1. COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCTIE

In literatura de specialitate factorii de productie sunt divizati in : mijloacele de productie, munca, capitalul. Munca ca factor de productie este reprezentata prin activitatea fizica şi intelectuala, orientarea spre obtinerea bunurilor şi serviciilor. Acest factor este caracterizat prin numarul de salariati, a caror durata a muncii este identica sau uneori este data prin numarul total al orelor de munca.

Munca a fost şi a ramas factorul de productie activ şi determinat; ea este aceea care produce factorii derivati de productie, ea antreneaza ceilalti factori, ii combina şi utilizeaza eficient. In acest sens, Adam Smith remarca faptul ca „ munca anuala a oricarei natiuni constituie factorul care, din totdeauna, o aprovizioneaza cu toate bunurile necesare şi de inlesnire a traiului”.

Capitalul este acel factor de productie care consta din ansamblul bunurilor produse pentru obtinerea altor bunuri materiale şi servicii, destinate vanzarii cu avantaj economic. Capitalul ca factor de productie are in conditiile actuale o structura tehnica şi materiala foarte eterogena. Impartirea care prezinta interes deosebit, in acest context, este cea care contrapune mijloacele fixe şi mijloace circulante (active curente). Mijloacele fixe se materializeaza in cladiri, edificii, utilaje, functioneaza o perioada mai indelungata, iar valoarea lui se reflecta treptat in productia finita prin uzura.

Cealalta parte a capitalului, care include materia prima, materialele, resursele energetice, se consuma total intr-un singur ciclu de productie, valoarea lui in intregime se include in bunul obtinut. Aceasta parte reprezinta mijloacele circulante (activele curente).

In opinia unor specialişti al patrulea factor de productie este managementul sau activitatea antreprenoriala.

Era industrializarii impune o alta clasificare a factorilor de productie, evidentiind inca doi factori: informativ şi ecologic, numiti neofactoriali . Ambii factori (informativ şi ecologic) sunt strans legati de realizarile ştiintei, care de la sine apare in calitate de factor, deoarece au o influenta decisiva asupra nivelului eficientei economice.

Intreaga gama de activitati de care depinde obtinerea productiei utilizeaza combinatii diferite de factori de productie. Combinarea factorilor de productie presupune utilizarea lor astfel, ca sa fie asigurata creşterea producerii de bunuri cu scopul de a obtine profit .Anume procesul de combinare a factorilor de productie in cadrul tehnologiilor stabilite influenteaza nivelul şi calitatea productiei. Modul de combinare a factorilor de productie trebuie sa-şi demonstreze rationalitatea economica, realizand astfel mai multe bunuri cu costuri mai mici.

In opinia unor economişti, combinarea factorilor de productie trebuie sa fie caracterizata luand in considerare doua aspecte: divizibilitatea şi adaptabilitatea.

Divizibilitatea factorilor de productie consta in proprietatea acestora de a fi impartiti in unitati simple, fara a fi afectata calitatea acestora.

Adaptabilitatea se defineşte ca acea proprietate a unui anume factor de productie de a se asocia cu un numar mai mare sau mai mic de unitati dintr-un alt factor de productie.

In baza celor doua aspecte a combinarii factorilor de productie s-a impus operatiunea de

substituire.

Substituirea factorilor de productie exprima posibilitatea, respectiv realitatea inlocuirii unei cantitati date dintr-un factor de productie printr-o cantitate determinata dintr-un alt factor, prin aceasta pastrandu-se neschimbata cantitatea realizata.

Substituirea poate fi imperfecta, cand mai multe resurse din cele abundente se folosesc pentru a inlocui resursa deficitara, respectiv, are loc creşterea volumului dintr-o resursa abundenta pentru a substitui o unitate din resursa rara.

Substituirea perfecta arata ca volumul factorilor suplimentari necesari compensarii reducerii cu o unitate a altui factor ramane neschimbata.

Daca un factor poate fi inlocuit partial sau total in cadrul unui proces de productie cu un alt factor, factorii respectivi sunt substituibili, iar intre ei se stabilesc relatii de substituire. Reducand volumul unui factor pentru a mentine nivelul stabilit al productiei este necesara inlocuirea cu o cantitate din alt factor substituibil.

Progresul tehnico-ştiintific duce la gasirea de noi resurse utilizabile, iar functionarea tehnologiilor determina schimbari in combinatia factorilor pentru a obtine un anumit volum al productiei sau un rezultat economic dorit.

Substituirea priveşte toti factorii de productie. De exemplu, datorita influentei progresului tehnico - ştiintific şi tehnologic are loc o substituire a fortei de munca prin capital fix, obtinand un spor de productie de un consum mai redus de forta de munca. Acest proces de inlocuire a fortei de munca cu capitalul difera de la o ramura la alta, ea fiind mai accentuata in tarile industrializate şi mai mica in cele mai slab dezvoltate.

Raportul intre capitalul folosit şi munca mai este numit in literatura de specialitate şi intensitatea capitalului. Cand tehnica este mai scumpa sau intreprinzatorul dispune de investitii insuficiente atunci productia poate creşte pe seama angajarii de noi lucratori.

Daca salariile au crescut foarte mult, atunci intreprinderea poate opta pentru o solutie care

economiseşte munca prin tehnica şi capital.

Substituirea fortei de munca prin capital poate avea loc sub doua forme:

- substituirea absoluta - prevede disponibilizarea imediata a fortei de munca prin introducerea noilor tehnologii şi tehnici de productie;

- substituirea relativa - care nu conduce la o disponibilizare imediata, ci la creşterea gradului de inzestrare tehnica a muncii şi astfel, la creşterea productivitatii muncii.

Substituirea se manifesta şi in cadrul factorului natural, ea constand de exemplu, in inlocuirea materiilor prime naturale, tot mai restrictive, cu cele sintetice.

Folosirea eficienta a factorilor de productie se poate realiza in conditii multiple. Solutiile optime trebuie sa tina seama de restrictiile impuse, de necesitatea realizarii echilibrului dinamic in utilizarea lor. Sporirea productiei are loc nu numai prin creşterea volumului de factori, ci şi prin schimbarea structurii acestora. Astfel fenomenul de limitare a productiei ce apare la un anumit moment in administrarea unor cantitati sporite de resurse poate fi inlaturat prin unitati structurale şi cantitative in factorii folositi si tehnologiile practicate.

Desigur ca reducerea costurilor reprezinta un obiectiv demn de urmarit pentru orice intreprindere numai acolo unde exista rezerve in acest sens. Cunoaşterea relatiilor ce se stabilesc intre marimea factorilor şi cea a productiei, intre consumurile, volumul şi valoarea productiei obtinute ajusta la stabilirea cailor de folosire optima a lor.

Eficienta economica este cu atat mai mare, cu cat la aceeaşi cantitate de factori de productie se obtine o valoare mai mare a productiei.

In functie de productie, eficienta factorilor de productie se exprima prin randamentul acestora in baza raportului:

unde:

Q – valoarea productiei obtinute in unitati naturale sau valorice;

CF – consumul de factori.

Acest raport exprima productia obtinuta la o unitate de factori de productie utilizati.

 

2. PERFECTIONAREA ACTIVITATII DE DISTRIBUTIE

 

Pentru a putea obtine rezultate ,in functionarea intreprinderii nu trebuie absolutizata importanta productiei , pentru ca si functiunea comerciala trebuie exercitata cu referire la optiunile in prezentarea si livrarea produselor catre consumatori.

Ne aflam intr-o etapa in care producatorul si distribuitorul cauta actiuni comune in vederea reducerii costurilor si diferentierii. Parteneriatul producator-distribuitor elimina acumularea unor stocuri nejustificate economic , rationalizeaza actiunile de promovare , optimizeaza conditiile de cumparare.

In ceea ce priveşte marcile de distributie producatorul poate identifica urmatoarele avantaje: premisa pentru imbunatatirea gradului de utilizare a capacitatilor de productie ; intarirea relatiei cu distribuitorul ;gestionarea unei marci comerciale de distribuitor este mai simpla ,producatorul nu mai trebuie sa faca cheltuieli de comunicare şi de comercializare ; un producator poate decide sa execute o marca de distributie pentru a contracara actiunile concurentei.

Importanta strategica a distributiei conduce la adoptarea unei strategii in acest domeniu care cere adaptarea structurilor organizatorice din partea producatorului. Apar posturi care trebuie sa faciliteze circulatia informatiilor şi a produselor , care se ocupa de activitatea de comunicare. Activitatea va fi astfel structurata incat sa permita gestiunea pe categorii de produse , ceea ce va inlesni o mai buna coordonare. Responsabilii unor categorii de produse se vor intalni cu omologii lor din organizatia distribuitor.

In realizarea distributiei optiunile nu sunt foarte numeroase dar cu consecinte asupra eficientei pe termen lung (Se vor folosi mijloace de transport proprii ? Se va adopta o retea de comert cu amanuntul creata de alta societate specializata sau se vor deschide puncte proprii de vanzare ? Sau se va opta pentru ambele? Care este nivelul de servire logistica pentru anumite clase şi familii de produse care necesita service post-vanzare? Care va fi gradul de raspandire in teritoriu ?). Trebuie urmariti urmatorii indicatori speciali :

a) Timpul mediu de circulatie a marfurilor (ca raport dintre stocurile medii din diferite grupe de marfuri şi desfacerile medii zilnice) comparativ cu timpul mediu de productie al marfurilor respective, reflectand in dinamica schimbarile in calitatea distributiei.

b) Numarul de personal din comert fata_de totalitatea populatiei active sau a salariatilor .Indicatorul caracterizeaza in mare masura eficienta sociala a comertului, nivelul observarii comerciale.

c) Nivelul relativ al cheltuielilor de circulatie caracterizeaza complexitatea şi rationalitatea distributiei, cheltuielile la o mie lei desfaceri fiind diferentiate pe agenti economici de acelaşi profil in functie de felul in care işi gospodaresc resursele. Cheltuielile de circulatie sunt specifice distributiei in puncte comerciale (cuprind doar cheltuilelile de transport si depozitare la punctul de vanzare).

Costul circulatiei (sau cheltuielile de circulatie) şi rentabilitatea ( marja comerciala) reprezinta criterii de apreciere a eficientei globale a activitatii economice a unei societati comerciale şi, intr-o interpretare mai larga, sinteza calitativa a activitatii acesteia. In marimea aceasta indicatori se regasesc atat modul de utilizare a factorilor de productie, cat şi calitatea relatiilor cu partenerii, inclusiv conditiile de mediu.

Alaturi de eficienta economica, teoria şi practica activitatii comerciale delimiteaza şi eficienta sociala sau eficienta pentru cumparatori, constand in calitatea deservirii comerciale. Un asemenea mod de abordare a eficientei este specific acelor domenii in care intreprinzatorii intra in relatii directe cu publicul, caruia trebuie sa-i asigure un anumit nivel al serviciilor oferite in momentul acceptarii schimbului.

 

 

2.3 CORELAREA OPTIMULUI CU EFICIENTA ECONOMICA

 

Optimul economic consta in proportiile care iau naştere in activitatea economica ,pe baza maximizarii rezultatelor obtinute sau minimizarii cheltuielilor de productie. In procesul de optimizare , eficienta economica apare ca un scop bine determinat ,fie de maximizare a rezultatelor , fie de minimizare a eforturilor si a consumului de resurse materiale ,umane sau financiare. Intre cele doua notiuni , optim si eficienta , exista o dependenta indisolubila , adica eficienta economica dobandeşte un caracter real , concret , atunci cand este ancorata de o anumita structura a resurselor , de posibilitatile optime de utilizare a acestora ; optimul economic trebuie sa se supuna unui scop anume , concretizat intr-un criteriu de eficienta economica.

Se pot introduce restrictii limitative in modele de programare liniara , pentru unele tipuri de produse care sa corespunda cat mai bine cerintelor de pe piata. Functia obiectiv poate fi dupa caz maximizarea profitului sau minimizarea cheltuielilor. Se poate ajunge in acest mod la utilizarea optima a capacitatii de productie. Functiile de productie ,odata ce sunt determinate ,pot fi utilizate pentru aflarea acelui nivel de alocare si combinare a factorilor care este optim , ceea ce nu corespunde cu maximul tehnic.

O alta problema importanta este determinarea momentului optim de inlocuire a utilajelor. Literatura de specialitate prezinta metoda Kaufmann care propune inlocuirea utilajului atunci cand cheltuielile cu intretinerea si functionarea depasesc cheltuielile totale actualizate (cu achizitia si reparatiile capitale) . Aceasta metoda are avantajul ca ia in calcul şi influenta promovarii progresului tehnic , factorului timp , prin intermediul coeficientului de actualizare a.Factorul de actualizare folosit in calcularea cheltuielilor actualizate totale este:

 

α=1/1+a C_t=

 

unde R_h este cheltuiala cu intretinerea ,functionarea repararea din anul h ,I₀ este investitia de achizitie. Aceste consideratii au condus la conceptul de intretinere preventiva , adesea formulata in conditii de risc si incertitudine. Indicatii utile pentru activitatea manageriala pot fi obtinute daca se compara durata eficienta de functionare a capitatului fix cu durata normata de amortizare .Trebuie evitata situatia in care perioada optima aflata prin metoda Kaufmann este mai mica decat perioada normata de legislatia in vigoare ,ceea ce inseamna ca nu s-a realizat amortizarea completa la momentul luarii deciziei de inlocuire.