca o insemnata parte a productiei ei era data de rafinariile de petrol.

In ceea ce priveste inzestrare tehnica a industriei romanesti se constata aceeasi inapoiere, daca avem in vedere, de exemplu, ca in anul 1928 in industria alimentara pentru un lucrator reveneau 5,3 CP, iar in industria metalurgica doar 2,3 CP.

In intreprinderile industriei metalurgice incep sa se produca material rulant profit caile ferate, intre care locomotive, vagoane de calatori si de marfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc. Cit de neinsemnata era ramura constructoare de masini reiese din faptul ca aceasta intrebuinta doar 1,6% din intreaga cantitate de forta motrice a industriei metalurgice, ceea ce demonstreaza ca Romania continua sa ramina o tara dependenta de tehnica din tarile dezvoltate industrial. Intre diferitele ramuri industriale existau inegalitati in dotarea cu echipament, in aprovizionarea si asigurarea cu forta de munca calificata. Alaturi de citeva intreprinderi caracterizate printr-un grad inalt de concentrare a productiei, functionau un numar foarte nare de intreprinderi ramase cu totul in urma sub raport tehnic si tehnologic.

Structura necorespunzatoare a industriei era insotita de imposibilitatea, cu unele exceptii, a asigurarii consumului de produse industriale cerute pe piata interna. In acesti ani productia industriala autohtona acoperea necesitatile interne in proportie de circa 60%. Sub aceasta medie se ascundeau insa mari inegalitati pe ramuri si subramuri si, in acelasi timp, aceasta acoperire era realizata in conditiile unui nivel scazut al consumului pe locuitor. Agricultura beneficia intr-o masura redusa de produse industriale, era lipsita de ajutorul industriei pe linia inzestrarii cu unelte si masini agricole.

Slaba dezvoltare a industriei ca si posibilitatile de import reduse faceau ca in tara noastra consumul produselor fabricate sa fie foarte scazut situindu-ne, sub acest aspect, printre tarile cele mai inapoiate din Europa. Calculat la preturile anului 1928, in marci germane, consumul pe locuitor in Romania era de79, in timp ce in Elvetia era de 622, in Anglia de 609, in Germania de 550, in Franta de 547, in Ungaria de 192, in Iugoslavia de 141. In anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era in tara noastra de 5 kg zahar, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7 kg lemn constructii, 2 kg ciment etc.

Romania cu toata dezvoltarea industriei, continua si in aceasta perioada sa ramina o tara cu o structura predominant agrara. Astfel, din populatia activa in industrie era angajata in anul 1929 doar 10% in timp ce in agricultura lucra 78%. Aceeasi concluzie se impune daca avem in vedere ca industria contribuia, in acelasi an, la venitul national cu numai 39 miliarde lei, iar agricultura si silvicultura cu 84 miliarde lei. Industria participa la produsul social in proportie de 34,6% si cu o pondere de 22% in venitul national, ceea ce confirma aprecierea de tara cu economiei predominant agrara.

Dezvoltarea agriculturii

Sectorul dominant al economiei punea si in aceeasi ani amprenta marilor dificultati postbelice refacerii lente ca si amplificarii contradictiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a capitalismului, proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a fost declarata infaptuita in anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea inca 19,5% din intreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica raminerea in continuare a ramasitelor semifeudale. In acelasi timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura instarita a acesteia detinea in 1927 circa 16% din suprafata arabila, taranimea cu pamint intre 5-10 ha fiecare gospodarie circa 11%, restul pamintului fiind detinut de mica proprietate. Numarul gospodariilor taranesti fara pamint se ridica la aproape 700.000.

Lipsa sau insuficienta pamintului pentru cultura obliga insa un numar insemnat de gospodarii sa practice relatiile de dijma. Pe de alta parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor si povara impozitelor aveau consecinte negative asupra economiei rurale.

In ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor reiese ca suprafata insamintata cu cereale ocupa o pondere cuprinsa intre 85-87% dupa care urmau suprafetele destinate fineturilor cultivate si plantelor industriale. In cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafetele insamintate cu porumb, orz si ovaz. Cresteri insemnate se constata si in privinta suprafetelor insamintate cu plante alimentare si plante industriale.

Daca suprafetele insamintate cunosc cresteri constante, productia nu a inregistrat aceeasi evolutie, inregistrindu-se variatii mari de la un an la altul (in crestere pina in 1926 apoi in scadere si din nou in crestere din 1929). Datorita slabei inzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate, agricultura se regasea intr-o accentuata dependenta de factorii naturali.

Caracterul inapoiat al agriculturii iese mai clar in evidenta daca cumparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati comparabile. In timp ce Romania obtinea in 1925 circa 860 kg griu la ha, in Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cite 1.260 kg, iar in Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se intilneau si in privinta altor culturi.

Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru cresterea animalelor, datorita procesului de saracire a taranimii, a lipsei creditelor pentru gospodariile taranesti, septelul a scazut continuu.

La sfirsitul perioadei agricultura Romaniei, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o criza de supraproductie -; manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole -; criza care se va prelungi pina la al doilea razboi mondial.

Consecintele crizei economice din anii 1929-1933 asupra economiei Romaniei

Romania facind parte din sistemul mondial al economiei capitaliste a fost si ea lovita de criza economica dintre 1929-1933. Ca si in celelalte tari capitaliste, in Romania criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comertul, finantele, circulatia monetara, sistemul bancar, cu toate consecintele sale nefaste. Declansata mai puternic la mijlocul anului 1929 in industrie, criza a fost agravata de o serie de factori interni si externi.

In rindul factorilor interni care au dus la agravarea crizei, mentionam in primul rind, predominarea in economia Romaniei a unei agriculturi ramase in urma, care ocupa 78% din populatia activa a tarii si in care se mentineau inca ramasite feudale. Singur acest lucru era de natura sa agraveze criza, in conditiile decalajului dintre preturile produselor industriale si cele agrare in favoarea primelor.

Implementarea crizei industriale cu cea agrara, care a inceput inca din 1928, a contribuit si mai mult la agravarea crizei. Puternica scadere a preturilor produselor agricole a avut consecinte deosebit de grave pentru economia nationala. Existenta unui volum mare de imprumuturi facute de taranime la banci si camatari inainte de declansarea crizei si care trebuiau platite in conditiile preturilor scazute in care taranii isi valorificau produsele, a constituit un alt factor de agravare al crizei.

Un al doilea factor intern, care si-a adus contributia la agravarea crizei economice in Romania, l-a constituit nivelul scazut de trai al populatiei, nivelul coborit al salariilor muncitorilor si al cistigurilor taranimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat in reducerea considerabila a puterii de cumparare si a pietei interne in perioada crizei.

Intre factorii care au agravat criza din Romania a fost si scaderea catastrofala a preturilor produselor romanesti ce se exportau, in timp ce preturile produselor importate de tara noastra s-au mentinut la un nivel relativ ridicat. Inrautatirea conditiilor comertului exterior al Romaniei s-a resimtit, ca urmare a structurii sale (predominarea la export a cerealelor si petrolului, iar la import a produselor fabricate industrial).

Detinerea unor pozitii deosebit de puternice de catre capitalul strain in economia tarii, indeosebi in industria extractiva, volumul mare al datoriei publice externe si anuitatile extrem de grele pentru bugetul de stat -; sporite ca urmare a imprumutului de stabilizare din 1929 ca si a imprumuturilor externe din primii doi ani ai crizei -; a constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei in tara noastra. Starea de dependenta economica si politica a tarii fata de monopolurile internationale s-a adinci.

Criza in industrie

Inca de la inceputul anului 1929 in unele ramuri ale industriei tarii au aparut fenomene de criza de supraproductie. Indicii cantitativi ai productiei de fier, otel, huila, sare etc. au marcat importante scaderi, indicii preturilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborit, in timp ce in depozite cresteau stocurile de marfuri ce nu puteau fi desfacute pe piata.

Incepind de la jumatatea anului 1929 criza s-a dezvoltat cu violenta, cuprinzand rind pe rind ramurile industriei tarii. Ca urmare, atit indicele general cantitativ al productiei industriale, cit si cel valoric au inregistrat scaderi importante.

Examinarea dinamicii productiei industriale scoate in relief o insemnata scadere a productiei pe ansamblul industriei in anul 1932 fata de anul 1929. Scaderea cantitativa a productiei a fost deosebit de mare la industria prelucratoare -; cuprinzind majoritatea ramurilor marii industrii din Romania -; ca si la industria ce reunea monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi etc.).

In ceea ce priveste indicele productiei pe intreaga industrie extractiva, acesta era ridicat datorita cresterii mari a productiei de petrol, deoarece in celelalte ramuri ale industriei extractive (carbune, minereuri feroase si neferoase) productia a scazut.

Din punct de vedere valoric, scaderea productiei a fost deosebit de importanta, cu mult mai mare decit reducerea cantitativa, ca rezultat al scaderii insemnate a preturilor. Pe ansamblul industriei, valoarea productiei a scazut in aceeasi perioada cu 42,2%. Examinarea evolutiei indicilor productiei pe ramuri ale industriei si pe marfuri arata scaderi deosebit de mari la principale produse.

Odata cu izbucnirea crizei din industrie in 1929, criza agrara s-a adincit enorm. Indicele preturilor produselor agricole a scazut de la 100 in 1929 la 44,9 in 1933. De la 109 miliarde de lei in anul 1929 valoarea productiei agricole vegetale a scazut la numai 48,6 miliarde lei in 1933 (desi cantitativ productia a fost mai mare decit in 1929).

Criza agrara a cuprins toate ramurile agriculturii; productia cerealiera de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii Romaniei, predominant cerealiera, a agravat consecintele crizei agrare, mai puternice in aceasta ramura.

In acelasi timp, scaderea preturilor a avut consecinte mult mai grave pentru tara noastra, dat fiind faptul ca, costul de productie al cerealelor romanesti era mai urcat decit al tarilor cu o agricultura capitalista dezvoltata. Raminerea in urma din punct de vedere tehnic a agriculturii noastre, productivitatea scazuta a muncii, cheltuielile mari ale gospodariilor taranesti provocate de dobinzi mari, de renta funciara ridicata, dijma, preturile ridicate ale marfurilor industriale, impozitele mari etc. impovarau cu mult costurile produselor agricole din Romania.

In acelasi timp, ca urmare a obligatiilor sale de a achita datoriile mari contractate pe piata externa de a-si crea disponibil de devize necesar platii importului, a acoperi deficitele balantelor de plati etc. statul a dus o politica de fortare a exportului de cereale in anii 1929-1933, chiar la preturi extrem de scazute.

Prin scaderea preturilor produselor agricole, criza a determinat o scadere a pretului pamintului si a arenzilor, dar aceasta scadere a fost mai mica decit a preturilor marfurilor agricole, ceea ce a agravat situatia gospodariilor agricole ale taranimii. Mentinerea unui nivel relativ ridicat in raport cu cel al produselor agricole -; al preturilor pamintului si al arenzilor -; arata tendinta mosierimii de a arunca pe spatele taranimii muncitoare greutatile crizei agrare.

Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii romanesti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii masinilor agricole, scaderea septelului si a calitatii lui, calitatea inferioara a lucrarilor agricole, in anii 1929-1933, procesul suprafetelor ocupate de culturile de plante tehnice, de pomi fructiferi si livezi a scazut.

O buna parte din inventarul de unelte agricole folosite in gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau intretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de munca care erau de mult scoase din uz.

Lipsa de unelte si utilaje agricole se facea resimtita nu numai la culturile de cimp, dar si intr-o asemenea ramura intensiva cum este viticultura.

In conditiile crizei agrare, oferta de brate de munca in agricultura a crescind, salariile muncitorilor scazind, mosierii si chiaburii gaseau mai convenabila folosirea muncii manuale decit utilizarea masinilor agricole. Consumul de unelte si masini agricole (import si productie interna) a scazut puternic: de la 5,7 mii tone unelte si 11,3 mii tone masini agricole in 1929, la 3,2 mii tone unelte si 1,5 mii tone masini agricole in 1933.

Efectivul de animale a scazut in anii 1929-1933 la taurine, ovine si porcine.

Desi agricultura Romaniei avea mare nevoie de ingrasaminte azotoase, datorita culturii excesiv cerealiere si mai ales culturii de porumb, productia si consumul de ingrasaminte azotoase era extrem de reduse. In anul 1927 s-au consumat doar 900 tone superfosfat -; adica abia 1 kg ingrasaminte chimice pe ha de teren arabil. Chiar si folosirea gunoiului de grajd ca ingrasamint era redusa, lucru scos in relief de o ancheta speciala efectuata in anul 1927.

Regrese insemnate au inregistrat in anii agrare si metodele folosite in cultivarea pamintului. Nu se mai practica dezmirisitul indata dupa secerat, lasindu-se miristile pentru pasunat pina toamna tirziu -; ceea ce dauna lucrarii pamintului -; se practica o singura aratura in loc de doua, aratura este superficiala, se practica semanatul prin imprastiere si nu cu semanatoarea etc.

Ca urmare a accentuarii procesului de degradare a agriculturii Romaniei in anii crizei agrare, productia medie obtinuta la principalele culturi a fost scazuta. Astfel, in ceea ce priveste productia medie anuala de griu in anii 1925-1929 Romania se afla inaintea Spaniei, Greciei, Portugaliei, pentru ca in anii 1930-1934 sa fie in urma Spaniei, Portugaliei. Daca in anii 1925-1929 Romania ocupa locul al XI-lea in cadrul tarilor europene in ceea ce priveste productia medie de porumb la ha in perioada 1930-1934 -; ea a ajuns pe locul al XIII-lea depasind numai Grecia, Polonia si Portugalia.

Criza in domeniul creditului a fost agravata de legaturile strinse intre unele banci mari din tara noastra si unele banci din strainatate care au redus creditele, au retras capitalurile din Romania etc.

Datorita insolventei multor debitori ai bancilor, acestea au trecut la masuri excesive de restringere a creditului, inaugurind o politica de cereri de garantii speciale pentru cel mai mic credit acordat.

Banca Nationala si-a redus mult operatiunile de acont, urmarind lichidarea plasamentelor si mentinind un acont ridicat de 9%, ceea ce a influentat ridicarea pe piata a dobinzilor.

Cu deosebire in acest sector iese in evidenta politica dusa de banci -; atit cele cu capital strain cit si cele cu capital romanesc -; de a arunca pe sapatele oamenilor muncii greutatile provocate de criza, nu numai direct prin nerestituirea micilor depuneri ca si indirect, prin trecerea datoriilor lor mari pe seama bugetului statului.

Un exemplu graitor in acest sens este cel al “Bancii Marmorosch Blank”. Aceasta banca cu capital strain aflata de fapt in stare de faliment inca din 1930, a primit din partea Bancii Nationale sume foarte mari cu titlu de reescont pentru creante in cea mai mare parte fara valoare reala (ale unor debitori insolvabili). Astfel, intre 31 decembrie 1930 si 26 octombrie 1931, data la care “Banca Marmorosch Blank” a cerut sa i se admita dat preventiv reescontul ei la Banca Nationala a crescut de la 247 milioane lei la 1,8 miliarde lei, majoritatea cambiilor predate BNR (in suma de peste 1 miliard) erau “Portofoliu putred”, cambii semnate de “Banca industriala, creatie a Bancii Marmorosch Blank” si care nu aveau acoperite. La rindul sau BNR a transmis acest portofoliu putred statului roman. In afara de acestea “BMB” a mai primit din partea BNR, in aceeasi perioada, un imprumut de 750 milioane lei, ca sa aiba de unde restitui aceasta suma, “BMB” a primit din partea statului concesiunea distribuirii tutunului si Tigarilor (monopol al statului). Intrucit aceasta concesiune facuta de stat societatii “Discom” (creatie a BMB) aducea beneficii mari “Discom” a preluat datoria de 750 milioane lei de la BNR pentru a plati in 14 ani, iar BMB s-a ales astfel cu un profit de 750 milioane lei in dauna statului, respectiv a contribuabililor.

Acesta este doar un exemplu. "Portofolii putrede" au fost preluate in suma de multe milioane de lei de catre BNR si apoi trecute statului si de la alte banci ca: “Banca Franco-Romana”, “Banca sindicatelor agricole Ialomita”, “Banca de scont din Bucuresti”, “Banca generala a Tarii Romanesti”, “Banca Agricola”, “Banca Victoria” din Arad etc.

Actiunea nefasta a capitalului strain din sistemul bancar in perioada crizei este scoasa in relief si de retragerea masiva, fuga din tara a unor insemnate capitaluri straine prin intermediul bancilor. Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pietelor straine, agravind situatia balantei de plati a Romaniei.

In acelasi timp, capitalul strain a profitat da conjunctura creata de criza pentru a realiza noi cointeresari in domeniul bancar; astfel, capitalul german (prin “Dresdner Bank”) a infiintat in octombrie 1929 “Societatea bancara Romana” cu sediul la Bucuresti si cu filiale la Arad, Deva, Timisoara si Brasov.

Concentrarea si centralizarea capitalului in banci au facut progrese insemnate in anii crizei economice din 18929-1933. In timp ce numarul bancilor societati anonime a scazut cu 20% in 1933 fata de 1928, capitalul a ramas acelasi. BNR a capatat un rol tot mai important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plata in strainatate si controlul devizelor.

g1h20hx