1. Consideratii teoretice

 

In conceptia moderna cu privire la rolul şi atributiile functiei financiare a intreprinderii, punctul de vedere cel mai raspandit este acela ca scopul exercitarii acesteia consta in a se lua decizii cu privire la fluxurile monetare ce caracterizeaza viata intreprinderii. Accesul nu este pus atat pe resursa ca atare, cat pe folosirea ei, ceea ce face necesar de subliniat aspectul decizional al exercitarii sale.

Informatiile obtinute şi vehiculate in legatura cu exercitarea functiei financiare a intreprinderii imbraca forma indicatorilor. Aceştia devin un instrument de lucru indispensabil activitatii financiare şi implicit derularii actului decizional microeconomic. De aceea in proiectarea şi derularea procesului financiar microeconomic un accent aparte se pune tocmai pe sistemul de indicatori, construit şi folosit in acest scop, precum şi pe modalitatile concrete de folosire a acestora, vizandu-se indeosebi controlul acestui proces.

Nivelurile indicatorilor, fie proiectate, fie realizate, devin, din punctul de vedere al practicii manageriale, parametrii in cadrul carora se va derula (respectiv, s-a derulat) procesul financiar. Mai plastic spus, reprezinta parametrii tehnologiei financiare adoptata şi aplicata de inrteprindere, in baza careia ea realizeaza transformarea efectului utilizarii capitalului in profit. De aici şi optiunea noastra pentru indicatorii selectivi, specifici domeniului şi pentru corelatiile posibile ce se stabilesc intre aceştia, cu ajutorul carora managerul financiar poate sa controleze şi sa influenteze o evolutie conforma a procesului financiar şi prin care sa contribuie la o dezvoltare ascendenta, de ansamblu, a intregului sistem economic intreprindere. In consens cu aceasta, mai subliniem şi necesitatea perfectionarii continue a tehnicilor de folosire a indicatorilor economico-financiari in procesul decizional.

Indicatorii pot fi considerati expresii concentrate ale informatiei economico-financiare, folosita in procesul conducerii intreprinderii. De aici decurge in mod logic ca prima functie atribuita unui indicator, respectiv unui sistem de indicatori, in procesul conducerii, este functia de reflectare şi cunoaştere a fenomenelor. Este functia de baza care serveşte drept suport pentru realizarile de ordin practic ce pot fi dobandite in domeniul conducerii. Tocmai datorita acestui fapt, sistemului de indicatori i se atribuie rolul de instrument de lucru indispensabil, cu ajutorul caruia decidentii patrund in ceea ce este esential fenomenelor şi proceselor economice. Aceasta reclama in mod necesar ca indicatorii sa asigure o reflectare cantitativa a structurii, nivelului şi dinamicii fenomenului sau procesului economic urmarit. Rezulta de aici ca, datorita continutului atribuit indicatorilor, sistemul de indicatori, in calitatea acestuia de instrument al conducerii, indeplineşte functia de orientare-coordonare a activitatii economico-financiare a intreprinderii. Practic, cu ajutorul lui se asigura ghidarea ansamblului condus, respectiv orientarea şi coordonarea, cantitativa şi calitativa, a procesului economic.

Intrucat indicatorii ne apar ca nişte expresii numerice esentializate a unor realitati dinamice, cu cat continutul lor economic şi, mai ales, acuratetea reflectarii acestei realitati, sunt mai adecvate scopului activitatii, cu atat sistemul de indicatori işi indeplineşte in mai bune conditii functia de orientare-coordonare.

In cadrul mecanismului intreprinderii, fiecarui indicator i se asociaza doua niveluri, unul prestabilit, iar altul realizat, ceea ce in actul conducerii se apreciaza drept baza informationala necesara a infaptui conducerea prin obiective sau prin abatere de la norma. Norma sistemului o reprezinta tocmai nivelul prestabilit al indicatorilor. Ea poate fi interpretata şi in sensul de a reprezenta conditia limita, exprimata numeric, ce serveşte reglementarii activitatilor sistemului, dar şi aprecierii efortului şi efectelor pe care le presupune functionarea lui.

Intrucat sistemul de indicatori este menit sa serveasca ghidarii intregului proces micro-econimic, mai putem afirma ca indicatorii sai sunt “implicati” direct in exercitarea unor functii de proportionare, de cointeresare şi stimulare, şi, mai ales, de sporire a eficientei economico-financiare a intreprinderii, functii pe care le presupune in mod necesar insaşi functionarea mecanismului sau.

Sistemul de indicatori folosit in acest scop trebuie sa raspunda la cel putin doua cerinte de baza, şi anume:

1. sa corespunda principiilor şi obiectivelor ce stau la baza actului conducerii;

2. sa se bazeze pe caracterul real al informatiei.

Grija pentru realitatea informatiei manageriale trebuie sa se manifeste atat in etapa culegerii acesteia, cat şi in etapa prelucrarii, analizei şi diagnozei, atat in prognoza şi programare, cat şi in executie. Aceasta grija se bazeaza pe analiza critica a datelor, a fiecarei informatii in parte, cat şi a ansamblului de informatii conturat cu un anumit scop, tinand seama de sursa, de drumul parcurs, de vechimea ei, de interesele ce domina preocuparile celui ce furnizeaza informatia, de gradul de perimare in timp şi spatiu a acesteia etc. Numai in acest fel se poate asigura compatibilitatea necesara dintre functia de reflectare-cunoaştere, pe de o parte, şi functia de orientare-coordonare, pe de alta parte, functii atribuite sistemului de indicatori.

Sunt numeroase opiniile ce sustin ideea folosirii unui singur indicator sintetic, calitativ, pentru aprecierea cantitativa a unui fenomen sau proces, deoarece, adesea, un sistem complex de indicatori contine in mod inevitabil şi contradictii. Astfel de pareri işi gasesc explicatia in experientele negative traite in legatura cu necorelarile din cadrul sistemului de indicatori, cu contradictiile de continut care se manifesta intre indicatorii acestuia. Cel mai des este sustinut indicatorul rentabilitatii, considerat a fi indicatorul sintetic calitativ cel mai adecvat acestui scop.

Totuşi, in zilele noastre este din ce in ce mai mult vehiculata parerea ca pentru intreprinderea moderna obtinerea profitului nu mai este un scop in sine, ci esentialul pentru ea este creşterea valorii sale de piata. Profitul este, intr-adevar, absolut necesar pentru a asigura capital şi a permite dezvoltarea intreprinderii, dar nu mai este considerat singurul obiectiv vital. In contextul managementului modern, care acorda o mare importanta “relatiilor umane” in intreprindere, el este privit doar ca stimulent pentru a produce mai departe şi ca reper important de masurare a rentabilitatii intreprinderii.

In procesul evaluarii performantelor intreprinderii, indicatori cum sunt cei de profit, costuri, de calitatea produselor şi eficienta tehnologica, sa fie completati cu indicatori care sa masoare calitativ şi compatibilitatea obiectivelor intreprinderii cu dezideratele salariatilor sai, precum şi caracterul procesului de decizie, gradul de adecvare a procesului de comunicare.

Aceasta nu inseamna, insa, o minimalizare a rolului şi importantei profitului in mecanismul de functionare al intreprinderii, ci dimpotriva, in contextul unei reevaluari a cadrului in care se exercita managementul modern, el ramane un pilon de baza, dar nu singurul.

Cu toate acestea, pe de alta parte, se considera ca folosirea unui indicator sintetic fundamental, fie el şi profitul, poate fi de bun augur, intrucat inglobeaza in el “sinteza” conlucrarii diferitilor factori de productie, a caror comportament trebuie reglat cu scopul de a se atinge obiectivele de eficienta economica şi zonala propuse.

De aceea se sustine ideea ca in practica conducerii, indicatorului / indicatorilor fundamental(i) sa li se asocieze un sistem de indicatori cu caracter de norma, intr-o expresie complexa, cu ajutorul caruia managerul poate cunoaşte şi urmari evolutia variabilelor de sistem, poate regla activitatile, in scopul atingerii obiectivului urmarit şi reflectat prin nivelul indicatorului fundamental, fie el şi cel al rentabilitatii.

Concluzia este ca ridicarea nivelului ştiintific al conducerii impune in mod necesar continua perfectionare a activitatii de prognoza şi programare, ceea ce in mod logic duce la deplasarea calculelor de eficienta in pozitie prestabilita, fata de derularea nemijlocita a activitatilor productive şi de comercializare. De aici accentul pus in mod inevitabil pe conducere normativa a sistemelor economice active. Aceasta pe de o parte. Pe de alta parte, asistam la o creştere a importantei laturilor calitative ale procesului economic, de unde importanta acordata creşterii nivelului eficientei economice şi financiare. In aceasta rezida de fapt fenomenul sporirii rolului şi importantei indicatorilor valorici de sinteza in actul conducerii, precum şi necesitatea utilizarii de modele care sa impulsioneze creşterea eficientei.

Intr-un astfel de cadru, informatia financiara şi, in consecinta, un sistem informational bine organizat in domeniu, ce are in componenta sa şi indicatorii adecvati scopului, caştiga mult in importanta şi rol, devenind factori informationali de baza, atat pentru sistemul economic intreprindere in cauza, cat şi pentru toti partenerii sai.

In acest context, o deosebita importanta o prezinta structurarea sistemului de indicatori folosit in practica financiara a unitatilor economice. Aceasta structurare ar putea fi realizata dupa urmatoarea schema:

1. indicatorii de fundamentare a efortului reclamat de desfaşurarea activitatilor lucrative programate,

2. indicatorii de fundamentare a efectelor obtinute prin derularea activitatii,

3. indicatorii eficientei economice,

4. indicatorii de evaluare a bonitatii financiare a intreprinderii.

Fiecare din categoriile de indicatori de mai sus pot fi structurate pe grupe şi apoi, in cadrul lor, pe tipuri de indicatori. Incercam un astfel de demers, fara a detalia.

 

A) Indicatorii de fundamentare a efortului reclamat de desfaşurarea activitatilor lucrative programate se pot structura in:

a.1. indicatori ai fondurilor (capitalurilor) avansate,

a.2. indicatori ai fondurilor (capitalurilor) consumate.

Indicatorii fondurilor avansate sunt meniti sa reflecte dimensiunea financiara a celor trei factori fundamentali pe care ii presupune derularea oricarui proces productiv: mijloace de munca, obiecte ale muncii, forta de munca. Prin intermediul lor este posibil a fi surprins, in expresie valorica, efortul reflectat prin prisma capitalului avansat in circuitul economic de catre investitori şi concretizat in cele din urma in capital fix şi capital circulant. Drept urmare, avem de-a face cu un plasament de capital realizat pe intreaga duratam a existentei intreprinderii.

Indicatorii fondurilor consumate reflecta efortul prin prisma costurilor pe care le ocazioneaza fabricatia şi comercializarea. In acest caz, se au in vedere plasamentele de capital pe termen scurt (de pana la 1 an) pe care le reclama de fapt insaşi dimensiunea costurilor anuale de exploatare.

Deşi, in esenta, aceşti indicatori se refera in ultima instanta la unul şi acelaşi lucru, şi anume la efortul reclamat de derularea activitatii productive, din punctul de vedere al judecatilor financiare diferenta este evidenta, atat sub aspect cantitativ, cat mai ales calitativ. In primul caz, se are in vedere capitalul avansat in circuitul economic al intreprinderii şi concretizat sub forma capitalului fix şi al celui circulant, deci capitalul folosit pentru procurarea tuturor activelor firmei, indiferent de durata lor de folosinta. In cel de-al doilea caz, se are in vedere capitalul "consumat" intr-o perioada de gestiune (de obicei 1 an) pentru obtinerea efectului economic dorit. Altfel spus, vorbim de capitalul “amoprtizat” in cursul perioadei de gestiune.

Din punct de vedere cantitativ, referindu-ne la perioada de gestiune de 1 an, putem spune ca in primul caz efortul este dat de suma capitalului fix (valoare neamortizata) şi capitalului circulant existent in circuit, pe toata durata anului, iar in cel de-al doilea caz de suma costurilor anuale de productie (Qc), respectiv, privita fiind problema prin prisma finantarii fabricatiei şi comercializarii, de capitalul circulant multiplicat cu numarul de circuite pe care le-a infaptuit in cursul anului. Evident ca, din punct de vedere matematic (capitalul fix + capitalul circulant) este diferit ca marime de (Qc = capital circulant x numar de circuite). De aici şi concluzia ca utilizarea in practica financiara a acestor doua tipuri de indicatori permite abordarea problemei efortului din unghiuri diferite, oferind managerului firmei informatii pe masura, necesare fundamentarii deciziilor sale referitoare la alocarea resurselor, atat pe termen mediu şi lung, cat şi pe termen scurt.

 

B) Indicatorii de fundamentare a efectelor sunt meniti sa surprinda in expresie valorica rezultatele obtinute (utilitatile) intr-o perioada data de gestiune, prin folosirea fondurilor avansate in circuitul productiv. Aceşti indicatori dau dimensiunea financiara a rezultatului activitatii depuse. Specific lor este faptul ca ei cumuleaza efectul obtinut pe intreaga durata a perioadei de gestiune, aspect pe care nu il putem retine in cazul indicatorilor de fundamentare a efortului, de tipul fonduri avansate. Cu precautiile necesare şi intr-un context dat al analizei financiare, o astfel de caracteristica poate fi atribuita insa indicatorilor de effort de tipul fonduri consumate.

Indicatorii de fundamentare a efectelor se subdivizeaza in:

b.1. indicatori valorici ai productiei,

b.2. indicatori ai venitului net.

 

C) Indicatorii de eficienta, in esenta lor, dau dimensiunea cantitativa a relatiei efect-efort, relevand, prin nivelul lor, capacitatea unei structuri economice active de a functiona in conditii de eficienta, precum şi performantele pe care le dobandeşte in actiunea ei.

In functie de baza de calcul luata in considerare la dimensionarea efortului, putem structura aceasta categorie de indicatori in:

c.1. indicatori de eficienta a utilizarii fondurilor avansate,

c.2. indicatori de eficienta ai activitatii de productie (ai fondurillor avansate).

In cazul ambelor tipuri de indicatori, nivelul indicatorului se poate determina fie ca suma absoluta, prin diferenta efect – efort, fie ca un raport de tipul efect / efort sau efort / efect, in functie de necesitatile şi scopul urmarit de utilizator.

In sistemul acestor indicatori, rolul cheie trebuie atribuit cifrei de afaceri. In favoarea acestui indicator pot fi aduse mai multe argumente.

In primul rand, cifra de afaceri exprima cel mai sintetic utilitatea activitatii pe care o desfaşoara o intreprindere, prin faptul ca, prin nivelul sau, cat şi prin evolutia in timp a acestuia, se releva modul in care produsele, lucrarile şi serviciile oferite pe piata raspund, sub aspectul volumului, calitatii şi structurii sortimentale, cererii formulate de catre clientii consumatori. Pe scurt, defineşte modul in care intreprinderea işi indeplineşte scopul, obiectivul fundamental al existentei şi functionarii sale.

Cifra de afaceri este indicatorul care surprinde finalitatea gestionarii capitalului avansat in circuitul economic de catre un intreprinzator. Din acest punct de vedere i se asociaza o valoare informativa deosebita, care consta tocmai in aceea ca releva modul in care agentul economic işi finalizeaza procesul productiv, nu prin prisma unor venituri potentiale create, aşa cum este cazul indicatorului productia fabricata, de exemplu, ci prin prisma realizarii veniturilor ca urmare a incasarii efective a pretului productiei vandute pe piata, şi, deci, a incheierii unui ciclu complet de exploatare, şi implicit a unui circuit financiar de gestionare a capitalului. Indicatorul preia, in mod direct, influentele pietei pe care este angajata in afaceri intreprinderea, efectele functionarii mecanismului cerere-oferta, a pretului de echilibru, ale concurentei, astfel incat nivelul sau, dar mai ales evolutia lui in timp, serveşte pentru a-i defini, intr-un fel, pozitia pe care o ocupa pe acea piata, ascendenta, descendenta sau statutul sau in afaceri. Nu intamplator marile firme sunt ierarhizate şi prin prisma criteriului “cifra de afaceri”.

Cifra de afaceri este un indicator cu o putere de sintetizare a fenomenelor extrem de ridicata, intrucat curprinde atat aspectele de ordin cantitativ, cat şi pe cele de ordin calitativ ale activitatii intreprinderii.

In fond, se poate admite faptul ca, in ultima instanta, in acest indicator sunt “cumulate” toate aspectele cantitative şi calitative ce privesc proiectarea, aprovizionarea, productia, livrarea şi incasarea pretului produselor vandute pe piata, a lucrarilor executate şi serviciilor prestate, dupa caz.

Indicatorul are multiple conexiuni cu alti indicatori ai productiei şi constituie, in acelaşi timp, o marime de calcul de prima importanta pentru o serie de indicatori utilizati pe scara larga in practica financiara, precum: profitul brut, profitul net (beneficiul), rata rentabilitatii productiei şi, respectiv, capitalului, randamentul fondurilor, viteza de rotatie a capitalului etc.

In acest context, indicatorul ofera un larg evantai de posibilitati pentru infaptuirea analizei in domeniul financiar şi al celui economic, atat in privinta productiei, cat şi a rentabilitatii.

 

D) Indicatorii de evaluare a bonitatii financiare a intreprinderii sunt meniti sa caracterizeze global, la un moment dat, starea sub aspect fianciar a intreprinderii. In aceasta grupa am putea incadra urmatoarele tipuri de indicatori:

d.1. indicatori de structura a activelor, respectiv pasivelor intreprinderii,

d.2. indicatori ai capacitatii de finantare,

d.3. indicatori ai trezoreriei intreprinderii.

 

d.1. Indicatorii de structura a activelor şi pasivelor sunt meniti a fi utilizati pentru a caracteriza structura economica şi structura financiara a intreprinderii.

Indicatorii de structura a activelor servesc pentru a reflecta ponderea diferitelor tipuri de active in totalul capitalului. Cu ajutorul lor se apreciaza structura economica a firmei, compozitia capitalului sau dupa destinatia data plasamentelor; se pun in evidenta şi diferitele grade de lichiditate pe care le prezinta activele intreprinderii, respectiv plasamentele sale de capital.

Indicatorii de structura a pasivelor servesc la aprecierea structurii financiare a firmei, la a stabili compozitia capitalului prin prisma surselor de constituire a acestuia.

Structura financiara şi de capital poate fi studiata construind cativa indicatori selectivi specifici, şi anume:

1. Coeficientul capitalului propriu, al carui nivel se apreciaza prin raportul:

Capital propriu

C_sc = >= 0,5

Capital permanent

 

sau prin raportul

Capital propriu

C_sc = >= 1

Datorii pe termen mediu şi lung

 

Ştiind ca

 

Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu şi lung

 

indicatorul releva proportia pe care Capitalul propriu (Capital social + Rezerve) o detine in cadrul Capitalului permanent.

El pune in evidenta relatia dintre Capitalurile proprii avansate in circuitul economic şi capitalul imprumutat pe termen mediu şi lung. Deasemenea, releva faptul daca intreprinderea şi-a epuizat deja sau nu capacitatea de a imprumuta, accesul la noi capitaluri pe termen mediu şi lung.

Nivelul coeficientul trebuie sa fie mai mare de 0,5 in primul caz, supraunitar in al doilea caz. In situatiile in care el se aproprie de aceste limite, acesta indica faptul ca intreprinderea nu mai poate spera in a contracta noi imprumuturi pe termen mediu şi lung, intrucat creditorii sai, imprumutand in continuare, se vor expune in mod voit unui risc suplimentar. Pe de alta parte, actionarii işi vor pune problema pierderii controlului firmei, intrucat aceasta ar putea trece in mainile creditorilor.

 

2. Gradul de indatorare pe termen lung, stabilit potrivit relatiei:

Datorii pe termen mediu şi lung

d_tl = <= 0,5

Capital permanent

Este opusul Coeficientului capitalului propriu, fiind considerat unul dintre indicatorii selectivi prin care se caracterizeaza atat fenomenul indatorarii firmei, cat şi modul de infaptuire a echilibrului sau financiar pe termen lung. El permite, concomitent, a se verifica daca intreprinderea şi-a epuizat sau nu capacitatea teoretica de indatorare. 

 

3. Gradul autonomiei financiare, determinat potrivit relatiei de calcul:

Capitalul propriu

a_f =

Capitalul imprumutat

Indicatorul mai este denumit, uneori, rata indatorarii totale, rata finantarii, rata solvabilitatii.

El este menit sa reflecte potentialul de finantare a nevoilor firmei pe seama resurselor proprii de capital şi, odata cu aceasta, expunerea la risc, dar şi gradul de autonomie a intreprinderii fata de creditorii sai.

 

d.2. Indicatorii capacitatii de finantare caracterizeaza capacitatea intreprinderii de a acoperi, in diferite grade şi pe seama diferitelor resurse de finantare, folosintele, adica activele pe care le gestioneaza.

Prin utilizarea lor, se pune in evidenta modul in care se aplica principiile fundamentale ale finantarii, in primul rand cel al echivalentei cronologice. In acest sens se recurge la criteriul timp, luand ca limita anul de gestiune. Este esential sa se constate daca intreprinderea aloca o parte a resurselor financiare cu caracter permanent pentru finantarea plasamentelor pe termen scurt, adica daca şi-a luat o marja de siguranta in privinta infaptuirii echilibrului sau financiar, construindu-şi, in acest sens, fondul de rulment net intr-o dimensiune care sa-l justifice prin prisma criteriilor de eficienta şi risc.

In cadrul acestui tip de indicatori putem construi rate ale finantarii activelor imobilizate şi rate ale finantarii activelor circulante, şi anume:

 

1. Gradul de finantare a folosintelor cu caracter fix pe seama resurselor financiare cu caracter permanent, construit dupa relatia:

Capitaluri permanente Capitalul propriu + Datorii TML

f_p = = > 1

Active imobilizate nete Active imobilizate nete

Valoarea raportului, in mod normal, trebuie sa fie superioara lui 1. In caz contrar se deduce ca intreprinderea finanteaza active cu caracter fix – durata de imobilizare mai mare de un an – pe seama datoriilor pe termen scurt, ceea ce contravine principiului fundamental de finantare, adica principiul echivalentei cronologice. Nivelul subunitar al coeficientului pune in evidenta o situatie financiara periculoasa, deoarece intreprinderea, finantand plasamente in active fixe pe seama unor resurse a caror exigibilitate se considera a fi pe termen scurt, risca sa intre in incapacitate de plata ca urmare a unui grad mai scazut de lichiditate a acestui tip de active şi sa işi deterioreze in acest fel in mod flagrant echilibrul financiar functional.

Utilizarea indicatorului se dovedeşte posibila şi extrem de utila, intrucat ofera analistului un anumit gen de informatie cu privire la soliditatea şi coerenta subsistemului financiar al intreprinderii.

 

2. Gradul de finantare a folosintelor cu caracter fix pe seama resurselor financiare proprii este menit sa intregeasca analiza facuta prin prisma primului indicator (i). Se construieşte ca raport intre:

Capitaluri proprii

f_rp = >= 1

Active imobilizate nete

In cazurile in care nivelul acestui coeficient este egal sau mai mare ca 1, se considera ca situatia intreprinderii este excelenta. In aceste situatii se spune ca ea finanteaza pe seama capitalului propriu nu numai activele imobilizate, ci şi o parte a activelor circulante. Aceasta ii permite sa dispuna de un fond de rulment propriu, element notabil al consistentei echilibrului sau financiar.

 

3. Rata autofinantarii investitiilor, prin care este masurata capacitatea intreprinderii de a-şi finanta propriile investitii. Indicatorul se poate construi dupa urmatoarea relatie de calcul:

 

Amortisment + Sume din + Rezerve şi + Profit pentru

Autofinantarea exercitiului lichidari provizioane dezvoltare

a_i = =

Investitiile exercitiului Investitiile exercitiului

 

O rata elevata pune in evidenta faptul ca intreprinderea este independenta vis-a-vis de creditorii sai pe termen lung.

In stransa legatura cu acest indicator se poate calcula şi urmatoarea rata:

Investitiile exercitiului

Amortismentul anual al exercitiului

menita sa caracterizeze politica de investitii pe care o duce echipa de manageri ai intreprinderii. Daca nivelul acestei rate este subunitar, inseamna ca intreprinderea nu recurge la investitii pentru a inlocui complet activele fixe uzate şi nici pentru dezvoltari şi progres tehnic. Fenomenul mentinut in timp va conduce spre un grad de lichiditate mai ridicat al intreprinderii, dar se va asocia unei politici de non-investire, care s-a dovedit a fi rareori salutara pe termen lung.

 

4. Rata autofinantarii totale, calculata dupa relatia:

Autofinantarea exercitiului

a_t =

Investitiile + Creşteri / descreşteri ale fondului

exercitiului de rulment net aferente exercitiului

Indicatorul releva masura in care intreprinderea işi asigura finantarea investitiilor sale pe seama resurselor proprii (amortisment, rezerve, profit nedistribuit).

 

5. Rata finantarii activelor circulante pe seama fondului de rulment net, indicator construit dupa relatia:

Fond de rulment net

ac_fr =

Active circulante

Indicatorul exprima ceea ce se numeşte finantarea stabila a activelor circulante şi pune in evidenta intr-o maniera semnificativa importanta ce se acorda fondului de rulment. Nivelul sau variaza intre 0 (cand fondul de rulment este inexistent) şi 1 (cand intregul pasiv al intreprinderii saar fi constituit numai pe seama capitalului permanent).

Indicatorul e util pentru a aprecia prin comparatii cu intreprinderi similare, cat şi prin prisma evolutiei fenomenului in timp, preocuparile intreprinderii pentru a-şi finanta stocul util şi a-şi crea marja de siguranta necesara asigurarii continuitatii procesului productiv, in cazul aparitiei unor fenomene nedorite.

Deseori, se recurge şi la determinarea unei rate numita rata de acoperire a stocurilor, potrivit formulei:

 

Fond de rulment net

R_s =

Stocuri (valori de exploatare)

 

6. Rata finantarii activelor circulante pe seama creditului de furnizori, construita pe doua nivele, dupa relatiile:

Datorii fata de furnizori

ac_cf =

Active circulante

 

 

Datorii fata de furnizori

ac_cf =

Stocuri (valori de exploatare)

Ele indica proportia finantarii activelor circulante, respectiv a stocurilor, pe seama datoriei fata de furnizorii intreprinderii. In egala masura, arata partea “descoperita” a activelor circulante, respectiv a stocului ce urmeaza a se finanta pe seama fondului de rulment, precum şi a altor resurse pe termen scurt.

 

7. Rata finantarii activelor circulante pe seama imprumutului bancar pe termen scurt, construita pe doua nivele, potrivit relatiilor:

Credit bancar pe termen scurt

ac_ib =

Active circulante

 

 

Credit bancar pe termen scurt

ac_ib =

Stocuri (valori de exploatare)

Are semnificatii ca şi indicatorul precedent, dar de aceasta data la imprumutul bancar pe termen scurt.

 

d.3. Indicatorii trezoreriei intreprinderii sunt meniti sa reflecte modul in care intreprinderea reuşeşte sa faca fata obligatiilor de plata, devenite scadente, respectiv modul in care aceasta işi asigura şi mentine echilibrul financiar pe termen scurt.

Utilizarea unor astfel de indicatori se impune in mod necesar datorita faptului ca, prin natura lucrurilor, compartimentul financiar al intreprinderii nu se poate limita, prin activitatea lui, numai la a determina nevoile de finantat şi de a gasi resursele de finantare aferente, ci, in plus, este chemat sa se preocupe sistematic şi de modul in care se poate face fata obligatiilor intreprinderii devenite scadente, deci e chemat sa gireze in acest fel trezoreria firmei, urmarind cu multa insistenta intrarile şi ieşirile cash.

In cadrul acestui tip de indicatori se pot construi:

 

1. Rata lichiditatii imediate, potrivit raportului:

Disponibilitati

L_i =

Datorii pe termen scurt

menita pentru a face judecati cu privire la capacitatea intreprinderii de a-şi onora obligatiile baneşti immediate devenite scadente. Nivelul coeficientului este subunitar. Un nivel apropiat de 1 pune in evidenta o situatie discutabila a trezoreriei, generata de o gestiune financiara necorespunzatoare, orientata spre o monetizare excesiva a activelor, spre retragerea din circuit a fondurilor avansate. Disponibilitatile sunt formate din incasarile in numerar, disponibilitatile din contul bancar şi cecurile primite spre incasare.

 

2. Rata lichiditatii relative, stabilita potrivit formulei:

Valori realizabile pe termen scurt + Disponibilitati

L_r =

Datorii pe termen scurt

Nivelul sau este, de regula, subunitar, şi pune in evidenta capacitatea intreprinderii de a-şi plati datoriile pe termen scurt devenite scadente, fara a fi obligata de a-şi vinde stocurile.

 

3. Rata lichiditatii generale (a solvabilitatii pe termen scurt) e menita sa releve posibilitatile intreprinderii de a-şi transforma mai mult sau mai putin rapid bunurile in lichiditati şi de a-şi reinnoi resursele de finantare pe termen scurt de care poate dispune. Relatia de calcul este:

 

Active circulante

L_g =

Datorii pe termen scurt

 

4. Rata concursului bancar de trezorerie

Nevoia de fond de rulment net