Introducere r2q9qu

Sistemul financiar bancar care are da obiect instrumentele si tehnicile de plata reprezinta un domeniu de pregnanta importanta in desfasurarea operatiunilor economice si financiare in economia de piata. Aceste operatiuni economice se efectueaza cu ajutorul capitalului bancii, instrumentul cu care banca isi desfasoara activitatea, in acelasi timp fiind ca o garantie a bancii pentru deponentii sai.
Toate aceste tresaturi ale capitalului au facut ca resursele bancii, baza forte a bancii, sa fie un obiect de cea mai mare importanta in studiul activitatii bancare, sa i se acorde o importanta primordiala.
Evolutiile in domeniu, care au fost determinate atit de cresterea considerabila a dimensiunilor activitatii bancilor au facut ca banca sa ocupe un loc foarte important in activitatea economica a unei tari si respectiv se pun eforturi organizatorice de a opera cu maxima eficienta,
Sistemul financiar bancar ca o parte specifica a relatiilor monetare privind instrumentile si tehnicile de plata s-a dezvoltat puternic sustinuta de tehnologia moderna, de progresile intense ale informaticiisi telecomunicatiilor.
In tarile dezvoltate, ultimii 10 -; 15 ani au reprezentat o etapa de ample transformari in domeniul bancar care au solicitat actiuni ample de organizare si reorganizare a resurselor banciiUn asemenea proces continua cu efervescenta, promovat fiind de cerintele cresterii eficientei activitatii bancare.
Propunindu-mi primordialresursele proprii ale bancii, in sfera de abordare, lucrarea in cauza apare in conditiile in care in tara noastra organizarea sistemului bancar esta in etapa de formare si dezvoltare.
Extinderea relatiilor bancare cu tarile din Uniunea Europeana si toate straduintile sistemului bancar de a ne alinia si integra cit mai repede in spatiul economic european necesita cu prioritate cunoasterea normelor bancare care in principal tin de resursele bancii ,de marimea lor , de administrarea lor
Este evident ca pentru Republica Moldova aceste norme, tehnici si tehnologii noi au cu necesitate o eminenta pregnanta, fie ca elemente componente ale reformii sistemului financiar bancar de la noi de catre forurile internationale monetare si bancare sau pur si simplu ca o aliniere la normile si tehnicile utilizate in tarile dezvoltate din Europa si, in fapt, pe plan mondial.

Resursele proprii ale bancii

Resurselee proprii sunt constituite din capitalul subscris de actionari si beneficiile distribuite si inglobate in diferite fonduri de rezerva sau de risc.
Ca orice societate, o banca poseda un capital propriu. Dar acest capital este neinsemnat in raport cu cifra de afaceri si constituie mai mult o garantie fata de deponenti.
Acest capital -; intr-o proportie mai mare sau mai mica -; este imobilizat cu ocazia infiintarii bancii (cladiri, materilae, masini de calcul, calculatoare etc.)
Rezervele sunt formate din prelevari asupra beneficiilor anuale si care reprezinta fonduri de garantie. Rezervele sint folosite in operatiuni sigure cu scopul de a fi sustrase riscurile si de a fi usor transformate in lichiditati. Bancile ar putea, fara indoiala, sa creasca fondurile prin emiterea de obigatiuni in public.
Emiterea de obligatiuni ar creste insa sarcinile de plati anuale prin achitarea dobinzilor aferente, reducind astfel suma de destribuit sub forma dividentelor.
In orice caz marimea capitalului bancii pe o astfel de cale nu ar creste in mod sensibil posibilitatile acesteia de actiune.
Capitalul propriu -; o parte necesara a resurselor financiare a oricarei interprinderi. Formarea capitalului prezinta o etapa obligatorie, care precedeaza inceputul activitatii bancii.
In acelasi timp functia, rolul si marimea capitalului propriu al bancii au o importanta majora in comparatie cu alte domenii de antreprenoriat. Asa cum pe contul capitalului propriu bancile acopera aproximativ 10% din necesitatile totale de resurse, pe cind corporatiile nefinanciare raportul acesta constituie 40-55% (in unele domenii si mai mare).
Aceasta specifica a bancilor este legata cu un sir de conjuncturi. In primul rind bancile prin rolul sau de intermediar pe piata financiara atrag sume mari de capital strain in forma de depozite de la populatie, intreprinderi si institutii guvernamentale. Tot odata ele asigura o dirijare efectiva si pastrarea acestor rezerve.
Intr-al doilea rind, sistema guvernamentala de asigurare a depozitelor, introdusa in SUA in anii '30, esential a micsorat riscul de retragere in masa a depozitelor si a permis bancilor de a micsora resursele proprii, necesara pentru asigurarea lichiditatii.
In sfirsit, in al treilea rind, activele bancare, prezentate sub diferite aspecte de obligatiuni financiare, de regula, au o lichiditate mai inalta si sunt mai repede realizate pe piata, decit activele companiilor nefinanciare. Aceasta permite bancilor posibilitatea de o mobilizare mai rapida a resurselor banesti si efectiv micsoreaza necesitatea lor de capital propriu. Ca consecinta, bancile pot mentine o proportie relativ mica intre capitalul propriu si active in comparatie cu companiile nefinanciare.
Marimea resurselor proprii ale bancii depinde de caracterul operatiunilor active efectuate de ea. Orientarea activitatii bancii spre operatiunile cu un grad inalt de risc necesita o marire a resurselor proprii a acestor banci. Resursele proprii necesare bancii si marimea acestor depinde si de nivelul de dezvoltare a pietii resurselor de creditare, precum si de politica creditara promovata de banca centrala.
Daca banca este formata ca o societate cu raspundere limitata, ea poseda capital statutar divizat in parti marimea carora se determina prin documentele de formare a bancii, in acelasi timp participantii bancii sint raspunzatori in conformitate cu marimea partii sale. La formarea bancii capitalul statutar poate fi format doar pe mijloace banesti a activelor materiale.
Resursele bugetului federal si fondurilor nebugetare, resursele monetare si alte obiective ale proprietatii private, aflate in supravegherea organelor federale ale puterii de stat, nu pot fi folosite pentru formarea capitalului statutar a bancii.
In conformitate cu forma de organizare are loc si majorarea capitalului statutar al bancii. Bancile comercilae organizate ca societati pe actiuni, pentru majorarea capitalului statutar pot emite un numar mai mare de actiuni. Pentru atragerea resurselor suplimentare la asa tip de banci li se permite de a emite obligatiuni. Bancile organizate dupa tipul societatii cu raspundere limitata isi pot majora capitalul statutar prin atragerea altor participanti care vor introduce partea lor in capitalul statutar, ori prin majorarea partii fiecaruia din participantii precedenti.
Fondul de rezerva a bancilor este destinat pentru acoperirea pierderilor de la operatiunile active in acelasi timp fiind utilizate pentru plata dividentelor la actiunile privilegiate si procentelor pentru obligatiunile bancii in cazul cind nu se ajung lichiditati. Fondul de rezerva se formeaza pe contul venitului care il are banca. Nu mai putin de 5% de la venitul curat sunt destinate fondului de rezerva. In rind cu fondurile de rezerva bancile comerciale formeaza fonduri pentru dezvoltarea sociala a insasi bancii.
Functia de baza a resurselor proprii a bancii este asigurarea deponentilor bancii, ele pot fi privite ca o marime, in limitele caruia banca isi manifesta deponentilor garantia. In practica bancara resursele proprii sunt socotite resurse de rezerva care permit bancii de a avea o catitate de lichiditati chiar si in cazul cind banca lucreaza in pierderi.
Marimea resurselor proprii care se afla in posesia bancii determina tipurile de activitati ale bancii. Normativele economice, in general, sunt formate pe baza marimii resurselor proprii ale bancii. Resursele proprii se folosesc pentru dezvoltarea de mai departe a bazei materiale a bancii. Pe contul acestor resurse se procura cladiri, echipamentul necesar etc.
Marimea resurselor proprii este determinata de fiecare banca comerciala in parte si depinde de mai multi factori, deoarece marimea resurselor proprii ale bancii determina operatiunile active ale bancii, bancile se orienteaza la un cerc anumit de clienti, trebuie sa aiba marimea cuvenita resurselor proprii pentru a putea fi in stare de a satisface toate cerintele clientilor sai neincalcind normativele.
Deasemenea marimea bancii depinde de specifica clientelei, deci in cazul daca intre clientii bancii domina interprinderi majore se necesita o cantitate mai mare a resurselor proprii la acelasi volum de operatiuni active cu o banca care se orienteaza la deservirea unui cerc mai mic de debitori.
Deasemenea aceasta marime depinde si de caracteristica operatiunilor active ale bancii. Orientarea bancii la operatiuni legate de un risc cu un grad mai inalt, efectiv necesita un volum mai mare a resurselor proprii, asta se refera indeosebi la bancile inovationale.
Solutionind problema volumului resurselor proprii, bancile iau in consideratie ca doar aceste resurse nu determina marimea venitului. Ele pur si simplu permit bancii de a alege unele sau altele operatiuni, de a se orienta la deservirea unui cerc anumit de clienti etc.
Marimea resurselor proprii necesare depinde de nivelul de dezvoltarea a pietii resurselor creditare si politica promovata de Banca Centrala. Liberalizarea politicii creditare in cazul unei piete dezvoltate inlesnesc accesul bancilor comerciale la resursele creditare si scade nivelul necesar de resurse proprii. O politica creditara severa in concordanta cu o piata financiara nedezvoltata duc la o crestere continua a necesitatii de resurse proprii.
Pot fi folosite doua metode de crestere a resurselor proprii a bancii: colectarea venitului ori marirea numarului de actiuni emise. In primul caz venitul se formeaza sub forma de crearea accelerata a fondului de rezerva si alte fonduri ale bancii si capitalizarea lor posterioara poate avea loc si capitalizarea unei parti a venitului la finele anului. Aceasta metoda este cea mai putin costisitoarea, ea nu necesita cheltuieli suplimentare care apar in cazul emiterii de noi actiuni ori atragerii de noi actionari. In acelasi timp aceasta inseamna micsorarea dividentelor platite actionarilor, ceea ce poate clatina pozitia bancii pe piata.

Capitalul bancar: notiune, definitie si functie

Bancile trebuie sa indeplineasca o cerinta minima de capital. Capitalul reprezinta drepturile detinatorului de capital la banca. El este reprezentat in balanta, in principal, prin valoarea stocului, a surplusului si a cistigurilor retinute. Necesitatea capitatului bancar este indiscutabila si se refera in primul rind la mijloacele alocate de catre fondatorii bancii si e compus, in general, de capital actionar, rezerve si profit nerepartizat.
Functiile principale a capitalului sunt:
- de protectie, presupune posibilitatea achitarii in cazul lichidarii bancii si tot odata presupune mentinerea solvabilitatii bancii prin intermediul rezervelor ce permit asigurarea activitatii bancii, chiar si in conditii de aparitii a unor pierderi.
- Operativa, consta in alocarea resurselor in vederea procurarii activelor necesare la etapa initiala a formarii bancii, este utilizata mai tirziu pentru asigurarea continuitatii bancii.
- De reglamentare, se refera la posibilitatea de influentare de catre autoritati de a fixa cerinte fata de marimea capitalului bancii, determinind prin aceasta un raport intre capital si totalitatea operatiunilor ce le poate efectua banca.
Conform economistului Piter Rouse capitalul indeplineste functiile:
- Mijloc de asigurare a bancilor contra falimentului
- Asigura mijloacele necesare pentru crearea, organizarea functionarea bancii
- Capital este un barometru al nivelului de crestere a bancii.
In pasivul bilantului se refera toate sursele de formare a rezervelor bancare, ce sunt acumulate si utilizate in efectuarea operatiunilor active (activitati profitabile). Mijloacele proprii ale bancilor reprezinta totalitatea fondurilor ce asigura o independenta economica si o stabilitate a functionarii bancii. Aceste mijloace proprii sunt constituite din fondul statutar, fondul de rezerva, fondul de reevaluare a mijloacelor fixe, profitul nerepartizat din perioadele curente si precedente. Capitalul bancar e constituit din capitalul statutar compus din actiuni simple, privelegiate, surplus de capital si beneficiu nerepartizat. O alta sursa sunt obligatiunile pe termen lung, alcatuite din imprumuturi subordonate, note capitale si obligatiuni, alte hirtii de valoare achitate din rezultatul vinzarii actiunilor, rezerve compuse din rezerve pentru cheltuieli neprevazute, pentru plate dividentelor pentru acoperirea pierderilor etc. Rezervele bancare pot fi formate in mod obligatoriu (prin legislatie, acte normative adoptate de institutii autorizate) si la initiativa bancii.
Functiile, rolul, marimea capitalului propriu al bancilor au un specific aparte in comparatie cu alte domenii ale economiei. Acest specific al activitatilor bancare este influentat de calitatea de intermediar al bancii pe piata financiara care atrag sume mari de capital sub forma de depozite ale agentilor economici a persoanelor fizice si institutiilor de stat, precum si asigura o gestiune eficienta a acestor resurse, pastrarea acestora acordind totodata servicii specializate asigurind deponentilor un profit sub forma de dobinda pentru capitalul depus.
Sistemul de asigurare a depozitelor intr-o anumita masura micsoreaza pericolul de retragere a depozitelor si permite bancii sa-si mentina o cota a resurselor proprii intr-o proportie mai mica, necesara pentru asigurarea lichiditatii. Activele bancii sunt prezentate sub diferite forme de obligatii monetare, de regula mult mai lichide si mai usor realizabile pe piata de cit activele companiilor nefinanciare inghetate in active nemateriale. Acest moment asigura posibilitati de asigurare si acumulare a resurselor mobilizate si micsoreaza corespunzator necesitatea in marimea capitalului propriu. Ca rezultat a acestora, bancile si alte institutii financiare pot detine o pondere mai mica capitalului propriu in totalul resurselor, deoarece bancile gestioneaza eficient si utilizeaza diferite instrumente de atragere a rezervelor temporar disponibile.
Functiile de protectie si garantie a capitalului armonizeaza activitatea in cazul aparitiei unor pierderi neprevazute sau cheltuieli extraordinare. Necatind la faptul ca bancile au formate diferite fonduri, pentru acoperirea pierderilor mai mari poate fi utilizat si capitalul propriu al bancii, in acest caz fiind folosit numai capitalul actionar al bancii si nu cel imprumutat deoarece aceste resurse insasi reprezinta creante pe datorie.
Capitalul social se formeaza in urma atragerii mijloacelor banesti prin emisiunea si inscrierea la actiunile ce pot fi procurate contra mijloacelor banesti. Capitalul social e format initial prin contributia cotelor fondatorilor, mai tirziu prin emisiunea de noi obligatiuni.
Marimea capitalului social poate fi modificat in vederea majorarii prin emisiunea de noi actiuni sau sporirea valorii nominale a actiunilor deja emise. In sensul reducerii capitalului social se poate face prin micsorarea valorii nominale a actiunilor sau rascumpararea unei parti de actiuni de la actionari.
Capitalul social serveste drept o forma de asigurare a garantiilor indeplinirii asumate de banca. Emisiunea se efectueaza la fondarea bancii prin distribuirea actiunilor intre fondatori, iar la marirea capitalului social, prin lansarea unei noi emisiuni.

Bancile formeaza fonduri de rezerva pentru a asigura executarea obligatiunilor fata de clientela si acoperirea pierderilor neprevazute in procesul de activitate. Fondul de rezerva se formeaza in marime de 25% din capitalul social al bancii. Marimea necesara a fondului se formeaza din contul defalacarilor din profitul neimpozitabil al bancii in marime de 5%, iar dupa completarea deplina, defalcarile pot fi efectuate numai din profitul de dupa impozitare. Fondul de rezerva e destinat in special pentru:
- plata dobinzilor pentru depozite in cazul insuficientei veniturilor
- plata dividentelor fixe, anuale la actiunile privilegiate
- efectuare altor cheltuieli (sponsorizari, completarea fondului de risc, etc)
Profitul nerepartizat reprezinta suma profitului acumulat in procesul activitatii financiare, ce ramine la dispozitia bancii. La sfirsitul anului sumele rezultative de pe conturile bancii se transfera pe contul profitului. O parte din aceste sume sunt utilizate pentru plata dividentelor, iar o alta parte pentru plata impozitelor, transferurilor in diferite fonduri. Soldul profitului nerepartizat este fondul resurselor banesti ce ramine la dispozitia administratiei bancii si adunarii generale a actionarilor si sunt utilizate conform planului strategic al bancii.
Bancile emit in circulatie obligatiuni pe termen lung care sint numite in diferite surse diferit, anume pot fi numite:
- note capitale
- obligatiuni neasigurate
Pina in anii 40 aceste hirtii de valoare erau emise doar in cazuri excepionale, incepind cu anii 60 au devenit un mijloc normal si fregvent de mobilizare a resurselor. In general emisiunea notelor capitale si a obligatiunilor au crescut simtitor, insa ponderea lor in suma totala a capitalului bancii a ramas nesimnificativa. Avantajele emisiunei acestor obligatiuni pentru banca consta in faptul ca suma dobinzii care o plateste banca detinatorilor acestor hirtii de valoare se scade din profitul impozabil, devidentele la actiuni se scad din profitul dupa impozitare, aceasta fiind una din deosebirile dintre obligatiuni si actiuni. Deaceea o asa forma de atragere a resurselor e mult mai avatajoasa decit emisiunea obligatiunilor, multe tari obligatiunile pe termen lung nu sunt incluse in capitalul bancii doar figureaza in componenta obligatiunilor totale ale bancii. In Republica Moldova obligatiunile pe termen lung sunt emise pe termen mai mare de cinci ani, insa ele nu sint incluse in capitalul bancii. Aceste hirtii formeaza doar niste obligatiuni ale bancii ce pot fi emise la valoarea nominala.
Bancile engleze emit in circulatie actiuni imprumutate. Actiunile imprumutate sunt hirtii de valoare nominative emise pe termen mediu si lung pe care bancile le distribuie pe piata financiara cu angajamentul de a le amortiza la un termen stabilit plata regulata a dividentelor, dividentele pentru ele fiind platite si in cazul cind banca nu are profit.
Notele capitale sunt pe larg utilizate in SUA, in ultimii ani acestea au devenit tot mai solicitate, insa ponderea lor in capital ramine nesimnificativa. Posesorii acestor hirtii de valoare nu beneficiaza de dreptul de vot, insa procentele cheltuielilor legate de aceste note sunt acoperite din profitul de pina la impozitare. Particularitatile obligatiunilor pe termen lung consta in fapul ca ele reprezinta hirtii de valoare de gradul II, subordonate, adica pretentiile detinatorilor acestor hirtii sunt satisfacute celorlalti creditori ai bancii. Aceste tipuri de obligatiuni pe termen lung sunt emise si puse in circulatie de bancile mari, deoarece bancile mici nu au acces pe piata capitalului, iar plasarea acestor hirtii de valoare este foarte costisitoare. Bancile pot emite aceste tipuri de obligatiuni in marimea de 100% din capitalul actionar si 50% din cel excendintentar.
Determinarea marimii capitalului atras reprezinta una dintre cele mai discutabile probleme din activitatea bancara. Unii economisti considera ca marimea capitalului trebuie determinata de piata, altii sustin ca marimea capitalului trebuie sa fie reglementat de organile autorizate deoarece partile negative a reglarii de catre piata nu pot limita riscul falimentului, nu pot sa sustina incredere fata de banca, sa micsoreze pierderile asociatiei bancilor si a altor organe in cazul falimentului unei banci asigurate. Acestea ar fi conditiile pentru care bancile ar trebui sa asigure marimea minima necesara a capitalului statutar pentru inregistrare si sa-l mentina pe toata perioada de activitate.
Informatia referitoare la marimea capitalului este ceruta de majoritatea investitorilor, creditorilor, clientilor.
Marimea resurselor proprii ale bancii depinde de caracterul operatiunilor active efectuate de ea. Orientarea activitatii bancii spre operatiunile cu un grad inalt de risc necesita o marire a resurselor proprii a acestor banci. Resursele proprii necesare bancii si marimea acestor depinde si de nivelul de dezvoltare a pietii resurselor de creditare, precum si de politica creditara promovata de banca centrala.
Din punct de vedere al bancii, o anumita rezerva de capital este dorita nu numai pentru protejarea detinatorilor de capital in cazul falimentarii bancii, dar sporeste si increderea clientilor, pentru ca solicitantii de imprumuturi de afaceri, ca si marii depunatori sunt impresionati de raportul inalt de capital. Dezvoltarea relatiilor de imprumut cu o banca necesita timp, iar firmele prefera sa imprumute de la banca pina cel mult anul viitor. Totusi, venitul marginal rezultat pe seama capitalului suplimentar se micsoreaza din acest punct de vedere. Sa presupunem ca o banca detine deja un stoc mare in raport cu datoriile sale, sansa de a da faliment este atit de mica incit suplimentarea capitalului nu va influenta prea mult pe clientii sai potentiali.
Atita timp cit rolul capitalului este de protectie, volumul capitalului necesar unei banci depinde de gradul de risc al activelor sale. Conform acetui lucru, raportul capital-active de ca care bancile au nevoie depinde de activele care le detin. Timp de mai multi ani, pina in 1992, raportul intre capital si active s-a mentinut la 8%. In cadrul numitorului acestui raport capital-active, activele lipsite de risc, cum sunt detinerile de valuta si asigurarile guvernului pe termen scurt, au pondere egala cu zero; adica nu se va raporta nici un fel de capital la acestea. Dimpotriva, activele supuse riscului, de exemplu asigurarile guvernului pe termen lung vor avea o pondere de 30%, adica va trebuie sa existe 2,4% capital. Activele cu cel mai mare grad de risc vor avea o pondere de 60% necesint 4,8% capital, in timp ce multe alte active, cum sint imprumuturile de ipoteci si imprumuturile de afaceri vor trebui sa aiba o pondere de 100%, necesitind 8% de capital. Deasemenea este necesar un capital suplimentar in cazul in care raportul capital-active este neajustat pentru riscuri, in acest caz capitalul suplimentar va trebui sa fie cel putin 3%.
In acelasi timp, cu cit o banca detine mai mult capital raportat la activele sale in dolari ea va cistiga mai mult. Sa presupunem, de exemplu ca banca cistiga un procent profit la totalul activelor sale. Daca capitalul echivaleaza cu 10% din totalul activelor, atunci acest 1% profit de active reprezinta 10% profit pentru detinatorii de capital la banca respectiva; de pe alta parte, daca banca obtine aceleasi cistiguri, dar raportul dintre capital si totalul activelor este 5% atunci detinatorii de capital cistiga 20% la capitalul lor. Pentru fiecare banca exista asadar, un raport optim intre capital si active la care dezavantajul marginal al capitalului suplimentar se compenseaza.
La fondarea unei banci are loc inscrierea inchisa de actiuni intre fondatorii bancii. Conform actelor normative in vigoare, la fondarea bancii actionare, toate actiunile primei emisiuni trebuie sa fie repartizate intre fondatorii bancii la pretul nominal. In cazul cind o data cu transformarea unei banci intr-o banca actionara se mareste si capitalul, aceasta majorare se poate efectua numai pe seama depunerilor fondatorilor. In cazul cind majorarea capitalului bancii se efectueaza pe seama capitalizarii altor fonduri, aceasta suma trebuie sa fie repartizata intre fondatorii bancii.
Prima emisiune de actiuni a bancii trebuie sa constituie doar actiuni simple. Inregistrarea si vinderea de catre banca-emitent a actiunilor de prima emisiune se elibereaza de impozitare pe operatiuni cu hirtii de valoare.
Emisiunea de actiuni pentru majorarea capitalului statutar a unei banci actionare se permite doar dupa achitarea totala a actionarilor care detin actiuni deja emise. Emisiunea adaugatoare poate cuprinde emisiunea atit simpla cit si actiuni privilegiate. Actiuni privilegiate de diferite tipuri pot avea o valoare nominala diferita, pot oferi detinatorilor lor unele drepturi, incluzind dreptul de vot. Plasarea actiunilor adaugatoarea de catre banca se creaza sub forma de societatea de actiuni de tip deschis. Actiunile emise suplimentar de banca se plaseaza intre fondatori si alti investitori (persoane publice sau juridice) care cumpara hirtii de valoare pe numele sau si pe contul sau

Componenta si stuctura capitalului bancar

Capitalul bancar e format din capital statutar, obligatiuni si rezerve. La rindul sau, fiecare din aceste trei categorii contin urmatoarele caracteristici: actiuni simple, actiuni privilegiate, surplus de capital si beneficiu nerepartizat.
Actiunile sunt hirtiile de valoare care confirma dreptul proprietarului acestei actiuni la o anumita parte a resurselor proprii a bancii, la primirea venitului din activitatea acestei banci si de regula la dirijarea bancii. Actiunile pot fi simple si privilegiate. Toate obligatiunile simple, indiferent de timpul emiterii emisiunilor, trebuie sa posede o valoare nominala identica si sa permita proprietarilor acelasi volum de drepuri.
Valoarea nominala a actiunilor privilegiate nu trebuie sa depaseasca 25% din capitalul statutar a organizatiei creditare. Este posibila emisiunea diferitor tipuri de actiuni privilegiate, in acelasi timp, marimea dividentelor,valoarea lichiditatii a fiecarei si volumul drepturilor pe care le ofera trebuie sa determinata de regulamentul organizatiei creditare. In unele cazuri, actiunile privilegiate pot avea dreptul de vot. Numarul de voturi de care va dispune proprietarul actiunei privilegiate trebuie sa fie inregistrat in legislatia organizatiei proprietare.

Surplusul de capital este format din veniturile nerepartizate ale bancii. Acestei probleme intotdeauna s-au atras o atentie deosebita, deoarece resursele proprii ale bancii sunt garantia de baza pentru acoperirea diferitor pretenzii in cazul falimentarii bancii si sursa de finantare si dezvoltare a operatiunilor bancare, deaceea marimea capitalului bancar influenteaza puternic imaginea bancii. Termenul "surplusul de capital" reflecta imaginea generala a garantiei bancii. Pentru evaluarea surplusului capitalului bancar se folosesc mai multe metode. Una din cele mai vechi metode, care pe larg se foloseste si in zilele noastre, este relatia dintre capital si suma depozitelor. In Statele Unite ale Americii, aceasta metoda se utiliza inca de la inceputul veacului, conform controlului asupra circuitului monetar la analiza balantei bancilor nationale. Cu toate acestea, exista o lege conform caruia coeficientul in cauza nu trebuie sa fie mai jos de 10%. Corporatia federala de garantare a depozitelor a introdus in anii 1930-1940 un alt coeficient al surplusului de capital -- coeficienul capital-active. Reiesind din ceea ca componenta si calitatea activelor portofoliului bancar a fost unul din motivele principale ale fragmentelor. In ultimii ani, organele administrative bancare au inceput sa utilizeze niste metode mai complicate de evaluare a capitalului bancar si surplusului lui. Totusi metoda de baza a evaluarii surplusului de capital conform conventiei de la baza este coeficientului activelor riscante. La calcularea coeficientului activelor riscante a bancilor se folosesc doi indicatori ai capitalului: capitalul de baza si capitalul de nivelul intii. Capitalul suplimentar ori capitalul de ordinul doi care este format din:
- rezerve pentru acoperirea imprumuturilor
- actiuni privilegiate pe termen lung ( cu termenul initial de 20 ani si mai mult
- obligatiunile bancii
Structura capitalului bancar se determina de catre autoritatile superioare care activeaza in aceasta sfera, dar in acelasi timp ea poate fi determinata si de catre banca. Structura capitalului propriu al bancii are un specific aparte in comparatie cu cele domenii a economiei. Acest specific este caracterizat de mai multe nuante. Institutiile bancare jucind un rol de intermediar pe piata financiara retrag resurse mari de capital de la persoane fizice si institutii de stat sub forma de depozite. Activele bancii sunt prezentate sub forma de obligatii monetare si de regula sunt mult mai

Incheiere

"Resursele proprii ale bancii" -; un component primordial in mecanizmul dificil al activitatii unei banci comerciale, se doreste un abecedar in paginile caruia sa se gaseasca ceva din alfabetul unei teme care poate ocupa multe pagini in numeroase carti. Ea aduna, pe de o parte, o experienta de mai multi ani, iar pe de alta parte are de munca pentru a rasfoi o literatura a domeniului deloc saraca intr-o tara a Europei Occidentale.
Lucrarea in cauza n-a fost un tratat, diploma de ecomonie ci o simpla lucrare de curs cu idei, aplicatii si exemple culese din viata si din literatura din care fiecare poate dispune ceea ce socoate util.
Tema abordata este o tema mult prea ampla pentru a cupride toate informatiile, nuantele dar pe masura posibilitatii lucrarea formeaza un nucleu al mecanismului de activitate bancara. Astfel am abordat instrumentul principal activitatii bancare, resursele proprii. Banca fiind cea care minuie acest instrument si de minuirea adecvata a acestui instrument depinde starea economica si bunastarea unei tari intregi. Nu degeaba falimentarea unei banci aduce dupa sine un dezastru in economie si populatiei tarii.
In urma studierii a mai multor carti am ajuns la urmatoarele concluzii si rezultate. Prima idee este ca studierea capitalului bancar nu trebuie sa fie o insiruire plictisitoare de fapte si cu siguranta ca a invata despre acest subiect implica memorizarea unor termeni noi, ci intelegerea unora dintre cele mai dificile probleme economice cu care se confrunta sistemul financiar-bancar din Republica Moldova, si anume: care sunt dimensiunile si limitele posibilitatilor de dirijare si administrare a lor.
Mai ales cu schimbarile care vor fi impuse bancilor de catre conventiia de la Basel referitor la marimea capitalului bancar si la licentierea bancilor. O problema dificila pentru sistemul financiar-bancar al Republicii Moldova.