Rostul pe care il ocupa teoria comunicarii in cadrul ştiintelor umaniste de azi sau, dintr-o perspectiva mai larga, in lumea contemporana indica o depaşire certa, o ridicare deasupra statutului de anexa. Autenticitatea studiilor moderne facute asupra comunicarii, fata de predecesorii sai imediati (sociologie, psihologie, antropologie, politologie sau istoria culturii) tine de trecut, insa nu unul foarte indepartat deoarece existenta acestei discipline, cu propriul ei domeniu şi cu metodologia ei specifica recunoscute ca atare, este relativ recenta. Oarecum curios, intrarea ei in teatrul intelegerii de sine a lumii de azi a fost spectaculoasa. Fara o abordare adecvata şi nuantata a proceselor de comunicare, nu ne mai putem intelege pe noi inşine ca fiinte sociale supuse devenirii.

Factorii de natura economica, culturala sau politica au condus la o accentuare a rolului pe care il au procesele de comunicare in viata sociala. Trecerea la aşa-numita industrializare secunda, globalizarea de esenta mediatica şi rearticularea mecanismelor electorale in directia “tele-democratiei” s-au rasfrant asupra abordarilor teoretice, domeniul comunicarii parand sa-şi piarda orice drept de delimitare. Extensia obiectului a atras dupa sine o multiplicare a perspectivelor, teoria comunicarii putand sa absoarba tot ceea ce ar fi putut sa-i fie util (de la semiotica la sociologia mediatizarii, de la teoria culturii la psihologia colectiva). In acelaşi timp, multi considera comunicarea strict dependenta de sistemele moderne de comunicatie sau, cel mult, de mass-media.

Comunicarea este o manifestare, o exprimare a noastra. Deoarece aceasta exprimare a noastra satisface pe langa o nevoie personala şi una sociala, a celorlalti, spunem ca, şi comunicarea trebuie invatata iar din suma cunoştintelor acumulate, rezulta educatia comunicarii care corespunde cu valoarea atitudinilor, comportamentelor prezente şi viitoare. Nimeni nu este liber sa comunice oricum şi oricat, dar are libertatea acordarii permanente a intalnirilor sale cu lumea in care se afla, cand emitator, cand receptor, fiindca a comunica inseamna a interactiona cu oamenii fie direct, fie mediat (prin intermediul unor canale speciale şi /sau specializate).

Behaviorismul prezinta comunicarea ca pe un comportament, intrucat nevoia de comunicare este una de manifestare, in dorinta de a se face observat şi observabil. Nu ne vom opri sa contestam aceasta teorie, insa vom spune: nu toate comportamentele sunt raspunsuri la stimuli externi.

Nevoia de comunicare poate lua diferite forme:

1. Nevoi fizice/biologice – aceste motivatii au pe langa trebuinta biologica, fundamentala, şi pe aceea de sanatate corporala şi a mintii. Absenta unei comunicari satisfacatoare duce la pericole care ameninta viata insaşi.

2. Nevoia de identitate – faciliteaza insaşi dorinta şi vointa de supravietuire şi afirmare. Comunicarea este aceea care ne demonstreaza ca suntem ceea ce suntem, iar conştiinta fiintarii noastre o dobandim numai in dialog cu ceilalti.

3. Nevoi sociale, de interrelationare, chiar nevoia de ceilalti – ele pot aparea sub trei forme: 1) ca nevoia de includere - ca parte a unui sistem relational, 2) ca aliante informale – studenti ce studiaza impreuna, 3) ca relatii formale – comunitate religioasa, colectiv de munca etc.

4. Nevoia de autoritate de a avea o anumita influenta asupra altora – implinirea acesteia este in raport direct cu numarul de persoane asupra carora se rasfrange.

5. Nevoia de afectiune – este adesea subscrisa nevoii de respect şi intregeşte dimensiunea sociala a motivatiilor comunicarii, demonstrandu-se ca fiecare doreşte sa conteze, sa reprezinte ceva pentru celalalt.

Comunicarea umana inseamna curajul de a te oferi celorlalti fara teama secatuirii. Cine comunica se comunica, deoarece vine de la intalnirea partenerului nu ca purtator de informatii, ci de mesaje multiple şi descifrabile.

Este imposibil sa nu comunici deoarece o faci, şi atunci cand spui ca o refuzi, prin celelalte limbaje decat cel verbal. Spui mereu mai mult decat vrei. Distantele dintre interlocutori, gesturile, obiectele proprii, posturile sunt exemple.

Comunicarea ca intreg este ireversibila, revenirile sunt mereu limitate şi limitative. Ceea ce vei inlocui intr-o comunicare devine doar nuantare, o completare (favorabila sau nu celor anterior exprimate), putand ajuta la precizari sau determinand o adancire a confuziei, a neintelegerii. Este precum regula ce o impune prezenta in fata judecatorului, atunci cand nu poti reveni la faptele deja declarate. Poti aştepta un alt context in care sa valorifici spusele, dintr-o alta perspectiva deci, printr-o alta comunicare. Actul comunicarii este, in esenta şi ca intreg, unul irepetabil deoarece contextele nu mai sunt aceleaşi (intr-o etapa viitoare) şi nici starile fiziologice şi psihologice ale interlocutorilor nu se mai pastreaza.

Comunicarea este unica tocmai datorita regulii dominante a irepetabilitatii. Nici o intalnire nu poate fi reluata cu pretentia repetarii ei intocmai. Toti factorii care au asigurat reuşita sau nereuşita nu se vor mai regasi reuniti, aşa cum multi dintre cei absenti atunci vor aparea la reluare. Nici unul dintre participanti nu mai este acelaşi, deoarece au fost şi sunt transformati de ceea ce s-a petrecut sau se petrece, de ceea ce nu s-a intamplat sau se aşteapta sa se intample. Sentimentele şi masura angajarii precum şi disponibilitatile lor difera.

 

Definitie: Comunicarea este un proces de transmitere şi /sau transformare a informatiilor, ideilor, opiniilor in scopul stabilirii de relatii intre indivizi sau grupuri de indivizi.

Aproape in totalitate, activitatile organizate de indivizi au la baza nevoia de comunicare (vezi piramida lui Maslow, teoriile lui Herzberg, Alderfer, Douglas Mc.Gregor).

“A comunica “ este un verb tranzitiv şi intranzitiv pentru a implini aşteptarile şi nevoile de utilizare ale tuturor. Orice forma ar lua (directa sau indirecta, mijlocita de scris sau de alte tehnici) comunicarea umana inseamna ştiinta de a folosi mijloacele de exprimare (cuvinte, gesturi, tehnici) pentru ca acestea sunt orientate spre altul cu scop bine precizat.

In viziunea lui Abraham Maslow, comunicarea este proba excelentei sinelui, oferita de retorica. Este abilitatea de a primi, descifra şi valorifica feed-back-ul, raspunsul. Mai inseamna totodata, vointa şi capacitatea de a orienta mesajul spre celalalt, cu intelegerea nevoii acestuia, precum şi cercetarea intelegerii şi nevoia de a te face inteles.

A comunica, mai inseamna a pune ceva in comun, a pune in relatie. Latinescul “comunicare”, preluat in mai toate limbile europene, alaturi de semnificatia de contact şi legatura include şi pe aceea de “a pune in comun, a impartaşi, a pune impreuna, a amesteca, a uni”.(C. Noica, ”Rostirea filosofica romaneasca” B 1970)

Noica insista asupra cuvintelor cuminecare, cuminecatura, impartaşanie, grijanie, legate de ritualul impartaşirii tainei creştine, pentru a deosebi comunicarea umana de cea dintre maşini. Comunicarea precisa şi integrala de date, de semne şi semnale este posibila intre maşini, acestea putand transmite exact ceea ce primesc. Oamenii işi comunica semnificatii şi subintelesuri. Intre oameni, a comunica inseamna a pune in comun senzatii, afecte, emotii, sentimente, idei, opinii şi fapte. Aceasta inseamna mai mult decat “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a inştiinta, a spune” sau “a vorbi cu, a se pune in contact cu, a fi in legatura cu”(DEX p.199).

In orice caz, a comunica inseamna a emite şi a receptiona mesaje, a transmite stimuli şi colecta raspunsuri. Odata emis şi receptionat, mesajul va apartine, in comun, atat celui care a “dat”, cat şi celui care a “primit”.

Omul emite mesaje atunci cand vorbeşte, cand scrie, gesticuleaza, cand indica un obiect cu degetul, cand afirma sau neaga ceva din cap, cand accepta sau refuza ceva, cand se satura şi chiar cand tace; la fel ca şi atunci cand zambeşte, se incrunta, se imbraca elegant sau invers sau raspandeşte un anumit miros.

Cand asculta, citeşte, priveşte, miroase, pipaie sau bajbaie prin intuneric, el receptioneaza mesaje.

Comunicarea umana este un proces de tip tranzactional prin care oamenii transfera energii, emotii, sentimente şi schimba semnificatii. Are intotdeauna un scop, acela de a-l face pe interlocutor sa simta, sa gandeasca sau sa se comporte intr-un anume fel. Scopul exista şi atunci cand partenerii de comunicare nu-l conştientizeaza. Stimulii aşteapta un raspuns.

Simplitatea aparenta a definitiei comunicarii (data de orice dictionar explicativ) nu elimina necesitatea de a defini exact semnificatiile ştiintifice ale termenului “comunicare”. Comunicarea este un proces care, din unghiul ştiintei comunicarii, dispune de patru componente fundamentale: un emitator, un canal, informatie (mesaj) şi un receptor. Intr-o forma extrem de simpla, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redata astfel:

 

 

 

Fig.1 - Modelul elementar al comunicarii

 

Din aceasta schema se poate intelege ca procesul comunicarii presupune mai mult decat un participant; pe langa emitator (emitent) unul sau mai multi receptori potentiali. Esenta procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informatiei de la un capat la altul (de la un participant la altul). In mod frecvent circulatia are loc in dublu sens, e bidirectionala. Aceasta este cazul dialogului, al unei discutii dintre doua persoane care alternativ joaca rolul de emitator (vorbitor) şi receptor (ascultator). Alteori, circulatia informatiei poate avea loc in sens unic. Este cazul monologului, al cuvantarilor, al comunicarilor de presa, radio sau televiziune. Chiar daca intr-un ziar se publica “scrisorile primite la redactie” iar la radioteleviziune se primesc reactiile ascultatorilor sau telespectatorilor, mass-media sunt predominant un sistem unidirectional de comunicare.

Comunicarea nu se incheie odata cu preluarea şi receptarea informatiei. Informatia poate exercita o influenta efectiva asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o recepteaza. Procesul poarta numele de efect al comunicarii şi se bucura in ştiinta comunicarii de o atentie deosebita. Prin urmare, modelul elementar al comunicarii trebuie extins:

 

 

 

 

 

Fig. 2. - Modelul elementar al comunicarii, inclusiv “efectul”

 

In aceasta schema, comunicarea se aseamana procesului “stimul-reactie” (receptorul reactioneaza la stimulii provenind din partea emitatorului). Dar nu orice proces “stimul-reactie” reprezinta o situatie comunicativa. Teza ca ar putea fi vorba de comunicare atunci cand ochii ti se inchid (reactie) la lumina fulgerului (stimul) nu se mai poate sustine. Procesul “stimul-reactie” pentru a apartine comunicarii ar trebui sa fie cel putin un proces intentional. Pentru ca transferul de informatie sa devina un proces de comunicare, emitentul trebuie sa aiba intentia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare comunicarea devine: un proces prin care emitatorul transmite informatie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Mergand mai departe, putem prelucra şi imbogati modelul elementar al comunicarii cu inca trei elemente fundamentale: codarea, decodarea şi “zgomotul de fond”.

 

 

 

 

 

Fig.3 - Modelul fundamental al comunicarii

 

Modelul poate fi citit relativ simplu. Daca un emitator doreşte sa transmita o informatie (X) unui receptor, informatia trebuie sa fie inteligibila. Emitatorul trebuie sa-şi gaseasca cuvintele şi sa actioneze, adica sa se exprime. Pentru a se face inteles, oral sau scris, el trebuie sa-şi codeze mesajul, sa foloseasca coduri. O data codat, mesajul este transpus in semnale (Y) care pot strabate canalul spre receptor. Receptorul trebuie sa decodeze mesajul transpus in semnale şi sa-l interpreteze (X’). in fine, comunicarea poate fi ingreunata de un surplus irelevant de informatie (Z) sau de zgomotul de fond. Un exemplu il ofera distorsionarea mesajelor radiofonice din motive atmosferice. Acest ultim model al comunicarii are avantajul ca ne permite sa introducem in discutie succesul actului de comunicare. Reuşita in comunicare implica intr-o masura oarecare, izomorfismul dintre X şi X’: receptorul acorda mesajului o semnificatie (Xa) care e aceeaşi ca şi pentru emitator (X=X’).

Acelaşi model indica insa şi impedimentele pentru ca izomorfismul sa se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum şi zgomotul de fond.

Cine spune “comunicare” se refera, de fapt, la “informatie”. Cele doua concepte sunt atat de inrudite incat nici o consideratie asupra “comunicarii” nu poate fi deplina fara o explicare a “informatiei”. In ştiinta comunicarii, “informatia” in general este “ceea ce comunica intr-unul sau altul din limbajele disponibile”. Cu alte cuvinte, informatia trebuie considerata o combinatie de semnale şi simboluri. Semnalele ne pot duce cu gandul la undele sonore emise in actul vorbirii, la undele radio sau cele de televiziune. Purtatoare de informatie, semnalele sunt in sine lipsite de informatie. Ele pot insa purta semnificatii care datorita unor conventii sociale pot fi decodate. Culoarea roşie, in signaletica rutiera, poate fi un exemplu: roşul stabileşte consensul general, este simbol al interdictiei. Altfel spus, semnificatia unui simbol este dependenta de un consens in practica sociala. Revenind asupra modelului fundamental al comunicarii, putem spune ca Yşi Z corespund semnalelor, pe cand X şi X’ sunt apropiate simbolurilor. Indiferent care este natura semnalelor folosite de emitator, pentru ca influentarea receptorului sa se produca şi sase obtina efectul scontat, ambele instante – atat emitatorul cat şi receptorul – trebuie sa atribuie aceeaşi semnificatie semnalelor utilizate.

Tinand cont de obiectivele urmarite, problemele ce trebuie rezolvate pot fi concentrate cu ajutorul a cinci propozitii interogative, dupa cum urmeaza: De ce? Cine spune ce? Cui? Cum? Cu ce efect?

• De ce? Raspunsul trebuie Se rezolva coerenta obiectivelor in scopul eliminarii disfunctionalitatilor şi a protejarii bugetului investit de emitator (efort financiar, de timp şi material).

• Cine spune ce? Se refera la sursa, dar şi la mesaj, respectiv la forma şi la continutul acestuia.

• Cui? Specialistul in comunicare este obligat sa işi defineasca grupurile sau publicurile tinta, dupa ce in prealabil a utilizat cu succes criterii pertinente de segmentare.

• Cum? Raspunsul se refera la canalele indicate la vehicularea mesajului.

• Cu ce efect? Evaluarea finala este obligatorie pentru specialistul in comunicare, adica trebuie sa urmareasca reactia inversa, respectiv sa rezolve problema masurarii eficacitatii comunicatiei in raport cu obiectivele initiale.

Pe baza studiilor facute de Institute of Mental Research, intemeiat in 1959 de catre psihiatrii Paul Watzlawick şi Don J. Jackson in micuta localitate Palo Alto, ( situata la numai cativa kilometri la sud de San Francisco ) şi, publicate in cartea “Une logique de la comunication”Paris, Ed. du Senil, 1972, s-au stabilit 7 “axiome” ale comunicarii. Acestea sunt:

“Axioma”1. “Comunicarea este inevitabila” sau “Non-comunicarea este imposibila”. “Axioma” are sens numai in conditiile in care ingloband in sfera comunicarii şi transmiterea neintentionata de informatie, ce se realizeaza prin intermediul indiciilor. Daca acceptam ca orice comportament are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica şi gesturile ci şi absenta lor este elocventa, vom putea accepta uşor prima “axioma”. E suficient sa ne gandim la cazul tipic de “non-comunicare” al omului care tace. Pozitia corpului, coloratia obrazului, stralucirea sau opacitatea şi orientarea privirii, expresia gurii şi nenumarate alte indicii, unele aproape insesizabile dar totuşi percepute subliminal, ne ofera indicatiile metacomunicationale necesare pentru a descifra semnificatia reala a tacerii sale. Observatorul atent va confunda cu greu o tacere admirativa cu una plictisita, tacerea meditativului cu cea a maniosului aflat pe punctul de a exploda, tacerea stingherita a celui ce nu ştie ce sa spuna cu cea incapatanata, sfidatoare a omului care nu te considera demn de un raspuns, tacerea primei intalniri cu cea din sala de aşteptare a tribunalului, dinaintea pronuntarii divortului etc. “Cel care işi tine buzele lipite, vorbeşte şi cu varful degetelor”, spunea, pe buna dreptate Freud, confirmand avant la lettre concluzia paloaltista.

“Axioma” 2. “Comunicarea se desfaşoara la doua niveluri: informational şi relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai”. O aceeaşi informatie poate fi transmisa pe un ton amabil sau rastit, dar e greu de crezut ca interactiunea intre emitator şi receptor va continua in acelaşi fel in ambele situatii. Se spune ca, “tonul face muzica”. Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva şi daca neintelegerile de ordin informational pot fi aplanate prin apelul la surse (carti, dictionare, persoane competente), cele ce privesc relatia genereaza adesea conflicte ireconciliabile. Cand sotia işi acuza sotul ca i-a aruncat o privire rautacioasa, ori ca i-a vorbit pe un ton nepotrivit, unde poate fi gasit arbitrul, totodata obiectiv şi necunoscut ca atare de partile beligerante, care sa pronunte un verdict de necontestat, dand dreptate, fara drept de apel, unuia sau celuilalt? Una din descoperirile celor de la Palo Alto e tocmai aceea ca atentia acordata comunicarii distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident ca o relatie e in curs de destramare e chiar grija cu care participantii urmaresc simptomele relatiei. Doi oameni intre care lucrurile nu mai merg ca inainte işi vaneaza reciproc indiciile non-verbale de natura sa demonstreze ca celalalt e de vina: gesturile plictisite sau nerabdatoare, tonul iritat sau fara chef, privirea batjocoritoare. Morala ar fi ca mecanismele intelegerii reciproce functioneaza bine exact atunci cand nu le percepem.

“Axioma” 3. “Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns”. Un patron iti supravegheaza excesiv salariatii, argumentand ca altminteri aceştia comit greşeli, in timp ce ei se plang ca greşesc tocmai pentru ca sunt prea insistent supravegheati. Un sot se inchide in el din cauza ca nevasta il cicaleşte necontenit, insa ea sustine ca o face numai pentru a-l scoate din aceasta stare de repliere şi pasivitate. Un cuplu e invitat la o petrecere, unde, o noapte intreaga el şade intr-un colt şi bea, pe cand ea flirteaza cu alti barbati. Ramaşi singuri, cei doi işi reproşeaza modul cum s-au comportat, fiecare fiind convins ca celalalt e vinovat deoarece propria conduita nu era decat un raspuns la purtarea partenerului. Sotul pretinde ca a baut de suparare vazand-o pe ea cum cocheteaza cu altii, iar sotia sustine ca s-a lasat curtata tocmai pentru a-l provoca şi a-l determina sa-şi schimbe atitudinea. La fel ca şi in exemplele precedente, se remarca tendinta de a considera lantul comunicarii drept segmentabil in acte bine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, in toate cazurile, conflictul intemeindu-se pe faptul ca ceea ce unii considerau cauza era pentru altii efect. In realitate, procesul urmeaza principiul spiralei, comunicarea este continua iar mesajele se interconditioneaza intr-o maniera complexa.

“Axioma” 4. “Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica”. Termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci cand opereaza cu o logica binara (de tipul “totul sau nimic”) şi analogic in cazul utilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori. Intrebarea daca o statuie e ecvestra sau pedestra e susceptibila doar de doua raspunsuri logice, o replica intermediara, de genul celei din gluma lui G. Toparceanu ("Aşa şi-aşa”) , apare drept total absurda. In schimb, cand suntem intrebati daca e frumos afara, de multe ori ne este greu sa raspundem numai prin da sau nu, deoarece simtim ca, spre deosebire de cazul precedent, ne confruntam cu o infinitate de posibilitati pe care nu numai o simpla pereche de adverbe ci nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nu reuşeşte sa o acopere. Pentru a descrie exact starea vremii, ar trebui sa dispunem de o multime deopotriva infinita şi nenumarabila de cuvinte distincte, ceea ce e principiul imposibil, deoarece prin insuşi modul in care sunt alcatuite, cuvintele vor fi intotdeauna nenumarabile. Intonatia cu care sunt pronuntate poate insa varia continuu, de unde concluzia ca modalitatea lingvistica de comunicare este una digitala, in vreme ce comunicarea paralingvistica are caracter analogic.

“Axioma” 5. “Comunicarea este ireversibila” orice act de comunicare este ireversibil tocmai in sensul ca, o data produs, el declanşeaza un mecanism ce nu mai poate fi dat inapoi ca cel al unui ceasornic. dupa ce l-am jignit pe interlocutor, zadarnic declaram ca” ne retragem cuvintele”, caci efectul spuselor noastre s-a produs, iar scuzele sunt tardive, intrucat acum se adreseaza altei persoane decat partenerului initial de discutie. Concluzia se desprinde de la sine: sa nu ne iluzionam ca revenirea asupra mesajelor transmise le-ar putea anihila efectele şi, in consecinta, sa incercam sa exercitam un control cat mai strict asupra manifestarilor noastre comunicative, neuitand nici preceptul biblic potrivit caruia” nu atat ce intra in gura, ci ce iese pe gura il spurca pe om”. Cainta uşureaza sufletul, dar nu anuleaza natura ireversibila a comunicarii.

“Axioma” 6. “Comunicarea presupune raporturi de forta şi ea implica tranzactii simetrice sau complementare”. In principiu, egalitatea deplina a participantilor la interactiune constituie una dintre conditiile unanim recunoscute ale comunicarii eficiente. Afişarea superioritatii, neacordarea dreptului la replica, snobismul comunicational mineaza procesul de comunicare şi ii diminueaza valoarea sociala şi umana. Totuşi realizarea unei egalitati veritabile ramane un deziderat aproape imposibil de atins. Se ştie ca exista doua tipuri principale de interactiuni: tranzactionale şi personale. In cele dintai, rolurile participantilor raman neschimbate pe intreg parcursul comunicarii. Profesorul şi studentul la cursuri, medicul şi pacientul pe timpul consultatiei, vanzatorul şi cumparatorul pe durata negocierii pretului produsului se mentin unul fata de altul in raporturi fixe, ce elimina din start posibilitatea realizarii egalitatii in comunicare. Interactiunea personala (cea intre prieteni, soti, colegi) nu presupune disparitia rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Uneori, participantii trec repede de la o replica la alta, din rolul de dadaca in cel de copil moralizat, din rolul victimei in cel al persecutorului. Metafora din titlul unei piese de succes (Doi pe un balansoar – W.Gibson) surprinde admirabil acest joc, nevinovat sau crud, de la caz la caz, al fluxurilor şi refluxurilor care ii aduc pe rand in pozitia dominanta, permitandu-i sa “conduca ostilitatile”, sa dirijeze interactiunea in directia dorita.

Actele de comunicare in care raspunsurile sunt de acelaşi tip cu stimulii se numesc acte asimetrice. De exemplu, ratoiala e sanctionata tot pe un ton rastit, geloziei i se raspunde cu gelozie, tacerea sau batjocura sunt intampinate cu tacere sau batjocura. Simetria in sine, nu e buna sau rea; valoarea ei depinde de parametrii psihologici la care se refera: e de la sine inteles ca nu la fel vor arata comunicarea dintre doi oameni calmi şi cea dintre doua persoane manioase. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre complementaritate, cu toate ca aici situatia este inversata: stimulii şi raspunsurile sunt de tipuri opuse. Comunicarea nu e ajutata de faptul ca unul dintre participanti vorbeşte cu insufletire iar celalalt e apatic, dar poate fi influentata pozitiv daca iritarii i se raspunde cu rabdare şi calm.

“Axioma” 7. “Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”. Intelesul cuvantului “sensuri” nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor, nefiind un carauş al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial, il poate evoca receptorului numai in masura in care acesta il poseda deja. Unicitatea experientei lingvistice şi de viata a fiecaruia dintre noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care oameni diferiti le confera aceloraşi cuvinte.

Ajustarea la care se refera “axioma” reprezinta tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicari adecvate. El este cu atat mai dificil de obtinut cu cat interlocutorul ne este mai putin cunoscut, cu cat intre “campurile” noastre de experienta subzista deosebiri mai importante. Conflictul dintre generatii va ramane probabil pentru totdeauna o constanta a existentei umane. El depinde de multi factori, dar incontestabil, unul deloc neglijabil este asimetria in ceea ce priveşte experienta de viata: chiar daca (aşa cum i-o reproşeaza, de obicei tinerii) memoria sa nu mai e intotdeauna oglinda fidela a trecutului, nu se poate nega ca parintele a fost şi el candva copil, in timp ce copilul nu a fost inca parinte. Tot astfel, in multe cazuri, patronul unei fabrici a fost in tinerete muncitor, insa prea putini dintre muncitorii sai se pot lauda cu o experienta patronala. Nu iti poti ameliora comunicarea daca nu tii seama de aceste inevitabile diferente dintre oameni şi daca nu incerci sa te acomodezi cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice. Rodajul in prietenie şi in relatiile matrimoniale consta, intre altele, şi in invatarea comportamentului comunicational al partenerului, cu tot ceea ce implica acesta sub raport deopotriva verbal şi non-verbal.