2.1. CONTINUTUL SI ROLUL IMPOZITELOR
Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/
sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului in vederea
acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se face in mod obligatoriu,
cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie directa din partea statului. v7s21sc
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie inteles in sensul
ca plata acestora catre stat este o sarcina impusa tuturor persoanelor fizice
si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau poseda un anumit
gen de avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit. Dreptul de a introduce
impozite il are statul si el se exercita, de cele mai multe ori, prin
intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori si, in anumite
conditii, prin organele de stat locale. Parlamentul se pronunta in legatura
cu introducerea impozitelor de stat de importanta nationala (generala), iar
organele de stat locale pot introduce unele impozite in favoarea unitatilor
administrativ-teritoriale. In Romania, conform Constitutiei, consiliile
locale sau judetene stabilesc impozitele si taxele locale, in limitele
si conditiile legii.
Impozitele sunt plati care se fac catre stat cu titlu definitiv si nerambursabil.
In schimbul acestora, platitorii impozitelor nu pot solicita statului
un contraserviciu de valoare egala sau apropiata.
Rolul impozitelor de stat se manifesta pe plan financiar, economic si social.
Modul concret de manifestare a acestui rol cunoaste unele diferentieri de la
o etapa de dezvoltare a economiei la alta.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifesta in plan financiar,
deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare
necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, in tarile dezvoltate,
impozitele, taxele si contributiile procura opt, noua zecimi din totalul resurselor
financiare ale statului. In cadrul tarilor in curs de dezvoltare,
ponderea impozitelor si taxelor in totalul resurselor financiare publice
inregistreaza diferentieri importante, variind intre cinci si noua
zecimi.
Caracteristica pentru evolutia impozitelor si taxelor in perioada postbelica
este tendinta de crestere continua a acestora ca marime, atat absoluta,
cat si relativa.
Sporirea volumului incasarilor din impozite s-a realizat prin cresterea
numarului platitorilor, extinderea bazei de impunere, precum si prin majorarea
cotelor de impunere. Aceasta din urma masura a vizat, in cea mai mare
parte, impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice si mai putin veniturile
obtinute de societatile de capital.
Pana prin anii ’70-’80 s-a observat o anumita accentuare a
rolului impozitelor pe plan economic, concretizata in incercarile
statului de a folosi mai mult impozitele ca mijloc de interventie in activitatea
economica. In functie de intentia legiuitorului, impozitele se pot manifesta
ca un instrument de incurajare sau de franare a unei anumite activitati
economice, de crestere ori de reducere a productiei sau a consumului unui anumit
produs, de impulsionare ori de ingradire a comertului exterior etc.
Referindu-se la rolul impozitelor, un economist francez sublinia ca impozitele
pot fi folosite pentru a “ incuraja (sub forma exonerarii) sau pentru
a descuraja (pe calea suprataxarii) o anumita activitate economica. Fara sa
inceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, impozitul
a devenit un mijloc de interventie in domeniul economic si social”.
Pe plan social, rolul impozitelor se caracterizeaza prin faptul ca, prin intermediul
lor, statul procedeza la redistribuirea unei parti importante din produsul intern
brut intre grupuri sociale si indivizi, intre persoanele fizice
si cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor, taxelor si contributiilor
statul preia la buget intre patru si cinci zecimi si chiar mai mult din
PIB, in tarile dezvoltate si intre trei si patru zecimi in
tarile in curs de dezvoltare.
2.2 ELEMENTELE IMPOZITULUI
Pentru ca prin impozite sa se poata realiza obiectivele financiare, economice
si sociale urmarite de catre stat la introducerea lor, este necesar ca reglementarile
fiscale sa fie cunoscute si respectate atat de organele fiscale, cat si
de contribuabili. Drept urmare, in legile prin care se instituie impozite
se precizeaza persoanele in sarcina carora cade plata inpozitelor, material
supusa impunerii, marimea relativa a impozitului, termenele de plata, sanctiunile
ce se aplica persoanelor fizice si/sau juridice care nu-si onoreaza obligatiile
fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabila de la impunere si
incalca alte dispozitii ale reglementarilor fiscale.
Printre elementele impozitului se numara subiectul (platitorul), suportatorul,
obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului,
asieta, termenele de plata s.a.
Subiectul impozitului este peroana fizica sau juridica obligata prin lege la
plata acestuia. De exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului
este muncitorul sau functionarul, la impozitul pe profit -; agentul economic,
la impozitul pe succesiune - mostenitorul (mostenitorii) etc. In reglementarile
fiscale, ca si in vorbirea curenta, subiectul impozitului este denumit
contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoana este varsat la buget de catre o alta
persoana, de exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de
un muncitor sau functionar, este retinut de catre persoana care ii plateste
drepturile salariale si apoi este varsat la buget. In acelasi mod procedeaza
o banca, o editura, o publicatie sau o alta persoana care, din venitul cuvenit
altei persoane (dobanda, drept de autor, colaborare etc.) retine impozitul
datorat statului si-l varsa la buget. In aceste situatii, subiect al impoziului
este salariatul, beneficiarul dobanzii, al dreptului de autor sau al colaborarii,
iar nu cel ce a retinut de la acesta impozitul datorat statului si l-a varsat
efectiv la buget, prin plata in numerar sau prin virament.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul.
In mod normal, subiectul impozitului ar trebui sa fie si suportatorul
real al acestuia. In realitate, sunt frecvente cazurile in care
suportatorul impozitului este o alta persoana decat subiectul. Acest lucru
este posibil, deoarece sunt diverse cai si mijloace pentru a transpune, intr-o
masura mai mare sau mai mica, impozitele platite de unele persoane fizice sau
juridice in sarcina altora.
Obiectul impunerii il reprezinta materia supusa impunerii. La impozitele
directe, obiect al impunerii poate fi, dupa caz, venitul sau averea. In
cazul impozitului pe profit, obiectul impunerii il constituie profitul,
la impozitul pe salarii -;salariul si alte drepturi de personal, la impozitul
pe donatiuni -; bunurile mobile si imobile care fac obiectul donatiei,
deci, altfel spus, averea donata etc. In cazul impozitelor indirecte,
materia supusa impunerii poate fi produsul care face obiectul vanzarii,
serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.
Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul: din venit sau din
avere. In cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide in
toate cazurile cu sursa. In schimb, la impozitele pe avere nu intotdeauna
exista o asemenea coincidenta, deoarece, de regula, impozitul se plateste din
venitul realizat de pe urma averii respective si numai arareori acesta diminueaza
substanta averii propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectul impozabil se foloseste o anumita unitate
de masura, care poarta denumirea de unitate de impunere. Astfel de unitati de
impunere pot fi: unitatea monetara in cazul impozitului pe venit, metrul
patrat de suprafata utila la impozitul pe cladiri, hectarul de teren la impozitul
funciar, bucata, kilogramul, litrul etc. la unele taxe de consumanta.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezinta impozitul aferent unei unitati
de impunere. Impozitul poate fi stabilit in suma fixa sau in cote
procentuale (proportionale, progresive sau regresive).
Prin asieta (mod de asezare a impozitului) se intelege totalitatea masurilor
care se iau de organele fiscale in legatura cu fiecare subiect impozabil,
pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea marimii materiei impozabile
si determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plata indica data pana la care impozitul trebuie achitat statului.
Neachitarea impozitului pana la termenul stabilit prin lege, atrage dupa
sine obligatia contribuabililui de a plati si majorari de intarziere.
Prin lege sunt prevazute si alte sanctiuni care se aplica contribuabililor rai
platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri
de valoare identica cu suma impozitului neachitat la termen etc.
2.3. PRINCIPIILE IMPUNERII
Impunerea reprezinta un complex de masuri si operatiuni, efectuate in
baza legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine in
sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atat o latura
de natura politica, cat si una de ordin tehnic (concretizata in
metodele si tehnicile utilizate pentru determinarea marimii obiectului impozabil
si a cuantumului impoziutului).
Din punct de vedere politic, prin impunere se urmareste ca fiecare impozit introdus
sa raspunda anumitor cerinte, sa fie in concordanta cu anumite principii.
Astfel de principii au fost formulate pentru prima data de Adam Smith, reprezentant
de seama al economiei politice clasice din secolul al XVIII-lea si primul patrar
al secolului XIX. Dupa parerea lui Adam Smith , la baza politicii fiscale a
statului ar trebui sa stea mai multe principii sau maxime, dupa cum urmeaza
:
1. Principiul justetii impunerii (echitatii fiscale) consta in aceea ca
supusii fiecarui stat sa contribuie, pe cat posibil, cu impozite in
functie de veniturile pe care le obtin. Prin promovarea acestui principiu, se
urmarea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii si clerul in
ceea ce priveste impozitele directe si participarea tuturor supusilor statului
la acoperirea cheltuielilor publice pe masura veniturilor obtinute.
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca marimea impozitelor datorate
de fiecare persoana sa fie certa si nu arbitrara, iar termenele, modalitatea
si locul de plata sa fie stabilite fara echivoc, pentru a fi cunoscute si respectate
de fiecare platitor. Prin promovarea acestui principiu, se urmarea sa se puna
capat domniei bunului plac in stabilirea si incasarea impozitelor.
Adam Smith considera ca un mic grad de nesiguranta este un defect mai mare decat
un considerabil grad de nedreptate.
3. Principiul comoditatii perceperii impozitelor cere ca impozitele sa fie percepute
la termenele si in modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4. Principiul randamentului impozitelor urmarea ca sistemul fiscal sa asigure
incasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli si sa fie cat mai
putin apasator penrtu platitori. Acest principiu este o reflectare a tezei “guvernului
ieftin”, conform careia aparatul pentru stabilirea si perceperea impozitelor,
la fel ca intregul aparat de stat, nu trebuie sa fie costisitor. In
acelasi timp, acest aparat nu trebuie sa stinghereasca intr-un fel activitatea
economica a platitorilor si nici sa-i indeparteze de la ocupatiile lor.
Aceste principii au avut un caracter progresist, fiind indreptate impotriva
arbitrariului ce domnea in materie de impozite in perioada de trecere
de la feudalism la capitalism si in primele stadii de dezvoltare a capitalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie sa corespunda cerintelor principiilor de
echitate, de politica financiara, de politica economica si sociala.
2.3.1 PRINCIPII DE ECHITATE FISCALA
Ca notiune, echitatea fiscala inseamna dreptate sociala in materie
de impozite.
Pentru a putea fi vorba de echitate fiscala sunt necesare: impunerea diferentiata
a veniturilor si a averii in functie de puterea contributiva a subiectului
impozitului si scutirea de la plata impozitului a persoanelor cu venituri mici,
adica stabilirea unui minim neimpozabil. Respectarea echitatii fiscale presupune
indeplinirea cumulativa a mai multor conditii, si anume:
1. Stabilirea minimului neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit a
unui venit minim care sa permita satisfacerea nevoilor de trai strict necesare.
Minimul neimpozabil insa poate fi stabilit ca atare numai in cazul
impozitelor directe (mai ales la impozitul pe venit), neavand aplicatibilitate
in materie de impozite indirecte;
2. Sarcina fiscala sa fie stabilita in functie de criteria contributiva
a fiecarui platitor adica cu luarea in considerare a marimii venitului
sau averii care face obiectul impunerii, precum si a situatiei personale, a
acestuia (singur, casatorit, numarul persoanelor aflate in intretinerea
sa etc);
3. La o anumita putere contributiva, sarcina fiscala a unei categorii fiscale
sa fie stabilita in comparatie cu sarcina fiscala a altei categorii sociale,
respectiv sarcina fiscala a unei persoane sa fie stabilita in compatratie
cu sarcina altei persoane din aceeasi categorie sociala;
4. Impunerea sa fie generala, adica sa cuprinda toate categoriile sociale, respectiv
toate persoanele care realizeaza venituri sau care poseda un anumit gen de avere,
cu exceptia persoanelor ale caror venituri se situeaza sub un anumit nivel (minimul
neimpozabil).
Un rol deosebit in respectarea echitatii fiscale il are modul de
dimensionare a impozitului considerat. Practica fiscala cunoaste impunerea in
sume fixe si impunerea in cote procentuale.
Un impozit in suma fixa, cunoscut sub denumirea de capitatie, s-a practicat
in oranduirea feudala si in primele stadii de dezvoltare ale
oranduirii capitaliste. In cazul acestui impozit, insa, nu
poate fi vorba de echitate, deoarece la stabilirea lui nu se avea in vedere
nici marimea venitului sau averii si nici situatia personala a platitorului.
Impunerea in cote procentuale poate fi intalnita sub forma
impunerii in cote proportionale, in cote progresive si in
cote regresive.
Impunerea in cote proportionale reprezinta o manifestare nemijlocita a
principiului egalitatii in fata impozitelor. In cazul acestei impuneri,
se aplica aceeasi cota de impozit indiferent de marimea obiectului impozabil,
pastrandu-se in permanenta aceeasi proportie intre volumul
venitului (valoarea averii) si cuantumul impozitului datorat.
Cu toate ca prin introducerea impunerii in cote proportionale s-a facut
un pas inainte fata de impunerea in sume fixe, in directia
unei mai juste repartizari a sarcinilor fiscale, totusi si aceasta prezinta
unele neajunsuri. Astfel, nici impunerea in cote proportionale nu are
in vedere faptul ca puterea contributiva a diferitelor categorii sociale
creste pe masura ce acestea obtin venituri mai mari sau poseda averi mai importante.
Impunerea in cote proportionale s-a folosit pe scara larga la calcularea
impozitelor de tip real (funciar, pe cladiri, pe activitati industriale, comerciale
si profesii libere etc.), specifice perioadei capitalismului ascendent.
De mentionat ca impunerea in cote proportionale se intalneste
si in present, ea utilizandu-se atat in cazul unor impozite
directe (de exemplu, in unele tari pentru calcularea impozitului pe profiturile
societatilor de capital), cat si in cazul impozitelor indirecte
(de exemplu, la taxa pe valoarea adaugata, la taxele vamale, la taxele de timbru
etc ).
Impunerea in cote progresive s-a introdus, in unele tari, in
a doua jumatate a secolului al XIX-lea, iar in altele in primele
decenii ale secolului al XX-lea. Impunerea in cote progresive are caracteristic
faptul ca nivelul cotei impozitului nu ramane constant, ci creste pe masura
sporirii materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica impozitului sa o devanseze
pe aceea a materiei impozabile. Cotele progresive pot creste fie intr-un
ritm constant, fie intr-unul variabil.
Impunerea progresiva poate fi intalnita in practica fiscala
fie sub forma impunerii in cote progresive simple (globale), fie a impuerii
in cote progresive compuse (pe transe de venit).
In cazul impunerii in cote progresive simple, se aplica aceeasi
cota de impozit asupra intregii materii impozabile apartinand unui
platitor. Cota de impozit va fi cu atat mai mare, in limitele progresivitatii
stabilite de lege, cu cat volumul materiei impozabile va fi mai mare. Impozitul
datorat statului se obtine facand produsul intre venitul (averea)
impozabil(a) si cota de impozit corespunzatoare nivelului acestuia.
Pentru ilustrare, a se vedea datele din tabelul urmator:
Venitul impozabil
(in unitati monetare)
Cote de impozit
(in %)
Pana la 5 000 0 de la 5 001 la 10 000 3 de la 10 001 la 20 000 5 de la 20 001 la 40 000 8 de la 40 001 la 80 000 10 de la 80 001 la 140 000 14 de la 140 001 la 200 000 17 peste 200 000 22
Tabel nr.1
Din datele cuprinse in tabelul de mai sus, rezulta ca o persoana care
realizeaza, de exemplu, un venit de 100 000 unitati monetare va plati statului
un impozit de 14 000 unitati monetare (100 000 x 14%), iar o persoana care realizeaza
un venit de 150 000 unitati monetare va plati un impozit de 25 500 unitati monetare
(150 000 x 17%) .
Impunerea in cote progresive simple, desi se bazeaza pe cresterea cotei
de impozit pe masura sporirii marimii materiei impozabile, prezinta totusi neajunsuri.
Astfel, aceasta impunere ii dezavantajeaza pe cei care au venituri al
caror nivel se situeaza la limita imediat superioara celei pana la care
actioneaza o anumita cota de impozit.
Pornind de la datele cuprinse in tabelul de mai sus, observam ca o persoana
care realizeaza un venit de 80 000 unitati monetare va plati un impozit de 8
000 unitati monetare (80 000 x 10%), in timp ce o alta persoana cu un
venit de 80 010 unitati monetare va plati un impozit de 11 201,40 unitati monetare
(80 010 x 14%). Rezulta ca a doua persoana, care are un venit cu numai 10 unitati
monetare mai mare decat prima, datoreaza statului un impozit cu 3 201,40
unitati monetare mai mare, ramanand cu un venit, dupa plata impozitului,
de 68 808,60 unitati monetare fata de 72 000 unitati monetare cu cat ramane
prima persoana.
Impunerea in cote progresive compuse presupune divizarea materiei impozabile
in mai multe transe (parti), iar pentru fiecare transa de venit (avere)
este stabilita o anumita cota de impozit. Prin insumarea impozitelor partiale,
calculate pentru fiecare transa de venit (avere) in parte, se obtine impozitul
total de plata ce revine in sarcina unui contribuabil.
Pentru exemplificare, a se vedea datele din urmatorul tabel:
Venitul impozabil
(in unitati monetare) Cota de impozit
(%) Transa de venit asupra careia se aplica cota de impozit Impozit de plata
(u.m.)
0- 5 000
5 001- 10 000
10 001- 20 000
20 001- 40 000
40 001- 70 000
70 001- 110 000
110 001- 150 000
150 001- 200 000
200 001- 300 000 peste 300 000
0
2
3
5
8
10
15
20
30
38 Scutita
10 000- 5 000 = 5 000 x 2%
20 000- 10 000 = 10 000 x 3%
40 000- 20 000 = 20 000 x 5%
70 000- 40 000 = 30 000 x 8%
110 000- 70 000 = 40 000 x 10%
150 000-110 000= 40 000 x 15%
200 000-150 000= 50 000 x 20%
300 000-200 000=100 000 x 30% Scutita
100
300
1 000
2 400
4 000
6 000
10 000
30 000
Tabel nr.2
In acest exemplu, in care datele sunt conventionale, venitul a
fost impartit in zece transe: prima transa (de la 0 la 5 000) reprezinta
minimul neimpozabil, ceea ce inseamna ca la toti platitorii primele 5
000 unitati monetare sunt scutite de impozit; la transele urmatoare, cotele
variaza intre 2% si 38%. Pentru a ilustra modul de calcul al impozitului,
aratam ca o persoana care realizeaza un venit de 70 000 unitati monetare va
plati un impozit de 3 800 unitati monetare care a fost determinat astfel:
5 000 x 0 = 0 + 5 000 x 2% = 100 + 10 000 x 3% = 300 + 20 000 x 5% = 1 000 +
+ 30 000 x 8% = 2 400
0 + 100 + 300 + 1 000 + 2 400 = 3 800 u.m.;
O alta persoana care realizeaza un venit de 70 050 unitati monetare va plati
un impozit de 3 805 unitati monetare. Am vazut deja ca pentru un venit de 70
000 unitati monetare impozitul aferent este de 3 800 unitati monetare. Pentru
cele 50 unitati monetare care depasesc 70 000 impozitul este de 50 x 10% = 5.
Deci 3 800 + 5 = 3 805 u.m.
Impunerea in cote progresive compuse inlatura, dupa cum se poate
vedea, najunsurile semnalate la impunerea in cote progresive globale.
Ea este folosita mai ales pentru impunerea veniturilor obtinute de persoanele
fizice, fiind insa intalnita si la unele impozite pe avere.
In practica fiscala se intalneste si impunerea in cote
regresive, care este caracteristica impozitelor indirecte. Aceasta afirmatie
se bazeaza pe faptul ca impozitul indirect platit -; la cumpararea unei
marfi sau cand se apeleaza la un anumit serviciu -; ca suma fixa
pe unitatea de produs sau sub forma cotei procentuale, este acelasi pentru toti
cumparatorii (beneficiarii serviciului), indiferent de marimea veniturilor acestora.
Cu alte cuvinte, ponderea impozitului indirect in venitul cumparatorului
este invers proportionala cu venitul acestuia.
In concluzie, dintre sistemele de impunere utilizate in practica
fiscala internationala, cel care permite in mai mare masura respectarea
cerintelor echitatii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive
compuse, Cu toate acestea, utilizarea unei anumite progresivitatti de impunere,
chiar si in cazul cand aceasta este mai ridicata, nu conduce automat
la respectarea echitatii fiscale, deoarece, asa cum s-a aratat, aceasta presupune
si indeplinirea celorlalte conditii amintite. Totodata, nivelul ridicat
al fiscalitatii din unele tari este posibil sa nu afecteze prea mult puterea
de plata a unor persoane, daca pe calea evaziunii fiscale (legale sau frauduloase)
acestea au posibilitatea sa sustraga de la impunere o parte importanta din materia
impozabila.
2.3.2. PRINCIPII DE POLITICA FINANCIARA
La introducerea unui impozit se cere ca acesta sa indeplineasca si unele
cerinte de ordin financiar. Astfel, acesta trebuie sa aiba un randament fiscal
ridicat, sa fie stabil si elastic.
Pentru ca un impozit sa aiba un randament fiscal ridicat, se cer a fi indeplinite
mai multe conditii:
1. Impozitul sa aiba un caracter universal, adica sa fie platit de toate persoanele
(fizice sau juridice) care obtin venituri din aceeasi sursa, poseda acelasi
gen de avere sau isi apropie (prin cumparare, import etc.) aceeasi categorie
de bunuri. Universalitatea impozitului presupune, in aceeasi masura, ca
intreaga materie impozabila apartinand unei persoane sa fie supusa
la impunere;
2. Sa nu existe posibilitati de sustragere de la impunere (pe cai licite sau
ilicite) a unei parti din materia impozabila;
3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea
si perceperea impozitelor sa fie cat mai redus posibil .
Un impozit este considerat stabil, atunci cand randamentul sau ramane
constant de-a lungul intregului ciclu economic. Cu alte cuvinte, randamentul
unui impozit nu trebuie neaparat sa sporeasca o data cu cresterea volumului
productiei si a veniturilor in perioadele favorabile ale ciclului economic
si nici sa scada in perioadele de criza si depresiune ale ciclului economic.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta sa poata fi adaptat in permanenta
necesitatilor de venituri ale statului.
Astfel, daca se inregistreaza o crestere a cheltuielilor bugetare, este
necesar ca impozitul sa poata fi majorat in mod corespunzator si invers.
Din practica fiscala a diferitelor tari rezulta ca, de regula, elasticitatea
impozitului actioneaza mai ales in sensul majorarii impozitelor.
O problema de politica financiara in materie de impozite se pune si in
legatura cu numarul si felul (tipul) impozitelor utilizate pentru procurarea
veniturilor necesare statului. Intrebarea care se pune este: cum este
util sa se procedeze: sa se perceapa un singur impozit sau mai multe?
Ideea privind utilizarea unui singur impozit s-a intalnit atat
la fizocrati, care s-au pronuntat pentru introducerea unui impozit funciar unic,
cat si mai tarziu, o data cu dezvoltarea marii industrii, cand
au aparut pareri privind instituirea unui impozit unic asupra materiilor prime
sau asupra energiei, care sa se substituie tuturor impozitelor de tip declarativ
(stabilite pe baza declaratiei contribuabililor). Acest din urma impozit, conceput
a fi perceput pe unele produse (hidrocarburi, electricitate, carbuni), se considera
ca ar evita cheltuielile de incasare pe care le presupun celelalte impozite
si ar suprima fraudele fiscale.
Totodata, se sustine ca un asemenea impozit ar merge in intampinarea
progresului tehnic, deoarece cantitatea de energie consumata creste pe masura
ce se dezvolta industria.
Georges Bernard propune un nou sistem de impozite concretizat intr-un
impozit anual direct, in cote variabile asupra valorii reale a capitalului
fizic si asupra bunurilor de consum durabile. Dupa parerea lui, acest impozit
prezinta o serie de avantaje, cum sunt:
• posibilitatea efectuarii unui control public;
• problemele privind capitalul fizic sunt mult mai bine studiate;
• cotele impozitului pe ramuri pot fi ajustate in functie de unele
criterii economice, sociale, politice, tehnice si ecologice;
• sistemul de impozite este mai ieftin.
In elaborarea acestei propuneri, autorul a avut in vedere faptul
ca0 toate impozitele practicate in present sunt, in final, reflectate
in preturi, apreciind, totodata, ca nu este eficient sa se stabileasca
impozit pe venit. Se considera ca prin introducerea acestui impozit, veniturile
publice nu vor mai fi colectate pe baza fluxurilor monetare, ci pe baza mijloacelor
productive (prin acestea autorul intelegand orice mijloc care face mai
productiva activitatea omului).
Cu alte cuvinte, impunerea bazata in special pe factorul munca, ar fi
dupa parerea sa, inadecvata, considerand ca este mai eficient si mai just ca
ea sa se bazeze pe munca trecuta, pe factorul capital.
Prin aplicarea unui astfel de impozit, preturile bunurilor si serviciilor vor
avea o structura diferentiata, dupa cum urmeaza:
• bunurile necesare existentei, produse si distribuite in masa de
industrii autonome si computerizate, vor fi ieftine, suportand numai impozitul
pe echipamentul necesar producerii, transportului, depozitarii si vanzarii
acestora;
• bunurile durabile, incluzand munca de inalta calificare,
vor fi mai scumpe, purtand atat impozitul asupra echipamentului
productiv, cat si impozitul asupra folosirii echipamentului personal (colectat
ca impozit in momentul vanzarii), determinat in functie de
durata de viata a bunului;
• bunurilor de lux, produse manual in cantitati mici, vor fi foarte
scumpe, datorita impozitului asupra uneltelor de munca, impozitul asupra utilizarii
lor ca echipament individual, cat si pentru motivul ca fiind produse manual
vor include un venit mai mare si vor fi foarte rare.
De mentionat ca idei de genul celor de mai sus n-au fost aplicate undeva, iar
in practica intalnim un numar mai mare sau mai mic de impozite,
in functie de conditiile economice, politice si sociale existente in
fiecare tara.
In opinia celor mai multi specialisti, un sistem fiscal trebuie apreciat
de fiecare data prin prisma tuturor consecintelor sale pe plan economic, financiar
si social, iar nu numai in functie de numarul si tipul impozitelor utilizate.
Aprecieri realiste privind consecintele si implicatiile de ordin economico-social
ale unui sistem fiscal pot fi facute daca sunt avute in vedere aspecte,
cum sunt:
• obiectul impunerii (veniturile, averea, cheltuielile si/sau si unele
si altele);
• felul impunerii (in sume fixe, in cote procentuale proportionale,
progresive sau regresive);
• categoriile sociale sau socio-profesionale supuse impunerii;
• existenta unor cazuri de dubla impunere economica sau juridica;
• dimensiunea si frecventa unor fenomene de evaziune fiscala ori de recuperare
a impozitelor si taxelor si beneficiarii acestora.
2.3.3. PRINCIPII DE POLITICA ECONOMICA
Cu ocazia introducerii unui nou impozit, statul urmareste, de regula, realizarea
mai multor obiective. Este vorba mai intai de procurarea veniturilor
necesare acoperirii cheltuielilor publice, apoi folosirea impozitului ca instrument
de impulsionare a dezvoltarii unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare
ori de reducere a productiei sau a consumului unor marfuri, de extindere a exportului
sau de restrangere a importului anumitor bunuri etc.
Incurajarea dezvoltarii unei ramuri sau subramuri economice poate fi realizata
si prin masuri de ordin fiscal, cum sunt:
• stabilirea unor taxe vamale ridicate la import;
• reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a marfurilor autohtone;
• micsorarea impozitelor directe stabilite in sarcina intreprinzatorilor
care isi plaseaza capitalurile in ramura sau subramura respectiva;
• facilitarea amortizarii accelerate a capitalului fix din acest domeniu,
ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil al societatilor de capital
din ramura sau subramura respectiva etc.
Impozitele sunt frecvent utilizate pentru “a influenta comportamentul
producatorilor agricoli in ceea ce priveste productia obtinuta si veniturile
realizate: un impozit stabilit in functie de venitul mediu (prezumat)
la hectarul de teren poate stimula interesul producatorilor sa obtina o productie
sporita la hectar si cu costuri mai mici, stiind ca pentru venitul suplimentar
astfel obtinut nu datoreaza impozit suplimentar”.
In vederea cresterii consumului unei anumite marfi, statul procedeaza
la micsorarea sau chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute la vanzarea
acestuia. Daca se urmareste reducerea consumului, atunci se procedeaza la majorarea
cotelor de impozit aplicate la vanzarea marfii respective.
Extinderea relatiilor comerciale cu strainatatea poate fi stimulata prin masuri
fiscale constand in restituirea partiala sau integrala a impozitelor
indirecte aferente marfurior exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute
de catre stat la importul anumitor marfuri, utilizate pentru fabricarea de produse
destinate exportului. Limitarea accesului marfurilor straine se poate realiza
prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protectionist la importul anumitor
marfuri, iar restrangerea exportului unor categorii de produse prin practicarea
de taxe vamale la exportul acestora. Acest ultim procedeu se foloseste in
unele tari in curs de dezvoltare pentru a limita exportul de materii prime
si semifabricate si a incuraja exportul de produse manufacturate.
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea
situatiei economice. Astfel, spre exemplu, pentru stimularea investitiilor particulare,
in unele tari a fost adoptata masura reducerii impozitului aferent profitului
investit in masini, utilaje si alte echipamente active. Este intalnita
si opinia privind scutirea de impozit a sumelor investite de persoane cu venituri
medii pentru a determina implicarea intr-o masura sporita a clasei mijlocii
in procesele investitionale, ceea ce ar contribui si la fluidizarea circulatiei
capitalului in economie. In vederea combaterii inflatiei, se recurge
frecvent si la masura majorarii impozitelor.
2.3.4. PRINCIPII SOCIAL-POLITICE
Prin politica fiscala promovata de unele state se urmareste si realizarea unor
obiective de ordin social-politic. Astfel, partidul de guvernamant urmareste
ca politica fiscala pe care o promoveaza sa fie in concordanta cu interesele
categoriilor si grupurilor sociale pe care le reprezinta. Uneori, prin intremediul
masurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernamant incearca sa-si
mentina influenta in randurile unor categorii sociale in perioada
din preajma alegerilor.
Este cunoscuta de asemenea, practica acordarii unor facilitati fiscale contrubuabililor
cu venituri reduse si celor care au un anumit numar de persoane in intretinere.
Impozitele sunt folosite si pentru limitarea consumului unor produse care au
consecinte daunatoare asupra sanatatii (tutun, bauturi alcoolice). Totodata,
in unele tari se practica un impozit special in sarcina celibatarilor
si a persoanelor casatorite fara copii, pentru a se influenta cresterea natalitatii.
2.4. ASEZAREA SI PERCEPEREA IMPOZITELOR
Asezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operatiuni succesive,
constand in stabilirea marimii obiectului impozabil, determinarea
cuantumului impozitului si perceperea (incasarea) impozitului.
2.4.1. STABILIREA OBIECTULUI IMPOZABIL
Aceasta operatiune are drept scop constatarea si evaluarea materiei impozabile.
Pentru ca veniturile sau averea sa poate fi supuse impunerii, este necesar mai
intai ca organele fiscale sa constate existenta de fapt a acestora,
iar apoi sa procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile isi propune sa determine dimensiunea acesteia,
ceea ce se poate rezaliza apeland fie la metoda evaluarii directe bazate
pe perzumptie, fie la metoda evaluarii directe, bazate pe probe.
Metoda evaluarii indirecte cunoaste trei variante de realizare:
• evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil;
• evaluarea forfetara;
• evaluarea administrativa.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifica impozitelor
de tip real, permite stabilirea doar cu aproximatie a marimii obiectului impozabil,
fara sa se ia in consideratie situatia persoanei care detine obiectul
respectiv. De exemplu, in cazul impozitului funciar erau folosite drept
criterii pentru stabilirea marimii obiectului impozabil: suprafata de teren,
cu sau fara luarea in considerare a destinatiei acesteia; numarul animalelor
din gospodarie; cantitatea de samanta utilizata; pretul pamantului;
arenda etc. Aceasta evaluare este simpla si putin costisitoare. In schimb
ea prezinta dezavantajul ca nu permite stabilirea cat de cat exacta
a marimii obiectului impozabil, ceea ce se rasfrange negativ asupra echitatii
fiscale.
Evaluarea forfetara consta in acea ca organele fiscale, cu acordul subiectului
impozabil, atribuie o anumita valoare obiectului impozabil. Nici in acest
caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii
obiectului impozabil.
Evaluarea administrativa are caracteristic faptul ca organele fiscale stabilesc
valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (date) pe care le au la dispozitie.
In masura in care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea
facuta de organul fiscal, el are dreptul sa o conteste, prezentand argumentele
de rigoare.
Metoda evaluarii directe cunoaste doua variante de realizare:
• evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane;
• evaluarea pe baza declaratiei platitorilui de impozit.
Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane consta in aceea ca marimea
obiectului impozabil se stabileste pe baza declaratiei scrise pe care o terta
persoana, care cunoaste aceasta marime, este obligata prin lege sa o depuna
la organele fiscale. De exemplu, agentul economic declara salariile pe care
le-a platit muncitorilor si functionarilor sai, chiriasii declara chiria achitata
proprietarului etc. Avantajul acestei modalitati de evaluare il reprezinta
faptul ca elimina, in cea mai mare parte posibilitatea sustragerii de
la impunere a unei parti din materia impozabila, deoarece terta persoana care
declara venitul nu este interesata sa ascunda adevarul. Utilizarea acestei evaluari
este insa limitata, doarece la ea nu se poate apela decat in
cazul anumitor venituri.
Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului (platitorului) se relalizeaza
cu participarea directa a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat
sa tina o evidenta stricta privind veniturile si cheltuielile ocazionate de
activitatea pe care o desfasoara, sa incheie un bilant fiscal, sa intocmeasca
si sa intemeieze organelor fiscale o declaratie din care sa rezulte veniturile
pe care le realizeaza si cheltuielile care au fost efectuate pentru obtinerea
acestora, respectiv averea pe care o poseda. Pe baza acestei declaratii, organele
fiscale procedeaza la stabilirea marimii materiei impozabile. Aceasta modalitate
de realizare a evaluarii are o aplicabilitate mai larga, insa prezinta
neajunsul ca face posibila sustragerea de la impunere a unei parti insemnate
din materia impozabila. Acest lucru este posibil prin intocmirea unor
declaratii nesincere si prin inposibilitatea organelor fiscale de a controla
- in conditiile existentei secretului comercial-;bancar -; realitatea
tuturor datelor mentionate in declaratii.
2.4.2. DETERMINAREA CUANTUMULUI IMPOZITULUI
Dupa stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis.
In functie de modul de stabilire, distingem:
• impozite de repartitie;
• impozite de cotitate.
Impozitele de repartitie s-au practicat in perioada feudalismului si in
primele stadii de dezvoltare a capitalismului si s-au caracterizat prin faptul
ca statul, in functie de nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea
sumei globale a impozitelor ce urmau sa fie incasate pe intreg teritoriul
tarii. Aceasta suma era apoi repartizata pe unitati administrativ-teritoriale,
iar la unitatea de baza (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte
sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.
Prin modul lor de stabilire, impozitele de repartitie prezentau mari variatiuni
de la o unitate administrativ-teritoriala la alta, faza existenta unei justificari
economice. Deci, in cazul acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea
cerintelor echitatii fiscale.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos in sus, prin aplicarea
unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare
platitor in parte. Astfel, impozitele de cotitate inlatura, in
cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartitie, deoarece
ele se stabilesc, de regula, in functie de marimea obiectului impozabil
si tinandu-se cont de situatia personala a platitorului impozitului. Legat
de acest ultim aspect, se poate spune ca in unele tari se fac scazaminte
din valoarea materiei impozabile in functie de numarul persoanelor aflate
in intretinerea platitorului de impozit. In altele, impozitul
aferent marimii materiei impozabile se reduce sau se majoreaza in functie
de starea civila si de numarul persoanelor ce compun familia platitorului de
impozit.
2.4.3. PERCEPEREA IMPOZITELOR
Odata stabilita marimea impozitului, organele fiscale trebuie sa aduca la cunostinta
contrubuabililor cuantumul impozitului datorat statului si termenele de plata
a acestuia. Dupa aceasta se trece la perceperea (incasarea) impozitelor.
De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere a impozitelor:
strangerea impozitelor datorate statului de catre unul din contribuabilii
fiecarei localitati; incasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari
(arandas); perceperea impozitelor de catre aparatul specializat (fiscal) al
statului.
Incasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat
in perioada capitalismului ascendent si se utilizeaza si in prezent.
In conditiile existentei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor
se realizeaza astfel: a) direct de catre organele fiscale de la platitor; b) prin stopaj la sursa; c) prin aplicarea de timbre fiscale.
Incasarea impozitului de catre organele fiscale direct de la platitori
cunoaste doua variante de realizare: a) cand platitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale
pentru a achita impozitul datorat statului (in acest caz avem de-a face
cu asa-numitul impozit portabil); b) cand organul fiscal are obligatia de a se deplasa la domiciliul platitorilor
pentru a le solicita sa achite impozitul (este vorba de impozitul cherabil).
Stopajul la sursa consta in aceea ca impozitul se retine si se varsa la
stat de catre o terta persoana. De exemplu, intreprinderile si institutiile
sunt obligate sa retina impozitul pe salariu datorat statului de personalul
acestora si sa-l verse la bugetul statului.
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practica in cazul
taxelor datorate statului pentru actiunile in justitie si, deasemenea,
pentru taxele privind actele certificatele si diferitele documente elaborate
de notariate publice si de organe ale administratiei de stat.
2.5. CLASIFICAREA IMPOZITELOR
In practica financiara exista o diversitate de impozite care se deosebesc
nu numai ca forma, ci si in ceea ce priveste continutul lor.
Pentru a sesiza mai usor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan
economic, financiar, social si politic, este necesara gruparea acestora pe baza
unor criterii stiintifice.
Dupa trasaturile de fond si de forma, impozitele pot fi grupate in impozite
directe si indirecte.
Impozitele directe se caracterizeaza prin faptul ca se stabilesc nominal in
sarcina unor persoane fizice si juridice, in functie de veniturile sau
averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevazute in lege. Ele se
incaseaza direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte
stabilite. In cazul acestor impozite, subiectul si suportatorul impozitului
sunt, in intentia legiuitorului, una si aceeasi persoana, desi, practic,
uneori acestea nu coincid.
Daca tinem cont de criteriile care stau la baza asezarii impozitelor directe,
atunci acestea pot fi grupate in:
• impozite reale;
• impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc in legatura cu anumite obiecte materiale
(pamant, cladiri, fabrici, magazine etc), facandu-se abstractie
de situatia personala a subiectului impozitelor. Ele mai sunt cunoscute si sub
denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aseaza asupra produsului
brut al obiectului impozabil, fara a se face nici o legatura cu situatia sibiectului
impozitului.
Impozitele reale se gasesc sub forma impozitului funciar, impozitului pe cladiri,
impozitului pe activitati industriale, comerciale si profesii libere, impozitului
pe capitalul mobiliar sau banesc.
Impozitele personale se aseaza asupra veniturilor sau averii, in stransa
legatura cu situatia personala a subiectului impozitului, motiv pentru care
sunt cunoscute si sub denumirea de impozite subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vanzarii unor bunuri si prestarii
unor servicii (transport, spectacole, activitati hoteliere etc), ceea ce inseamna
ca ele vizeaza cheltuielile. In cazul impozitelor indirecte chiar prin
lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau
juridice decat suportatorul acestora.
Dupa forma pe care o imbraca, impozitele indirecte pot fi grupate in:
• taxe de consumatie;
• venituri de la monopolurile fiscale;
• taxe vamale;
• taxe de timbru si de inregistrare.
Daca avem in vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate
in:
• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum (pe cheltuieli).
In functie de scopul urmarit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate
in:
• impozite financiare;
• impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite in scopul realizarii de venituri
necesare acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, in
primul rand, impozitele pe venit, taxele de consumatie etc.
Impozitele de ordine sunt introduse, mai ales, pentru limitarea anumitor actiuni
sau in vederea atingerii unui tel ce nu are caracter fiscal. De exemplu,
prin instituirea unor taxe ridicate la vanzarea bauturilor alcoolice si
a tutunului se urmareste limitarea consumului acestora avand in
vedere efectul lor nociv asupra sanatatii persoanelor care le consuma.
Dupa frecventa realizarii lor, impozitele se pot grupa in :
• impozite permanente;
• impozite incidentale.
Impozitele permanente se incaseaza periodic (de regula, anual), iar impozitele
incidentale se introduc si se incaseaza o singura data (de exemplu, impozitul
pe avere sau pe profiturile exceptionale de razboi).
Impozitele mai pot fi grupate si dupa institutia care le administreaza. Din
acest punct de vedere, avem:
• in statele de tip federal:
? impozite federale;
? impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federatiei;
? impozite locale;
• in statele de tip unitar:
? impozite ale administratiei centrale de stat;
? impozite ale administratiei de stat locale.
Clasificarea impozitelor de stat este prezentata sintetic in schema urmatoare
:
impozitul funciar
impozitul pe cladiri
Impozite reale impozitul pe activitati injdustriale, comerciale si profesii libere
impozite impozitul pe capitalul directe mobiliar
impozite pe impozit veniturile pe pers. fiz. venit
Impozite pe
Impozite veniturile personale soc. de capital
1. Dupa impozite pe trasaturile averea de fond si forma propriu-zisa impozit pe impozite pe avere circulatia averii
impozitul pe sporul de avere
taxe de consumatie impozite venituri provenind de la monopolurile fiscale indirecte taxe vamale
taxe de timbru si de inregistrare
impozite pe venit
2. Dupa obiect impozite pe avere
impozite pe cheltuieli
impozite financiare
3. Dupa scopul urmarit impozite de ordine
impozite permanente (ordinare)
4. Dupa frecventa cu care se realizeaza impozite incidentale (extraordinare)
impozite federale
in statele impozite ale statelor, regiunilor de tip federal sau provinciilor membre ale federatiei
5. Dupa institutia care le administreaza impozite locale
impozite ale administratiei
in statele centrale de stat de tip unitar impozite locale
