2.1. Cracterizare generala
Notiunea ampla de “social-cultural” ne conduce la: invatamant,
sanatate,cultura, religie si actiuni privind activitatea sportiva si de tineret;
asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare si indemnizatii. i2l8lh
Pentru efectuarea acestor feluri de cheltuieli sunt necesare resurse financiare,
care nu intotdeauna pot fi acoperite de la bugetul de stat. In vederea
functionarii institutiilor “social-culturale” in clasificatia
functionala aferenta bugetelor locale sunt cuprinse sursele necesare din care
pot fi efectuate astfel de cheltuieli. Totodata, atunci cand bugetul de
stat, bugetele locale se caracterizeaza prin activitate se apeleaza la bugetele
fondurilor speciale, anumit infiintate, pentru a se asigura resursele
corespunzatoare. Spre exemplificare “Bugetul Fondului Special de sustinere
a invatamantului de stat pe anul 2000” prevede la venituri
“Contributii ale agentilor economici pentru constituirea fondurilor speciale”
iar la cheltuieli “Cheltuieli social- culturale”. Din acest fond
s-a prevazut in anul 2000 venituri de 2.243.860.000 mii lei la fel ca
si cheltuieli, bugetul in cauza fiind conceput fara excedent sau deficit.
Referitor la necesitatea efectuarii cheltuielilor de natura “social-culturale”
putem afirma ca dezvoltarea unei societati depinde in cea mai mare masura
de modul cum ea stie sa-si organizeze activitatea in vederea infaptuirii
programului din domeniul respectiv. Ca atare, invatamantul, sanatatea,
cultura, religia etc. nu pot fi lasate la voia intamplarii. Fiecare
membru al societatii trebuie sa fie constient de importanta dublului rol ce-l
are, si anume, cel de contribuabil si cel de beneficiar al realizarilor din
domeniile amintite mai sus.
Satisfacerea nevoilor cu caracter social repezinta o componenta importanta a
politicii sociale a statelor si presupune folosirea pe scara larga a resurselor
financiare publice in scopul inbunatatirii conditiilor de viata
ale populatiei, a calitatii fiecarui individ.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in Amarica si Europa a aparut o
doctrina politica referitoare la sisteme de interventie in directia satisfacerii
nevoilor fundamentale ale cetatenilor sub denumirea de Welfare state (stat-providenta).
“Statul- providenta este reprezentat de modul de organizare a unei societati
care garanteza membrilor un maxim de protectie sociala si securitate economica
cu ajutorul unei redistribuiri a impozitelor si contributiilor sociale”13.
Dezvoltarea sistemului economic modern s-a dovedit insa neputiincioasa
insa in a satisface direct, echilibrat si echitabil, multitudinea
de necesitati colective legate de protectia, siguranta si bunastarea indivizilor.
De accea in cadrul statului - providenta , exista metode, masuri si tehnici
sociale prin care autoritatea publica actioneaza in trei directii principale:
a) garantarea unui venit minim, independent de marimea pietei si de forma proprietatii;
b) diminuarea ariei de nesiguranta si punerea in garda a indivizilor si
familiilor lor in infruntarea unei situatii determinate e boli ,
batranete, somaj; c) asigurarea pentru toti membrii societatii a unor
standarde mai bune, disponibile in raport cu o gama predeterminata de
servicii sociale. In realizarea obiectivelor repective -si in special
a celor din urma cheltuieli publice pentru actiuni social-culturale actioneaza
o importanta parghie.
Dupa cum s-a aratat in primul capitol, alaturi de nevoile indivizilor
cu caracter individual si care sunt satisfacute pe seama bunurilor private procurate
prin mecanismul pietii, exista o serie de nevoi sociale a caror satisfacere
reclama organizarea de catre autoritatile publice centrale si locale a unor
actiuni cu ajutorul anumitor institutii publice. Aceste nevoi sociale vizeaza
invatamantul, cultura, sanatatea, protectia sociala. Ele se realizeaza
pe perioade mari de timp si reclama importante resurse banesti din partea societatii,
indeosebi din partea statului. Aceste actiuni sunt prevazute in
programe sociale care stabilesc si urmaresc in mod sistematic realizarea
lor. Partea din venitul national destinata necesitatilor de natura sociala a
evoluat foarte mult: in tarile dezvoltate, pana la cel de-al doilea
razboi mondial, acesta reprezenta aproximativ 6% in anii ‘50, ea
se ridica la circa 20%, iar astazi reprezinta 30%-50%si chiar mai mult.
Cheltuielile publice pentru activitati social-culturale sunt inderptate
spre realizareade servicii in mod gratuit, cu plata redusa sau sub forma
de transferuri banesti (alocatii bugetare, pensii, ajutoare si alte indemnizatii).
De prestatiile social-culturale beneficiaza anumite categorii sau grupuri sociale,
in unele cazuri chiar intreaga populatie. Se apreciaza ca la nivelul
anului 1996, in principalele 5 tari dezvoltate din Uniunea Europeana,
50% din totalul persoanelor adulte depindeau de guvern (salariati publici, pensionari,
someri) sau circa ¾ din totalul familiilor din aceste tari aveau un membru
al familiei al carui venit provenea din fonduri bugetare , centrale sau locale.
In SUA, 42% din adulti depind de “banul public” este vorba
despre cei din invatamant, sanatate, servicii sociale, armata).
Se poate concluziona ca statul bunastarii a devenit sursa numarul 1 a veniturilor
indivizilor14.
Cheltuielile pentru actiuni social-culturale indeplinesc un important
rol economic si social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigura:
educatia si instructia copiilor si a tinerilor, ridicarea calificarii profesionale,
asistenta medicala a indivizilor; se influienteaza evolutia demografica, se
asigura un sistem de protectie sociala, ridicarea nivelului cultural, artistic
si de civilizatie membrilor societatii. In acelasi timp, rolul economic
al acestor cheltuieli se manifesa si in actiunea lor asupra consumului,
in sensul ca influienteaza cererea de bunuri de consum si, pe aceasta
cale stimuleaza sporirirea productiei.
In tabelul 1 sunt redate ponderile cheltuielilor publice pentru actiuni
social-culturale in produsul intern brut si in totalul cheltuielilor
publice, in cateva tari dezvoltate si in curs de dezvoltare
.
Tarile dezvoltate cuprinse in tabel repartizeaza intre 23% si 56%
din PIB pentru finantarea actiunilor social culturale; tarile in curs
de dezvoltare indreapta spre aceste destinatii o pare mai mica din PIB,
si anume intre 1,3% si 15%; in tarile dezvoltate, mai mult de jumatate
din cheltuielile bugetare sunt destinate actiunilor social-culturale, in
timp ce in tarile in curs de dezvoltare ponderea acestora in
totalul cheltuielile bugetare este mai mica.
Tabel 1
Ponderea cheltuielilor publice pentru actiuni social culturale in PIB
si in totalul cheltuielilor publice
Nr. Crt. Tara Anul de referinta Cheltuieli publice pentru actiuni social-culturale
in % di PIB In % din totalul cheltuielilor publice
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. Elvetia
Norvegia
Danemarca
Germania
Austria
SUA
Franta
Olanda
Canada
Marea Britanie
Emiratele Arabe Unite
Argentina
Maroc
Filipine
Etiopia
Cehia 1995
1995
1995
1991
1995
1995
1993
1996
1993
1995
1994
1995
1992
1996
1993
1996 35,0
34,8
56,0
31,1
35,4
25,2
40,0
42,2
36,4
23,4
3,9
15,0
8,4
18,3
5,9
29,8 68,8
60,4
71,0
62,9
70,7
60,9
63,5
65,4
60,7
43,3
33,0
60,6
28,0
27,0
32,5
73,4
Surse: Calculat pe baza datelor din Govermment Finance Statics Yearbok 1997
Analiza retrospectiva a cheltuielilor social-culturale evidentiaza o crestere
absoluta si relativa a acestora. O asemenea evolutie este consencinta fireasca
a dezvoltarii economice a tarilor respective. Volumul cheltuielilor publice
pentru social-culturale este influientat si de factorul demografi. Astfel, cresterea
demografica sustinuta din tarile din curs de dezvoltare, modificarile intervenite
in structura de varsta a populatiei in tarile dezvoltate,
inregistrate in special in perioada postbelica, au determinat
pe langa extinderea serviciilor sociale si deci si a resurselor ce le
reclama, si initierea unor noi programe sociale (de exemplu de sprijinire a
familiilor cu multi copii, a persoanelor defavorizate, a emigrantilor etc.)
sau de extindere a programelor existente asupra unor segmente tot mai mari ale
populatiei (de exemplu, asigurarile sociale). De asemenea, cresterea costurilor
serviciilor sociale sau a nivelului ajutoarelor familiale, a alocatiilor precum
si modul fo arte usor de a le obtine, au condus la cresterea volumului acestor
categorii de cheltuieli publice. In tarile dezvoltate, odata cu cresteea
PIB si a costului serviciilor sociale, in conditiile unei evolutii lente
a factorului demografic, se inregistreaza o crestere a cheltuielilor social-culturale
ce revin in medie pe locuitor; in tarile in curs de dezvoltare,
in care PIB cunoaste o crestere moderata, dar se inregistreaza un
spor natural al populatiei relativ ridicat, nivelul cheltuielilo social-culturale
pe locuitor este foarte mic sau descreste.
Cheltuielile pentru actiuni social-culturale se refera la: a) invatamant;
b) cultura, culte, actiuni sportive si de tineret; c) sanatate; d) securitate
sociala. Din aceasta categorie de cheltuieli fac parte: asigurarile sociale,
asistenta (prevederile) sociale, ajutorul de somaj, alte categorii de indemnizatii
si ajutoare,precum si alte cheltuieli. In Romania structura cheltuielilor
publice pentru actiunisocial-culturale prezentata in clasificatia indicatorilor
priviind finantele publice, vizeaza urmatoarele destinatii: a) invatamantul;
b)sanatatea; c)cultura, religia si actiuni privind activitatea sportiva si de
tineret; d)asistenta sociala, alocatiile, pensiile, ajutoarele si indemnizatiile;
f) alte cheltuieli social-culturale; g) asigurarile de stat ; h) pensia suplimentara;
I) ajutorul de somaj;
Dupa cum se observa, exista anumite deosebiri in gruparea acestor cheltuieli
.In unele tari se foloseste expresia “cheltuieli cu securitatea
sociala” in care sunt cuprinse ajutoarele, alocatiile, indemnizatiile
de somaj, pensiile, s.a. acodate salariatiilor , agricultorilor , liber- profesinistilor,
si altor categorii sociale; sau membrii societatii sunt tratati in mod
diferit pe grupuri sociale, cum ar fi: batrani, invalizi, handicapati,
someri, femei, tineri, copii. Prin astfel de cheltuieli se urmarette sa se actioneze
si in directia cresterii veniturilor grupurilor “defavorizate”
de indiviz: de asemenea , o anumita categorie de cheltuieli poate avea mai multe
sau mai putine componente, adresandu-se unor grupuri diferite de indivizi:
de exemplu, in cheltuielile cu asistenta sociala se cuprind ajutoarele
destinate batranilor , invalizilor , handicapatilor, dar aici se cuprind
si cheltuielile pentru familiile cu multi copii, pentru plasamentul copiilor
, pentru saraci s.a.
In afara conceptului de “securitate sociala” se intalneste
adesea si acela de “protectie sociala”. Sfera de cuprindere a actiunilor
pe linia protectiei sociale depaseste sfera actiunilor cuprinse in securitatea
sociala. Astfel , protectia sociala se refera la ansamblul actiunilor si masurilor
economice, sociale sau de alta natura , initiate de stat pentru a garanta membrilor
societatii, salariati sau nesalariati, apararea fata si actiuni al caror efect
se rasfrange nefavorabil asupra situatiei lor. In cadrul masurilor
de protectie sociala se cuprind: crearea de noi locuride munca , subventionare
unor produse si servicii destinate populatiei, compesatii banesti acordate persoanelor
cu venituri fixe pentru cresterea preturilor la marfuri de interes vital pentru
populatie , facilitati fiscale, ajutor de somaj, asistenta sociala, asigurari
sociale. Rezulta ca pentru protectia sociala, alaturi de cheltuielile social-culturale
, se efectueaza si cheltuieli cu caracter economic sau de alta natura . De exemplu,
unele tari practica “impozite negative”care reprezinta ajutoare
banesti acordate de stat unor persoane defavorizate, in scopul de a le
asigura un venit minim. In Franta,in 1998, s-a introdus un venit
minim de integrare care asimilat unui impozit negativ.
O alta definitie data protectiei sociale arata ca ea cuprinde “ansamblul
de actiuni, decizii si masuri intreprinse de societate pentru prevenirea,
diminuarea sau inlaturare consecintelor unor evenimente considerate ca
riscuri sociale asupra conditiilor de viata ale populatiei15.”
In unele tari, in grupa in grupa cheltuielilor publice pentru
actiuni sociale sunt cuprinse si resursele dirijate catre actiuni de gospodarire
comunala, locuinte, intretinere si refacere a drumurilor si a podurilor,
spatii pentru recreare, protectia mediului s.a. care constituie cheltuieli pentru
destinatie economica sau social-economica. Motivatia includerii acestor cheltuieli
in grupa celor sociale rezida din faptul ca ele contribuie la ridicarea
calitatii vietii in general.
In tabelul 2 prezentam structura cheltuielilor social-culturale. Rezulta
ca structura cheltuielilor publice pentru actiuni social-culturale difera in
functie de gradul de dezvoltare a tarii: in tarile dezvoltate ponderea
cea mai mare o detin cheltuielile cu securitatea sociala. In tarile in
curs dezvoltare se aloca cea mai mare parte a acestor cheltuieli invatamantului
sau securitatii sociale.
Structura cheltuielilor publice totale pentru actiuni social-culturale
Tabelul 2
Nr.
Crt Tari Anul de ref. Cheltuieli publice totale pentru :
Invat. Sanat Sec. Soc. Cult culte tineret
In % de total cheltuieli publice social-culturale
1,
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. Elvetia
Norvegia
Danenarca
Germania
Austria
SUA
Franta
Olanda
Canada
Marea Britanie
Emiratele Arabe Unit
Argentina
Maroc
Filipine
Etiopia
Cehia 1995
1995
1995
1991
1995
1995
1993
1996
1993
1995
1994
1995
1992
1996
1993
1996 19,6
19,7
14,3
11,3
16,0
29,1
13,3
19,2
25,2
15,6
51,9
24,4
63,8
72,7
47,9
19,2 27,3
20,0
9,8
22,7
20,1
30,0
26,1
17,1
22,3
24,9
22,2
12,4
10,5
12,8
16,2
24,1 46,1
51,3
70,1
56,7
58,3
35,8
50,6
51,8
44,4
55,4
10,1
56,4
21,1
8,2
22,4
42,4 7,0
9,0
5,8
9,3
5,6
5,1
10,1
11,9
8,1
4,1
15,8
6,8
4,6
6,3
14,0
14,3
Sursa: Calculat pe baza datelor din Govermment Finance Statics Yearbok 1997
Cheltuielile destinate actiunilor social-culturale sunt acoperite din surse
publice si private, interne sau externe, dupa caz. Aceste surse sunt : a) fonduri bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunile
si provinciile membre ale federatiei si de bugetele colectivitatilor locale
in tarile cu structura federala, respectiv bugetul de stat , bugetul asigurarilor
sociale de stat, fondurile speciale extrabugetare si bugetele locale, in
tarile cu structura unitara.
Aportul resurselor bugetare la finantarea cheltuielilor social-culturale difera
de la o tara la alta; difera, de asemenea volumul finantarii din diferitele
verigi bugetar , a acestor cheltuieli. In unele tari, numai bugetul guvernamental
aloca fonduri pentru astfel de actiuni (Franta, Austria, Elvetia), pe cand
in alte tari majoritatea resurselor bugetare provin din bugetele locale
(Canada, Norvegia, Argentina). b) cotizatii sau contributii suportate de persoane fizice sau juridice care
alimenteaza fonduri financiare cu destinatie speciala, cum sunt : bugetul asigurarilor
fonduri pentru somaj. c) fonduri proprii ale intreprinderilor publice sau private utilizate
pentru finantarea cheltuielilor cu pregatirea profesionala a salariatiilor ,
protectia muncii . d) veniturile realizate de institutiile social-culturale din diferite activitati
specifice, din sevicii catre terti sau din exploatarea proprietatilor lor; e) veniturile populatiei din care suporta diferite taxe , cotizatii, costurile
unor servicii sau se cumpara anumite bunuri culturale; f) fondurile organizatiilor fara scop lucrativ. In aceasta categorie sunt
cuprinse organizatiile neguvernamentale, institutiile de caritate, fundatiile
, asociatiile , bisericile si alte asezaminte de cult care participa cu diferite
sume de bani la finantarea unor actiuni social-culturale . g) ajutorul financiar extern cuprinde credite rambursabile si ajutoare nerambursabile
acordate unor tari din fonduri constituite in acest scop la nivelul unor
organisme internationale (UNESCO, UNICEF, OMS , Banca Mondial), oranisme regionale
(Uniunea Europeana prin Intermediul Fondului Social) sau ajutoare banesti oferite
unor state in situatii deosebite. O mentiune speciala tebuie facuta in
privinta ajutorului extern acordat tarilor in curs de dezvoltare pentru
invatamant, educatie si sanatate. Confom datelor publicate de Banca
Mondiala , in Raportul pe anul 1997,
Pentru sectorul social s-au acordat 23% din totalul imprumuturilor Bancii
(respectiv 4 357 mln dolari SUA ). Aceste imprumuturi au avut ca obiect
sanatatea nutritia si populatia (940 mln dolari SUA), educatia (1 017 mln dolari
SUA) si protectia sociala (2 400 mln dolari SUA). La incheierea exercitiului
pe 1997 suma cumulata a imprumuturilor acordate de Banca Mondiala in
scopul dezvoltarii umane s-a ridicat 41,9 mld dolari, acoperind 516 proiecte
in 106 tari ale lumii, fapt care arata ca Banca Mondiala este principala
sursa de finantare externa a programelor de dezvoltare umana in tarile
in curs de dezvoltare16.
In ultimii ani, intr-o serie de tari au loc unele modificari in
cadrul finantarii cheltuielilor pentru actiuni sociale. Se stie ca programele
sociale realizate in principal pe seama fondurilor bugetare au fost initiate
cand aceste tari se aflau in perioade de avint economic si
puteau asigura o puternica si variata protectie sociala. Dar perpectivele demografice,
combinate cu recesiunea economica , au impus cautarea unor metode de revizuire
a cheltuielilor publice in general, si a celor sociale in special.
Multe tari au luat masuri importante de reducere a unor categorii de cheltuieli
(sociale in principal) sau au efectuat reforme care au operat modificari
in mecanismele de finantare a unor domenii (sanatate, invatamant,
asigurari sociale). Asa este cazul in SUA , in anii 1980-1988, sau
al Marii Britanii, in perioada 1979-1990. In prezent, desi nu se
renunta la realizarea obiectivelor de asigurare a bunastarii cetatenilor , statele
dezvoltate isi revizuiesc politicile sociale si le supun principiilor
eficientei economice si mecanismelor pietii. Astfel, se considera ca ajutoarele
sociale directe trebuie acordate limtat, pentru a nu incita la nemunca si pentru
a nu transforma persoanele astfel ajutate in “asistati permanenti”sau
, interventia statului in plan social trebuie sa asigure numai “compensarea
efectelor negative ale concurentei din acest domeniu”.
2.2. Europa statului-providenta
Progresiv, s-a impus un model european de securitate sociala. El se supune
unei logici de asigurare reglata de stat sau de asiguratii insasi. El
a inpins putin cate putin ideea asistentei spre zone delimitate
ale socitatii in care colectivitatea ajuta o minoritate refuzata .
La polul opus SUA au dezvoltat un alt sistem de protectie sigurat de regimurile
de intreprindere. Interventia sistemului public de securitate sociala
este de acum foarte limitata, si slabirea prestatiilor a accentuat rolul regimurilor
private complementare de pensie si boala. Spatiul foarte ingust al securitatii
sociale lasa formulelor de asistenta un loc major pentru ca ele reprezinta in
aceasta tara un sfert din cheltuielile sociale fata de 5% in Europa.
La inceputurile formulei Stat -;providenta , Europa a dezvoltat un
sistem de protectie care este fara echivalent si care identifica intr-un
fel societatea europeana. Ea ii consacra 23% din resursele sale fata de
15% SUA si 12% Japonia . O Europa sociala s-a afirmat la scara fiacarei natiuni
, contrar Europei negustorilor .
Politicile de sanatate europene au convers progresiv. Ele se sprijina pe mai
multe principii: fiecare cetatean trebuie sa fie asigurat dupa principiul obligatiei,
cetateanul cotizeaza dupa capacitatile sale. Medicul poate fi gratuit , chiar
daca acesta nu exclude recurgerea la medicina privata cu plata, sau plata unui
tichet moderator .
Dupa “modele “de stat- providenta sau impus mai ales in retele
de sanatate. Exista un sistem de protectie adoptat de Regatul Unit si Suedia
care este numit adesea sistemul Beveridge. Este un sistem national in
care ingrijirile sunt accesibile tuturor si sunt finantate de impozit
. Suma totala a indemnizatiilor nu depinde de salariul interior si ingrijirile
de sanatate sunt garantate tuturor fara cotizatie prealabila. Gestiunea este
facuta de o administratie profesionista care ramane sub control Parlamentului
si se gaseste orientata spre independenta politica.
Modelul Britanic a inspirat de aproape sau de departe Italia, Spania , Grecia
si Portugalia . Uniformitatea cotizatiilor si a prestatiilor le situeaza pe
aceste din urma la nivel minimal. A trebuit acoperita insuficienta lor prin
protectii suplimentare proportional cu venitul. Chiar din 1959 aparea in
Anglia un regim de pensii complementara, extins si in 196617
Preocuparea pentru bunastarea cetatenilor dateaza inca din perioada societatilor
primitive. “Statul bunastarii” inseamna ca statul cheltuieste
fonduri in scopul protejarii cetatenilor si promovarii bunastarii lor
sociale.
In Marea Britanie preocuparea pentru bunastarea cetatenilor a fost accentuata
de reformele introduse de Margareth Thacher cum ar fi: extinderea proprietatii
asupra locuintelor , posibilitatea detinerii populatiei de actuni si dreptul
la pensii si cea mai importanta reforma este cresterea calitatii invatamantului.
In timpul administratiei sale cea mai mare parte a britanicilor au devenit
mai bogati, 2/3 dintre ei locuiesc in case proprietate personala si somajul
a scazut in 7 ani de 13% la 6,3%.
In Scandinavia “statul bunastarii” este caracterizat printr-o
formula devenita celebra: “din leagan pina la moarte”. Locuitorii
se nasc in maternitati de stat sunt crescuti in gradinite de stat,
primesc alocatii de stat pentru universitati , urmeaza cursuri de specialitate
in cazul in care devin someri si isi sfarsesc zilele in
camine pentru batrani finantate de stat. In Suedia, statul care
a condus cel mai departe statul bunastarii, cheltuielile guvernamentale au fost
67% din PIB in 1982.
In SUA sunt percepute noi orientari pentru cresterea bunastarii. Politica
de accentuare a importantei muncii individuale reflecta un nou complex de valori
americane .
1. Credinta ca bunastarea individului este mai mare prin munca decat prin
dependenta de resursele guvernamentale .
2. Tendindinta femeilor din clasa de mijloc si din familii cu venituri mari
de a-si gasi un loc de munca.
3. Aparitia unui contract social - cei care beneficiaza de statul bunastarii
sunt datori fata de guvern sa incerce sa-si gaseasca un loc de munca.
Americanii sunt ingrijorati de faptul ca nu cumva asistenta sociala va
distruge interesul pentru munca18.
Statul-providenta este mai mult decat un simplu mecanism de siguranta
sociala, a devenit conditia insesi a cetateniei intr-o formula cautata
din secolul al XIX-lea; o formula in care nu ar exista diferenta intre
o democratie politica si democratia sociala.19
2.3. Cheltuieli publice pentru invatamant
Dezvoltarea invatamantului se realizeza in concordanta cu
cerintele primelor etape de dezvoltare economico-sociala si ale egalizarii conditiilor
de instruire si educare a tuturor membrilor societatii. Invatamantul
este chemat sa contribuie intr-o masura din ce in ce mai mare la
progrsul de ansamblu al societatii. Dezvoltarea si modernizarea invatamantului
au condus la cresterea resurselor alocate acestuia, in toate tarile, atat
dezvoltate cat si in curs dezvoltare .
Potrivit Raportului privind educatia , intocmit se UNESCO in 1998
in perioada 1980-1995 cheltuielile publice pentru educatie au crescut
de la 566,3 mld. dolari SUA la 1 403,3 mld. dolari, deci de 2,47 ori. Tarile
lumii au folosit pentru educatie in medie 4,9% din totalul PIB; tarile
dezvoltate au alocat intre 5,1 %si 5,4% in timp ce tarile in
curs de dezvoltare 3,8%-3,9%.
Repartizarea cheltuielilor publice mondiale pentru educatie pe regiuni si grupuri
de tari in mld. dolari SUA si in %din PIB in perioada 1980-1995
.
Tabelul 3 mld. dolari SUA in % din PIB
1980 1985 1990 1995 1980 1985 1990 1995
Total mondial, din care
America de Nord
Asia/Oceania
Europa
Tari in tranzitie
Tari cel mai putin dezvoltate 566,3
155,1
63,3
189,4
61,1
97,7 607,3
221,6
69,5
151,3
62,2
98,7 1403
330,2
133,3
350,9
90,0
150,6 1062
408,9
224,7
476,3
45,7
247,7 4,9
5,2
5,0
5,2
6,4
3,8 4,9
5,0
4,5
5,2
6,3
3,9 4,9
5,0
4,0
5,1
7,5
3,9 4,9
5,1
4,0
5,4
5,2
4,1
Sursa: World Education Report, UNESCO 1998
Cresterea cheltuielilor pentru invatamant este datorata actiunii
conjugate a mai multor factori, si anume: a) factori demografici. Crestere populatiei a antrenat in mod firesc sporirea
populatiei scolare. Explozia demografica ce a condus la depasirea cifrei de
5 miliarde de locuitori ai globului , s-a reflectat in principal in
cresterea contingentelor scolare, a gradelor de cuprindere in sistemul
de invatamant si a obligativitati anumitor grade de invatamant
. Aceasta a atras dupa sine un necesar sporit de cadre didactice . Necesarul
de cadre didactice a sporit si ca urmare a imbunatatirii raportului elevi/profesori. b) Factorii economici. Dezvoltarea economica, sporirea si diversificarea capitalului
fix si circulant, ca urmare a modernizarii si perfectionarii proceselor tehnologice,
au reclamat o forta de munca cu calificare medie si superioara . aceasta s-a
putut obtine efectuind un volum sporit de cheltuieli pentru invatamant
.aceste cheltuieli sporite erau legate de organizarea invatamantului
, de structura interna a invatamantului de diferite grade, de cresterea
ponderii studentilor in numarul total al elevilor si studentilor. Necesitatile
modernizarii invatamantului ,sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii
necesare desfaturarii procesului instructiv si intensificarea utilizarii acestora
, precum si cresterea nivelurilor cresterii preturilor si tarifelor, actioneaza
in aceasi directie . Posibilitatile de finantare a invatamantului
, datorate dezvoltarii economice a tarii respective si cresterii produsului
intern brut , pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltarii si modernizarii
invatamantului intr-o proportie mai mare sau mai mica. Existenta
si altor surse de acoperire acestor cheltuieli decat cele bugetare contribuie
la completarea resurselor financiare publice destinate invatamantului
. c) Factorii sociali si politici. Acestia se refera la politica scolara , la
principiile avute in vedere de guverne in stabilirea acesteia ,
la nivelul invatamantului obligatoriu , la resurse , facilitati
si ajutoare indreptate catre institutiile de invatamant sau
chiar de catre elevi, studenti si familiilor acestora.
Finantarea invatamantului se realizeaza in functie de structura
acesteia .
Sistemele de invatamant sunt foarte diferite de la o tara la alta
, in functie de traditie ,de necesitati economice si sociale. Potrivit
clasificatiei UNESCO, diferitele niveluri si tipuri de invatamant
se grupeaza astfel:
• Invatamant prescolar ;
• Invatamant primar (sau de gradul I);
• Invatamant secundar (sau de gradul II);
• Invatamant superior (sau de gradul III) si alte tipuri de
invatamant ;
La randul sau , invatamantul secundar cuprinde :
• Invatamantul secundar general (gimnazii ,licee), invatamant
secundar tehnic, profesional, pedagogic, postliceal .
In afara finantarii diferitelor unutati si grade de invatamant,
in cadrul acestor cheltuieli se cuprind si unele actiuni legate de invatamant
, cum ar fi:
• Doctoratul, actiuni pe linia educatiei permanente, concursuri scolare
, tabere si excursii s.a.
Finantarea cheltuielilor pentru invatamant se finanteaza din diferite
surse , si anume: bugetul statului, surse ale populatiei, ale intrprinderilor
, ale organizatiilor fara scop lucrativ , donatii, ajutor extern.
Bugetul statului reprezinta principala sursa de finantare a invatamantului
, in toate tarile lumii, ceea ce reflecta importanta deosebita acordata
acestui domeniu al vietii sociale .
Datele tabelului 4 prezinta ponderea cheltuielilor publice pentru invatamant
in totalul cheltuielilor social-culturale si in totalul cheltuielilor
publice in 16 tari dezvoltate si in curs de dezvoltare .
Ponderea cheltuielilor publice pentru invatamant an totalul cheltuielilor
social culturale, in totalul cheltuielilor publice si in produsul
intern brut
Tabelul 4
Nr. crt. Tara Anul de referinta Ponderea cheltuielilor publice pentru invatamant
in total cheltuieli social culturale in total cheltuieli publice
in
PIB
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. Elvetia
Norvegia
Danemarca
Germania
Austria
SUA
Franta
Olanda
Canada
Marea-Britanie
Emir. Arabe
Argentina
Maroc
Filipinia
Etiopia
Cehia 1995
1995
1995
1991
1995
1995
1993
1996
1993
1995
1994
1995
1992
1996
1993
1996 19,6
19,7
14,3
11,3
16,0
29,1
13,2
91,2
25,2
15,6
51,9
24,4
63,8
72,2
47,4
19,2 13,5
11,9
10,2
7,1
11,3
17,7
8,4
12,5
15,2
6,8
17,1
14,8
17,9
19,5
15,4
14,1 5,5
8,3
8,3
4,7
5,5
5,3
5,9
5,3
7,3
5,5
1,8
4,5
5,6
2,2
4,7
6,1
In tarile dezvoltate cuprinse in analiza cheltuielile pentru invatamant
reprezinta intre 11,3% si 29,1% din totalul cheltuielilor social-culturale.
Ponderi ridicate au cheltuielile pentu invatamant in totalul
cheltuielilor social-culturale si in unele tari in curs de dezvoltare
( Filipine 72%, Maroc 63,8%)
In raport cu totalul cheltuielilor publice, cele destinate invatamantului
reprezinta intre 6,8% si 17,7% in tarile dezvoltate si intre
14,15 si 19,5% in tarile in curs dezvoltare .
Finanatarea cheltuielilor pentru invatamant difera si in functie
de structura sistemului bugetar. In unele tari, rolul princicipal in
finatarea institutiilor de invatamant (cu exceptia invatamantului
superior) revine bugetelor statelor sau colectivitatilor locale, care folosesc
resurse fiscale proprii , dar primesc si subventii de la bugetul central sau
guvernamental (Austria, Marea Britanie, Suedia, Norvegia ); in Germania
landurile finanteaza 74% din totalul cheltuielilor pentru invatamant.
In toate tarile, insa, invatamantul superior este finantat
din bugetul central (cu exceptia Germaniei unde landurile finanteaza 88,7% din
cheltuielile invatamantului superior).
In tarile dezvoltate ca si cele in curs de dezvoltare, exista doua
tipuri de unitati de invatamant: publice, finantate de la buget
si particulare (private), care pot fi independente sau partial subventionate
de stat.
Unitatile de invatamant privat (primare si secundare) sunt infiintate,
in cele mai multe tari, pe criterii confesionale (Franta, Italia, Austria).
Numarul elevilor care le frecventeaza nu este deosebit de mare, el reprezinta
1,5-5 % din totalul elevilor (cu exceptia Frantei, unde in anul scolar
1993/1994 17% din numarul elevilor frecventau cele 9500 scoli private, din cele
peste 50 000 unitasi de invatamant).
Invatamantul privat este supus controlului statului si se conformeaza
reglementarilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea invatamantului
si examenele.
In invatamantul superior exista, in general, un numar
redus de institutii private (in Suedia exista o singura institutie de
invatamant superior la Stockholm, iar in Olanda exista trei
institutii de invatamant superior privat).
Unitatile de invatamant private au ca sursa de finantare , in
principal, taxele scolare datorate de elevi si studenti, alte venituri proprii,
donatii; daca din aceste venituri sunt acoperite toate cheltuielile, unitatile
respective, functioneaza “independent”; daca, insa in
completarea veniturilor proprii unitatea de invatamant primeste
alocatii de la buget, ea este considerata unitate “subventionata”20.
In multe state, bugetul de stat aloca subventii invatimantului
privat: fie ii aloca fonduri numai pentru anumite categorii de cheltuieli
(cum este cazul salariilor cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru infrastructura,
acoperite de bugetul de stat in Austria, Olanda, Irlanda), fie ca acorda
subventii mai substantiale (in Danemareca, Finlanda, Spania, Franta si
Norvegia). Exista si tari in care invatamantul privat nu beneficiaza
deloc de fonduri de la bugetul de stat (Grecia, Italia, Romania).
Fondurile primite de la buget sunt uneori completate cu venituri proprii ale
unitatilor de invatamant, realizate din activitatea de cercetare
stiintifica din servicii pe linia educatiei continue, din inchirieri ori
din alte activitati.
Populatia participa la finantarea invatamantului in mod direct
prin intermediul taxelor scolare, dar mai efectueaza si alte cheltuieli pentru
intretinerea extrascolara a elevilor si studentilor. De exemplu, parintii,
familiile, suporta cheltuielile elevilor si studentilor cu cazarea, transportul,
procurarea de rechizite s.a. in multe tari, manualele se acorda gratuit
elevilor si datorita faptului ca preturile lor sunt foarte ridicate; in
SUA, un manual pentru liceu costa in jur de 40 $. In tarile dezvoltate
se recunoaste, uneori, ca desi “invatamantul public este gratuit
pana la terminarea scolarizarii obligatorii, in practica numeroase
institutii de invatamant trebuie sa faca fata unor cheltuieli suplimentare
si atunci solicita interventii financiare ale parintilor elevilor21”.Multe
intreprinderi efectueaza cheltuieli pentru invatamint cu ocazia
organizarii de concursuri de pregatire profesionala, de calificare a salariatilor
sau a viitorilor angajati, specializari sau acorda burse unor elevi sau studenti.
O alta sursa de finantare a cheltuielilor pentru invatamant o reprezinta
sponsorizarile, donatiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unitatile
de invatamant din partea unor intreprinderi, fundatii societati
de binefacere. In unle tari exista preocupari deosebite pentru a gasi
noi modalitati de a primi si folosi fonduri din sectorul privat. In aceasta
directie exista “modelul american” si in multe tari se fac
astazi eforturi pentru atragerea de sponsori si donatori pastrand contacte
si legaturi cu fostii studenti (Germania, Japonia), in special in
invatamantul superior. Aceasta modalitate de a beneficia de donatii
si sponsorizari poate deveni o alternativa viabila daca va fi insotita
de masuri fiscale de reducere sau scutiri de impozite pentru sumele destinate
sprijinirii invatamantului.
Ajutorul extern in domeniul finantari invatamantului se intalneste
in special in cazul tarilor in curs de dezvoltare si reprezinta
circa 10% din volunul total al cheltuielilor de invatamant ale acestor
tari; el este destinat, in special, inlaturarii analfabetismului
sau pentru finantarea invatamantului elementar si a pregatirii de
cadre (mai ales pentru agricultura). Ajutorul extern imbraca forma subventiilor
directe, a imprumuturilor a finantarilor sau se refera la experti, cadre
didactice, tehnicieni sau chiar unele resurse materiale necesare invatamantului.
In 1997 spre exemplu Banca Mondiala a aprobat imprumuturi pentru
15 tari in curs de dezvoltare pentru programe de dezvoltare a invatamantului
de baza, pentru ameliorarea accesuluii fetelor in scoli, pentru reforme
al invatamantului.
Cheltuielile bugetare pentru invatamant sunt repartizate cu precadere
ministrului care organizeaza si conduce invatamantul (Ministerul
Invatamantului sau al Educatiei Nationale); dar fonduri cu aceasi
destinatie apar si la alte ministere, cum ar fi Ministerul Apararii (pentru
ivatamantul militar), Ministerul Marinei, Ministerul de Interne
(pentru Academii de politii), Ministerul Agriculturii. Astfel de cheltuieli
sunt fiiinantate si din bugetele unitatilor administrativ teritoriale.
O alta directie a analizei cheltuielilor publice pentru invatamant
se refera la continutul economic sau la natura aceastora.
Privite in functie de acest criteriu , ele se clasifica in doua
grupe si anume:
- Cheltuieli curente, care se refera la intretinerea si functonarea unitatilor
de invatamant . Ele cuprind cheltuieli pentru achizitionarea de
bunuri si servicii care se consuma in anul curent si se impart in
cheluieli de personal (salarii si alte drepturi de personal), cheltuieli materiale
si servicii (cheltuieli de intretinere si gospodarire , manuale, transport,
reparatii) cheltuieli reprezentand subventii scolare si transferuri (subventii
pentru unitatile de invatamant, burse);
- Chltuieli de capital (de ivestitii) care se refera la construirea de unitati
de invatamant, dotarea acestora cu aparatura necesara functionarii
(inclusiv achizitionarea pentru terenuri scolare). Aceste cheltuieli sunt destinate
obtinerii unor bunuri urbile a caror utilizare se intinde pe mai multi
ani.
In totalul cheltuielilor de invatamant, cheltuielile curente
detin o pondere de 80%-90%; in anul 1995 aceste cheltuieli reprezentau
intre 88% si 96% in tarile dezvoltate si intre 83% si 97%
in tarile in curs de dezvoltare. Componeneta principala a cheltuielilor curente o reprezinta cheltuielile de personal (didactic
si alte categori de personal cu o pondere de 60-80% ).
In ultimii ani, in special in tarile dezvoltate o parte a
cheltuielilor publice de invatamant este indreptata spre educarea
si formarea adultilor. In cadrul acestei actiuni sunt cuprinse “
toate formele de educatie exterioara educatiei scolare”, cum ar fi continuarea
pregatirii celor care au absolvit o scoala secundara dar nu au o meserie (ucenicie),
pregatirea din cadrul armatei , serviciul de educatie supravegheata s.a.
In privinta finantarii invatamantului superior, remarcam unele
caracteristici si anume: a) Pentru invatamantul superior sunt alocate 10% din totalul resurselor
financiare publice destinate invatamantului; ponderea redusa a acestor
cheltuieli se datoreaza atat contingentelor de studenti, care sunt inferioare
numeric populatiei scolare din invatamantul primar si secundar cat
si limitarii, intr-o anumita masura, a necesitatilor de cadre cu pregatire
superioara cerute de dezvoltarea economiei; b) Resursele financiare destinate finantarii invatamantului superior
in tarile dezvoltate apar sub trei forme, si anume:
- resurse financiare publice reprezentatede alocatii bugetare acordate direct
institutiilor de invatamant superior. Aceste resurse acopera, din
totalul resurselor necesare finantarii invatamantului superior,
aproximativ 90% in Franta si Germania, 80% in Danemarca si Olanda
si 70% in Finlanda;
- resursele proprii obtinute de institutiile de invatamant superior
din: taxe de studii, venituri din activitatea de cercetare universitara, venituri
din educatia continua, venituri din alte servicii prestate, donatii, sponsorizari.
Mentionam ca in cadrul invatamantului superior, un loc deosebit
il ocupa activitatea de cercetare stiiintifica, in cea mai mare
masura desfasurata pe baza de contracte;
- resurse externe, obtinute de Banca Mondiala sau Uniunea Europeana, in
principal pentru realizarea de reforme in invatamantul superior,
sau pentru alte necesitati;se preconizeza ca srijinul financiar din strainatate
sa devina o resursa apreciabila; c) spre deosebire de celelalte grade de invatamant, in majoritatea
tarilor se percep texe de studii de la cei care urmeaza cursurile invatamantului
superior, diferentiate in functie de felul facultatii (publica sau privata)
si de profilul acesteia (umanism,tehnic). Astfel in SUA la nivelul anului
1997, taxa de studii pentru un student intro universitate publica era
in m,edie de 7 000 -10 000 $ annual;in universitatile particulare
nivelul taxelor este mult mai ridicat, intre 18 000 si 27 000 $ anual,
ele fiind accesibile numai celor cu venituri mari. De altfel, numarul celor
care urmeaza astfel de universitati este mic, reprezentand circa 20% din
totalul studentilor, in timp ce 80% din studenti urmeaza universitati
publice22.
Mentionam ca exista si tari in care invatamantul superior
public este gratuit, studentii neplatind taxe de studiu (Finlanda, Suedia, Anglia,
Danemarca si Austria); in Germania si Norvegia, studentii deasemenea nu
platesc taxe de studiu, dar platesc o contributie sociala sau contributii la
actiuni universitare23.
Conform unor date publicate de Banca Mondiala nuivelul taxelor de studii la
universitatile publice si private, precum si ponderea studentilor precum si
ponderea studentilor in universitati private se prezinta astfel:
Nivelul taxelor de studii in universitati private in cateva
tari in curs de dezvoltare.
Tabel 5
Tara Anul de ref. Taxa anuala
Universitate publica
(in dolari SUA) Taxa anuala universitate privata
(in dolari SUA) Ponderea studentilor in sectorul privat
( in %)
Coreea de sud
Japonia
Brazilia
Kenya
Thailanda
Columbia 1990
1985
1990
1990
1989
1990
525
880
200
125
82
1 360
2 900
1 250
2 800
700
538
66
78
63
5
8
62
Sursa: World Bank Data, Tax and Mingat 1992
d) spre deosebire de elevi, studentii sunt intr-o mai mare masura ajutati
direct, din punct de vedere financiar prin intermediul burselor sau a imprumuturilor
(creditelor).
In multe tari, studentii beneficiaza de burse sau ajutoare financiare.
Bursele se acorda, de regula in functie de venituri, de anumite criterii
sociale, precum si in raport cu situatia personala a studentului; alte
ajutoare financiare se acorda pentru cazare, cantine, cheltuieli medicale. Aceste
transferuri financiare catre studenti urmaresc ajutorarea celor cu venituri
modice, a celor ce nu au posibilitatea de a suporta taxele de studii si ele
sunt intalnite in majoritatea tarilor. Imprumuturile
sau creditele de studii sunt acordate studentilor de catre banci sau alte institutii
speciale; ele servesc acoperirii cheltuielilor necesare pe perioada studiilor si urmeaza
sa fie rambursate dupa absolvire, din veniturile realizate de absolventi. Aceste
imprumuturi au o dobanda redusa sau sunt fara dobanda si,
cu toate ca nu sunt atractive pentru banci, ele acorda astfel de credite, vazand
in studentii beneficiari de imprumuturi viitorii clienti ai bancii
respective. Mentionam ca se ridica o serie de probleme referitoare la garantarea
lor, de riscul de nerambursare datorat nerealizarii de venituri dupa absolvire
(somaj, abandonarea activitatii in urma casatoriei, emigrare, depasirea
duratei studiilor, repetari). Cu toate acestea, in foarte multe tari se
acorda imprumuturi pentru studii. Astfel, in tari ca Norvegia, Australia
circa 80% din studenti utilizeaza credite pentru studii, in Canada 59%,
in Marea Britanie 44%, in SUA 28%; un procent mai redus al studentilor
folosesc imprumuturi in Danemarca, Finlanda, Suedia si Japonia. e) In tarile dezvoltate, costul invatamantului superior este
foarte ridicat si, din aceasta cauza, nu pot fi respectate intotdeauna
unele obiective sociale pe care si le propun statele in acest domeniu,
cum ar fi egalitatea de sanse sau echitatea. Conform principiului egalitatii
sanselor, toti tinerii care doresc sa urmeze institutii de invatamant
superior ar trebui sa aiba posibilitatea de a le urma, indiferent de statutul
lor social, familial, etnic, rasial; dar in fapt acest principiu nu se
realizeaza, deoarece pentru foarte multi tineri, nivelul veniturilor de care
dispun este redus, ceea ce le limiteaza accesul la facultati. Principiul echitatii,
deasemenea, nu se respecta, deoarece alocarea de resurse de la bugetul statului
pentru invatamantul superior (resurse care provin provin in
principal din impozite percepute de la contribuabili) duce uneori la un transfer
nedorit de venituri de la cei cu posibilitati materiale reduse catre cei cu
venituri mari, care dispun si de posibilitati de a urma invatamantul
superior. Aceasta problema este mai grava in tarile in curs de dezvoltare,
unde costurile pregatirii in universitati sunt, adesea, foarte ridicate
datorita salariilor mari platite cadrelor didactice (de regula straine), gradul
redus de cuprindere in invatamantul superior si existenta
unei pozitii deosebite “de elita” a universitatilor din aceste tari.
In privinta cheltuielilor publice pentru invatamant, o importanta
deosebita prezinta planificarea financiara a cheltuielilor pentru invatamant,
determinarea nivelului anual al acestora, a surselor de acoperire si mai ales
a modului de repartizare si utilizare a lor. Se poate aprecia ca nu volumul
acestor cheltuieli este cel mai important element in realizarea unei activitati
eficiente a sistemului de invatamant, ci modul lor de folosire.
Pentru a putea analiza aceste aspecte, este necesar mai intai sa
se stabileasca volumul cheltuielilor publice cerute de realizarea obiectivelor
in vatamantului, deci determinarea cheltuielilor bugetare pentru
invatamant.
In aceasta actune se poneste de la orientarea guvernului si a altor organe
de decizie in politica privind invatamantul , prezentata in
programele si previziunile existente. Ministerele implicate in elaborarea
“bugetului invatamantului” fac o estimarea a necesitatilor
de fonduri si prezinta volumul global al cheltuielilor bugetului public pentru
invatamant , atat pentru investitii (“buget de echipamente“),
cat si pentru cheltuielile curente (“buget de functionare”).
Dimensionarea acestor cheltuieli se face in functie de o serie de elemente
specifice referitoare la contingentele scolare (copiii, elevi, studenti cuprinsi
in sistemul de invatamant al anului respectiv), costul unitar
pe forme si unitati de invatamant ,norme, baremuri si alte instrumente
financiare cu ajutorul carora se fundamenteza anumite categorii de cheltuieli
(burse, salarii, contributii); cu caracter orientativ se foloseste si executia
si executia pentru invatamant din perioada precedenta, in
scopul evidentierii elementelor si situatiilor noi, specificei perioadei prezente
(buget “istoric”).
Acest mod “clasic” sau “traditional” de elaborare a
bugetului invatamantului nu mai corespunde intrutotul cerintelor
actuale deoarece nu permite efectuarea a unei analize a obiecivelor realizate
in domeniul invatamantului sau efectuarea unor evaluari necesare
procesului de dimensionare a acestor cheltuieli.
Prin metode clasice se determina doar cheltuielile , costurile necesare , dar
nu si unele rezultate privind eficinta actiunii respective; cu alte cuvinte
nu se urmareste si corelatia dintre efectele obtinute si efortul reclamat de
acestea. Se apreciaza chiar ca stabilirea volumului cheltuielilor bugetare pentru
inatamant se face, in unele cazuri, dupa intuitie sau chiar
sub “presiuni”; ca serviciile insarcinate cu determinarea
lor stabilesc in mod deliberat niveluri ale fondurilor peste cele necesare
in mod real. De accea s-a, impus necesitatea trecerii la alte metode de
determinare a acestor cheltuieli care sa indeparteze arbitrariul si subiecivismul
,sa se bazeze pe metode stiintifice de fundamentare si sa urmareasca si rezultatele
ce se vor obtine in urma realizarii actiunilor respective.
In unele tari dezvoltate (Franta, Suedia, Olanda , Marea Britanie) in
ulimii ani au avut loc reforme ale mecanismelor de finante a cheltuielilor pentru
invatamant. Daca pana acum determinarea volumului fondurilor
necesare se facea in functie de numarul de elevi , studenti si de “costul
istoric” (cheltuiala medie pe elev si student ,realizata in perioada
precedenta), in prezent se trece la noi sheme sau formule de calculare
si finantare a acestor cheltuieli; se urmarette in acelasi timp cresterea
autonomiei institutiilor de invatamant superior in utilizarea
acestor resurse. Astfel, in Franta se utilizeaza pentru finantarea invatamantului
superior o “donatie globala” distincta pentru cheltuielile de functionare,
si separat, pentru activitatea de cercetare; in Anglia finantarea se face
pe baza unor “formule de finantare“sub forma unor granturi globale
, de asemenea separate pentru activitatea didactica si pentru cea de cercetare24;
In Olanda se folosesc doua mecanisme de finantare: unul “direct”
care asigura acoperirea cheltuielilor cu personalul , cu functionarea , cu echipamentele
s.a.si altul “forfetar”, care lasa o anumita libertate pentru anumite
categorii de cheltuieli . Aceste noi modalitati de finantare urmaresc , in
acelasi timp ,si anumite rezultate , in sensul ca alocatiile bugetare
astfel determinate sa fie acoeritoare pentru rezultatele obtinute.
De asemenea , noile mecanisme de finatare vor sa reprezinte procese interactive
destinate sa transforme politicile in activitati si in resurse si
sa stabileasca un cadru riguros de responsabilitate. In acest context,
in ultimul deceniu s-au pus in aplicare mecanisme de finantare care
asigura o mai mare autonomie institutiilor de invatamint superior
, dar si legarea finantarii de rezultatele obtinute: finantare pe centre de
responsabilitate, bugete-program. Se urmareste, de asemenea , si realizarea
unei apropieri -si in domeniul invatamantului superior -;de
cerintele pietii . astfel se preconizeaza aparitia chiar a unei “concurente”
intre institutiile de invatamant superior cu respectarea calitatii
si flexibilitatii activitatilor specifice.
Expresia cea mai sintetica a eficacitatii cheltuielilor pentru invatamant
o reprezinta contributia acestei la cresterea economica. In ultimile decenii
s-au facut numeroase incercari de a cuantifica aceasta contributie . utilizand
metode diferite :metoda factorului rezidual , reducerea muncii complexe la munca
simpla.
Calculele efectuate de alti economisti romani sau straini apreciaza aportul
cresterii nivelului de instruire generala si de pregatire profesionala a fortei
de munca la cresterea venitului national , ca situandu-se intre
16%si 30%25. Desigur , aceste marimi trebuie tratate cu o anumita rezerva, deoarece
cresterea economica nu este datorata in exclusivitate apotului invatamantului,
ci si progresului tehnic , rezultatele cercetarii stiintifice , organizarii
actitatii productive .
Determinarea eficientei economice a cheltuielilor publice penru invatamant
a necesitat utilizarea unor tehnici noi, moderne pentru a exprima cat
mai complet si corect “efortul “- cheltuieli pentru invatamant
efectuate si “efectele“ acestora, reflectate de de veniturile, beneficiile
rezultate in urma acestor cheltuieli .Aceste tehnici noi de calcul sunt
: actualizarea, analiza cost-beneficiu (costuri- eficienta)sau analiza cost
eficacitate.
In cazul cheltuielilor pentru invatamant, actualizarea este
ceruta de influienta factorului timp, atat asupra rezultatelor actiunii
de invatamant (numarul de ani de invatamant primar,
secundar , superior). Analiza cost-beneficiu consta in compararea cheltuielilor
de invatamant cu beneficiile obtinute de cei pregatiti in
cadrul actiunii de invatamant . Pentru folosirea ei este necesar
sa se precizeze continutul elementelor comparate , si anume: cheltuielile (costurile)
care trebuie sa includa , pe cat posibil atat resursele direct alocate
invatamantului din buget sau alte fonduri , cit si cheltuielile
indirecte , cheltuielilor familiilor , lipsa de castig; beneficiile (evaluate
cu ajutorul metodei “profit varsta castig “, conform
careia se considera ca pe masura cresterii gradului de instruire si calificare
, a numarului anilor de scoala, cresc si castigurile realizate) reprezinta
suma veniturilor suplimentare datorate invatamantului calculate
pe toata durata vietii active. Compararea celor doua elemente duce la obtinerea
ratei rentabilitatii cheltuielilor pentru invatamant .
Analiza cost-beneficiu in domeniul invatamintului porneste
de la considerarea acesteia ca o forma de investitie , capabila sa produca venituri
viitoare , atit individual cat si societatii. Ea poate fi utilizata
pentru orientaea resuselor financiare comparand rata rentabilitatii invatamantului
cu rata rentabilitatii acelorasi fonduri plasate in alte activitati sau
comparand rata rentabilitatii diferitelor grade de invatamant.
Interpretare rezultatelor trebui facuta cu mult discernamant si prudenta,
date fiind o serie de obiectii si limite ce privesc cheltuielile si beneficiile
.
Analiza cost -; elasticitate este folosita pentru alegerea unui anumit
program in cadrul existentei mai multor variante de realizarea a unei
actiuni de invatamant (eficacitatea reprezentind capacitatea
de produce maximum de efecte la un efort dat sau la obtinerea efectului scontat
cu cel mai mic efort posibil).
Utilizand aceste tehnici , se pot dermina si indicatorii care sa evidentieze
eficienta economica a cheltuiellilor pentru invatamant . Printre
acestia sunt :
- Cheltuiala pe un elev sau student (sau costul unitar);acest indicator se poate
calcula pe grade de invatamant , pe unitati de invatamant
(in diferite regiuni sau tari )sau chiar pe ora , pe curs, pe clasa;
- Indicatorul “rezultate cheltuieli”, calculat pe categorii de absolventi
care intra in activitate, reflecta momentul compensarii cheltuielor efectuate
cu scolarizarea din veniturile realizate de absolvent ;
- Indicatorul “venit net actualizat”, calculat tot in cazul
absolvetilor , arata ,in marime absoluta, valoarea obtinuta ca urmare
a depasirii cheltuielilor actualizate de catre rezultate (cu luarea in
considerare a factorului timp). La nivelul macroeconomic se pot calcula indicatorii:
- Coeficientul eficientei economice a cheltuielilor pentru invatamant
, care determina perioada de timp in care se recupereaza cheltuielile
facute cu pregatirea cadrelor din sporul de venit national datorat calificarii
profesionale26.
Aspectele prezentate privind cheltuielile public pentru invatamant
se regasesc intr-o anumita masura si in Romania .Totusi ,
tara noastra, iesita din sistemul economiei centralizate se afla pe drumul tanzitiei
spre economia de piata , prezinta si unele particularitati:
1. In perioada 1990-1997, cheltuielile publice pentru invatamant
au prezentat evolutia aratata mai jos:
Evolutia cheltuielilor publice pentru invatamant in Romania
comparativ cu cea a produsului intern brut si a cheltuielilor social-culturale
in perioda 1990-1997.
Tabelul 6
Nr. crt. Indicatori
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
1.
2.
3.
4.
PIB (mld. lei)
Chelt.Soc-cult.
(Mld. lei) chelt. Pub. Pt. Inv. (mld lei) pond. chelt. in
inv. -- In PIB
-in tot. chelt. social-cultural 85,7
14,6
26,1
3,0
17,1 2 2,3
37,7
7,8
3,6
17,1 6 0,2
10,0
21,6
3,6
6,1 20,0
3 0,9
63,7
3,2
15,5 49,7
7,87
1,54
3,1
15,8 72,2
11,9
2 4,7
3,4
15,8 109
17,5
38,8
3,5
16,0 249
41,0
82,6
3,3
16,5
Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1997
Desi Legea invatamantului nr. 84/1995 prevede ca “finantarea
invatamantului de stat se face de la bugetul de stat in limitele
a cel putin 4% din produsul intern brut”27, pondereacheltuielilor pentu
invatamant situata intre 3% si 3,6% din PIB in perioada
1990-1998, arata ca nu s-a respectat aceasta cerinta.
Volumul absolut al cheltuielilor publice pentru invatamant (exprimate
in preturi curente) a crescut foarte mult comparativ cu anul 1990 , dar
aceasta crestere trebuie judecata in raport cu factorii monetari, economici,
sociali , din perioada respectiva.
2. Din punct de vedere al surselor de finantare , cheltuielile publice pentru
invatamant sunt acoperite in cea mai mare parte din fonduri
bugetare, si anume 85% din bugetul de stat, iar restul din bugetele locale si
alte surse. sursele financiare suplimentare care pot completa in conditiile
legii, fondurile institutiilor si universitatilor ,sunt: veniturile proprii
, subventiile, donatiile, sponsorizariile, si taxele de la persoane fizice si
juridice .Toate aceste surse pot fi utilizate integral, descentralizat, de catre
unitatile de invatamant, fara a afecta alocatiile bugetare. Resursele
bugetare asigura fonduri care servesc acoperirii cheltuielilor cu salariile
(pentru intreg personalul didactic, auxiliar ,administrativ), precum si
a cheltuielilor de functionare a unitatilor si a institutiilor de stat . Pentru
cheltuielile de capital (investitii pentru obiective noi si dotari cu echipamente)
fondurile se aloca separat , in functie de prioritatile strategice ale
dezvoltarii invatamatului. De asmenea, invatamantului
superiori se aloca un fond distinct de cercetare (din bugetul global al cercetarii
stiintfice); alocarea de fonduri pentru finantarea cercetarii univesitare se
face pe criterii comparative, in functie de prioritatiile nationale si
de performantele obtinute sau anticipate .
Trebuie amintite si resursele externe primite de tara noastra de la Banca Mondiala,
Uniunea Europeana,sau alte organizatii inernationale .Astfel, Uniunea Europeana
a alocat in perioada 1992-1997 peste 100 mln ECU pentru diferite proiecte
in cadrul programelor TEMPUS sau PHARE. Banca Mondiala a acordat un inprumut
de 50 mln. dolari pentru reforma invatamantului superior .
3. Finantarea invatamantului superior se realizeaza in raport
cu structura sistemului national de invatamant care cuprinde : invatamantul
prescolar , invatamant primar, invatamant secundar (gimnazial,
profesional si liceal), invatamantul postliceal, invatamantul
superior , educatia permanenta si alte actiuni de invatamant. In
sistemul de invatamant din Romania , ca si alte tari , exista
forme de invatamant cu caracter tehnic (ucenici, profesional), reclamate
de necesitatea pregatirii unor cadre pentru nevoi directe ale intreprinderilor.
Subliniem faptul ca si in Romania , fondurile bugetare sunt indreptate
cu precadere catre invatamantul primar si secundar-aproximativ 80%,
invatamantul superior primind 15% din alocatiile bugetare .
Fondurile alocate invatamantului preuniversitar sunt primite si
administrate de inspectoratele scolare ; pentru invatamantul superior
alocare de fonduri se face de catre ministrul educatiei nationale pe baza propunerilor
avansate de Consiliul National de Finantare a Invatamantului Superior.
Incepand cu 1 ianuarie 1998, s-a trecut la un nou mecanism de finantare
a invatamantului superior. Institutiile de invatamant
superior de stat functioneaza ca institutii finantate din fonduri alocate de
la buget si din alte surse gestionate in conditiile autonomiei financiar
universitare.
Fondurile de la buget se aloca institutiilor de invatamant
superior din Ministerul Educatiei Nationale pe baza de contract, prinn doua
modalitati: finantare de baza si finantare complementara.
Finantarea institutiilor de invatamant superior se realizeaza pe
baza de contract cu MEN, dupa cum urmeza: contract institutional incheiat
pentru finantarea de baza si separat , contracte aditionale pentru finantari
complementere .
Finantarea de baza se stabileste in functie de numarul de studenti , doctoranzi
sau alti indicatori specifici si de sumele medii ce revin pe unitate de indicator
. In contractul institutional , care stabileste finantarea de baza, se
cuprind, in pozitii distincte, sumele alocate de buget pentru burse si
protectia sociala a studentilor , precum si sume pentru realizarea obiectivelor
de investitii; aceste fonduri distincte nu pot fi utilizate cu alta destinatie
.
Finantarea complementara se realizeaza sub forma de subventii pentru caminele
si cantinele studentesti si pe baze co
