Bunurile publice sunt o categorie speciala de bunuri (sau servicii) care respecta doua principii de baza:

• Imposibilitatea excluderii – nu se pot institui restrictii cu privire la consumul acestor bunuri odata ce au fost produse;

• Principiul nonrivalitatii – aceste bunuri nu se epuizeaza pe masura ce sunt consumate.

 

Aceste caracteristici privesc bunurile publice pure, cum ar fi Apararea nationala (o persoana nu poate fi exclusa din sistem si nici apararea unei persoane nu conduce la faptul ca o alta nu ar fi aparata), sau televiziunea publica, sau plajele publice sau drumurile publice.

 

Totusi o mare parte a bunurilor – care sunt privite drept bunuri publice – nu satisfac

in intregime ipotezele din definitie. Acestea formeaza bunurile publice impure (mixte) , si pot fi caracterizate de posibilitatea rivalitatii slabe (pe o plaja nu pot incapea in acelasi timp o mare multime de persoane, ambuteiajele de la sfarsit de saptamana la iesirile din orase, pe drumurile publice), obligativitatea utilizarii sau absenta efectului umbra – existenta efectului de congestie.

 

In figura 3.1 este prezentata o schema a bunurilor din economie si a modului in care se incadreaza bunurile publice intre celelalte bunuri.

 

Problemele care trebuie rezolvate acum sunt:

 

A. cat se produce din bunul public.

B. cum se acopera costurile productiei de bun public.

C. cum sunt distribuite beneficiile consumului de bun public. D. cum poate fi restabilit optimul in economie

Bunuri cu externalitati Bunuri cu externalitati

Bunuri publice „rele” negative Bunuri private pozitive Bunuri publice

 

Ex.: ploile acide Ex.: zgomotul, fumatul Ex:. Educatia, pompierii Ex.: aparare nationala, iluminat

public, etc.

 

Figura. 3.1

 

A. Cat si cine face productia de bun public?

 

Productia de bunuri publice este realizata atat in cadrul sectorului public dar si in cadrul sectorului privat.

 

O alta caracteristica a bunurilor publice este aceea ca nu au pret, ele vor fi evaluate doar la costul acestora. Chiar daca acestea sunt produse de catre firme private, statul asigura respectarea principiului obtinerii unui nivel de profit nul.

 

In multe situatii insa se inregistreaza o scadere a satisfactiei in urma consumului de bun public deoarece nu exista posibilitatea alegerii, ci in unele situatii este chiar impus consumul din bunul public specificat (cum ar fi apararea sau politia).

Daca in ceea ce priveste productia de bunuri private s-a demonstrat de mult faptul

ca exista un nivel optim al acesteia (care depinde de raportul cerere – oferta, care va rezulta din procesul maximizarii satisfactiei consumatorilor impreuna cu tendinta firmelor de a-si maximiza profitul)

in cazul bunurilor publice multa vreme nu s-a gasit o solutie pentru a determina optimul productiei acestora.

 

Paul Samuelson a demonstrat in 1950 ca se poate determina un nivel optim al productiei de bun public, determinandu-l ca punctul in care se produce ceea ce vor consumatorii si in cantitatile solicitate de acestia.

In cazul bunurilor private cererea pe piata (agregata) se formeaza ca o suma a cererilor individuale ce rezulta din maximizarea utilitatii sub restrictia bugetara.

Pentru cazul bunurilor publice insa nu se vor insuma cererile individuale ci sumele pe care sunt dispusi sa le plateasca consumatorii pentru a consuma din bunul public considerat. In figura 3.2 este explicat mecanismul formarii cererii de bun public.

pret

 

 

D_A+B

D_B

Cm

D_A

 

 

 

 

 

Q₁ Q₂ cerere

Figura 3.2.

 

Daca vom considera 2 indivizi (A si B) care cer un anumit bun public, atunci D_A, respectiv D_B sunt cantitatile pe care sunt dispusi sa le consume – si respectiv sa le plateasca , Cm este costul marginal al producerii bunului public, D_A + D_B cererea totala pe piata iar Q₁, respectiv Q₂ cantitatile din bunul public ce s-ar produce daca ar exista doar cererea lui B respectiv pentru cererea totala.

Nivelul optim al productiei se stabileste in punctul Q₂ pentru care pretul este egal cu costul marginal.

 

 

 

B. Cum se pot acoperi costurile productiei de bunuri publice

 

Pentru a acoperi costurile productiei de bunuri publice se pot utiliza mai multe metode.

 

1. Taxarea

Prima metoda de finantare este si cea mai intalnita in practica si presupune ca

fiecare consumator din bunul public sa achite catre stat (sau un alt organism desemnat cu adunarea fondurilor) o anumita suma, stabilita de catre puterea publica. Suma platita de fiecare consumator nu este insa proportionala cu consumul acestuia de bun public si in mod uzual este aceeasi pentru fiecare. Suma totala insa poate fi determinata astfel incat sa se stabileasca optimul Pareto in economie, si dupa aceea se va stabili suma ce va fi platita individual. (vezi in anexa echilibrul Bowen-Lidhal-Samuelson)

2. Contributii benevole (subscriptii)

 

O alta modalitate de a acoperi costurile de productie este aceea de a lasa fiecare consumator sa stabileasca suma pe care este dispus sa o dea pentru producerea de bun public. In acest caz insa echilibrul care se obtine este suboptimal, deoarece consumatorii vor fi tentati si plateasca mai putin decat consuma din bunul public. In acest caz, pentru restabilirea echilibrului este necesara interventia autoritatii publice care sa implementeze un mecanism prin care sa se obtina optimul Pareto. (vezi tragedia bunurilor publice in cap.1, echilibrul cu subscriptie – anexa 3.1)

 

3. Stabilirea de preturi personalizate

 

Acest mecanism de colectare a sumelor necesare acoperirii costurilor presupune identificarea consumurilor individuale din bunul public, pentru ca apoi sa se stabileasca cate un pret pentru fiecare din consumatori, in raport cu cantitatea consumata. Aceasta metoda conduce la stabilirea optimului Pareto in economie, dar este dificil de pus in practica datorita asimetriilor informationale, a dificultatii identificarii cererilor individuale din bunul public si apoi a agregarii acestora. (vezi echilibrul Lindhal in Anexa 3.1).

 

4. Metode mixte

 

Pe langa metodele prezentate anterior se pot imagina si metode mixte, care sa combine doua sau chiar toate trei metodele anterior detaliate.

De exemplu, in cazul transportului in comun (care este un bun public) se aplica o metoda mixta care include taxarea (din impozitele platite catre primarie o cota parte este destinata transportului in comun, deci platita de toata lumea) si plata individuala a biletului de calatorie (care acopera doar o parte a costului unei calatorii).

 

Solutiile matematice ale determinarii echilibrelor sunt prezentate in anexa 3.1.

C. Cum sunt distribuite beneficiile consumului de bun public?

 

Pentru a vedea care sunt beneficiarii consumului de bun public si vom analiza in

esenta sectorul public si modul in care acesta functioneaza si este condus. Existenta sectorului public si necesitatea sa sunt de netagaduit. Totusi, in raport cu scoala economica de provenienta, economistii atribuie un rol mai important sau mai putin important sectorului public. Existenta acestuia deriva in primul rand din existenta imperfectiunilor piete.

Cele mai importante mecanisme ce conduc la imperfectiunile pietei sunt: - ciclurile economice; - externalitatile;

- supraproductia de bunuri publice;

- distribuirea inegala a veniturilor in societate.

 

Mecanisme utilizate in sectorul public

 

Cautarea rentei (rent seeking)

 

Cautarea rentei reprezinta procesul de alocare a resurselor de catre un agent economic in vederea obtinerii unor venituri suplimentare create artificial (de exemplu renta de monopol). Acest proces reprezinta la nivelul societatii un cost, care conduce la cheltuieli inutile, suboptimale. In figura 3.3. este reprezentata analiza grafica a cautarii rentei.

In figura 3.3 suprafata triunghiului VCP_c reprezinta surplusul consumatorului in conditiile concurentei perfecte, iar suprafata dreptunghiului P_cCQ_cO este suma cheltuita pentru achizitionarea cantitatii Q_c de produs, care este aceeasi cu venitul firmelor si cu cheltuielile acestora pentru realizarea produselor, deci profitul este nul.

 

Pret, cost marginal

 

V

p_m A

 

 

p_c B C

 

cerere

Venit marginal

 

 

 

Q_m Q_c Cerere

 

Figura 3.3.

 

In cazul in care una dintre firme ajunge in pozitie de monopol pe piata (sa caute sa

obtina tenta de monopol) atunci acesta diminueaza cantitatea pe care o produce (cazul controlului prin cantitate) sau creste pretul produsului (cazul controlului prin pret) astfel

incat monopolistul sa cas tige zona dreptunghiului P_mABP_c . Consumatorii pierd zona P_mACP_c, si din total rezulta o pierdere sociala reprezentata prin zona triunghiului ABC. Surplusul consumatorilor ramane zona triunghiului VAP_m.

Daca privilegiul cerut se obtine greu, atunci monopolistul este dispus sa cheltuiasca

o parte a castigului sau pentru a fi in pozit ie de monopol. La limita, suma totala pe care este dispus monopolistul sa o plateasca este suprafata dreptunghiului P_mABP_c. Acestea sunt cheltuieli suplimentare, fara finalitate economica, care nu conduc la cresterea productiei de bunuri ci la scaderea acesteia. Banii cheltuiti pentru extragerea rentei intra in buzunarele politicienilor (contributii electorale) sau ale avocatilor (in procesele instituite pentru castigul dreptului de a fi monopolist – sau apararea sa daca a fost deja obtinut.

Apa rarea rentei (rent defending)

 

Apararea rentei reprezinta procesul de alocare a resurselor din partea consumatorilor in vederea pastrarii surplusului consumatorilor si a evitarii capturarii acestuia de catre cautatorii de renta. In mod uzual, cheltuielile celor care apara renta sunt similare celor care o cauta, deoarece apeleaza la aceleasi resurse.

Astfel, pentru apararea rentei (suprafata triunghiului VCP_c ) consumatorii sunt dispusi sa cheltuiasca suprafata dreptunghiului P_mABP_c , care este, ca valoare, aceeasi cu suma cheltuita pentru extragerea rentei.

Batalia dintre cele doua parti este similara situatiei din dilema prizonierului, deoarece solutia va fi alocarea de catre fiecare dintre parti a sumei maxim posibile (dreptunghiului P_mABP_c) , deci pierderea sociala este maxima.

 

Observam in acest context ca simpla existenta a puterii publice genereaza astfel de comportamente (cautare – aparare a rentei), ceea ce o face ineficienta.

Alte motive care determina ineficienta puterii publice ( a guvernului ) in gestionarea bunurilor publice sunt:

 

- masurarea beneficiilor si pierderilor sociale este dificila si imprecisa;

- nu exista mecanisme general valabile care sa releve preferintele cetatenilor

pentru bunurile publice (toate sistemele de vot vor conduce la inconsistenta – teorema de imposibilitate a lui Arrow);

- agentiile guvernamentale nu sunt alese , ci sunt numite, si atunci nu ne putem astepta ca acestea sa se conduca dupa principiul eficientei generale

- atat funct ionarii numiti cat si cei alesi prin vot au propriile interese si propriile grupuri de interese pe care trebuie sa le sustina.

Mitchell W.C. a rezumat in 10 puncte motivele pentru care interventia statului in economie este suboptimala:

 

1. Propunerile care aduc beneficii in viitorul indepartat sunt adoptate doar daca au costuri necunoscute sau pot fi intrerupte.

2. Propunerile care aduc beneficii pe termen scurt (aparente) au sanse mai mari de a fi adoptate.

3. Propunerile care concentreaza beneficiile si distribuie costurile au sanse mari de a fi adoptate.

4. Propunerile care ar conduce la reducerea cheltuielilor publice au sanse mici de a fi adoptate. Electoratul se orienteaza catre politicienii care vin cu programe noi sau catre cei care le extind pe cele deja existente.

5. Pachetele de propuneri au sanse mai mari de a fi adoptate, chiar daca propunerile individuale din interiorul pachetelor nu ar fi aprobate.

6. Programele de transferuri directe, care specifica explicit destinatarul banilor sau a facilitatilor au sanse mici de a fi adoptate.

7. Propunerea unui sistem de impozitare ineficient, complex, cu mai multe surse va fi preferat uneu sistem simplu, de impozitare directa.

8. Propunerile ce taxeaza eficienta au sanse mai mari de a fi adoptate decat cele care o recompenseaza.

9. Propunerile care limiteaza consumul sunt preferate celor care incurajeaza productia.

10. Propunerile ce protejeaza consumatorii prin restrictii adresate producatorilor sunt preferate politicilor ce imbunatatesc nivelul de informare al consumatorilor.

 

 

 

D. Restabilirea optimului Pareto

 

In romanul „Taifun” scriitorul Joseph Conrad prezinta urmatoarea intamplare:

 

Vasul condus de catre capitanul McWirre din Thailanda catre China este surprins

de un taifun. In timpul acestuia, chinezii care erau transportati catre casa, dupa ce muncisera cativa ani in Thailanda isi scapa banii in cala navei. Dupa incetarea taifunului capitanul si-a pus problema modului in care sa imparta suma gasita celor care o pierdusera in as a fel incat fiecare sa primeasca suma pe care a avut-o. Dificultatea gasirii raspunsului consta in faptul ca, daca i-ar fi intrebat pe fiecare dintre acestia care este suma pe care au avut-o, atunci suma totala care ar fi trebuit returnata ar fi fost mult mai mare decat cea gasita (sau cu alte cuvinte fiecare ar fi solicitat mai mult decat a avut). Raspunsul dat

acestei probleme in roman este ca fiecare dintre chinezi sa primeasca aceeasi suma, cu alte cuvinte suma totala sa fie impartita la numarul celor care au pierdut bani.

Totusi, acest raspuns nu este optimal, deoarece unii vor primi mai putin decat au avut iar alti chinezi vor primi mai mult.

Principiul revelatiei ne asigura insa de faptul ca se poate institui un mecanism prin care sa se restabileasca optimul in situatia descrisa, adica fiecare dintre actori sa declare suma reala pe care au pierdut-o.

Un astfel de mecanism ar putea fi urmatorul, capitanul punandu-le in fata urmatoarele alternative: fiecare sa declare suma pe care a pierdut-o, iar daca suma totala solicitata depaseste suma gasita (adica cel putin un chinez cere mai mult decat a pierdut) atunci nimeni nu va primi nici un ban.

Acest mecanism instituie un comportament optimal, deoarece daca cel putin un jucator nu ar spune adevarul atunci , pe de o parte pierde cel care minte (daca solicita mai mult, atunci suma totala solicitata depaseste suma gasita – in conditiile in care ceilalti spun adevarul - atunci nu va primi nimic, iar daca cere mai putin – din teama ca altul sa ceara mai mult – atunci pierde diferenta dintre cat a avut in realitate si cat a solicitat.

Acest mecanism poate fi aplicat si in cazul bunurilor publice, mai ales in cazul echilibrului cu subscriptie, in care fiecare dintre jucatori subscrie la productia de bun public cu suma pe care o doreste.

 

O alta metoda de restabilire a optimului in sectorul public o reprezinta privatizarea acestuia. Prin intermediul privatizarii se induce competitia in anumite sectoare, permite retragerea guvernului de la negocierile salariale si ale fondurilor de pensii, aduce noi platitori de taxe si impozite si noi venituri.

 

Printre metodele de privatizare pot fi amintite:

 

• contractarea • fransizele

• subventiile • vaucerele

• voluntariatul

• incitatii pentru taxare • vazare directa

Anexa 3.1.

 

Echilibrul Lindhal

 

Se considera o economie cu m consumatori in care preferintele consumatorilor sunt reprezentate printr-o functie de utilitate U_i(x, M_i) ( cu U_x > 0, U_xx < 0, U_M > 0, U_MM < 0), in care x reprezinta cantitate de bun public produsa (si consumata) iar M_i reprezinta contravaloarea cantitatii de bunuri private consumate de consumatorul i. Puterea publica reglementatoare urmareste maximizarea bunastarii sociale, iar W este fuctia de bunastare

m ( )

sociala, W = ∑ a i ⋅ U i x , M i . unde a i reprezinta ponderea acordata consumatorului i de

i = 1

catre puterea publica. Fie R_i venitul fiecarul consumator pe care il imparte intre a plati pretul unitar p_i pentru bunul public consumat in cantiatea x si M_i contravaloarea bunurilor private consumate.

Productia de bun public este realizata de catre o firma privata care urmareste maximizarea profitului. Astfel, pretul unitar la care va produce o unitate de bun public

m∑

firma considerata va fi p = p i , iat costul total de productie este CT(x), costul marginal

i = 1

fiind Cm(x).

. Din conditia de maximizare a profitului rezulta conditia de echilibru pentru firma, respectiv p = Cm (x), sau altfel scris Functia de profit a firmei este p = p ⋅ x - CT ()x

m∑ ()

p i = Cm x .

i = 1

Fiecare consumator va determina consumul optim din bunurile din panel (cele private si cel public) din problema de maximizare a utilitatii sub restrictia bugetara:

 

 

 max U i ( ) () x , M i = u i x + M i

&