1. FIRMA DE AFACERI INTERNATIONALE -; PRODUS SI AGENT AL MEDIULUI SOCIO-ECONOMIC

Firma de afaceri internationale, intr-o abordare sistemica, apare ca reprezentand o imbinare sistemica permanenta intre resursele materiale, financiare si umane (alcatuiesc continutul sau omogen) si o serie de elemente variate de natura exogena (alcatuiesc mediul sau extern). y7v14vm
Firma de afaceri inrenationale apare in postura de componenta a mediului social-economic. Aceste componente ale mediului (economice, politce, juridice, tehnice) se interconditioneaza reciproc, aflandu-se in stransa interdependenta, raporturile dintre ele asigurand echilibrul mediului ambiant. Aceste raporturi se schimba permanent, conducand la evolutia sistemului economic.
Evolutia sistemului economic se realizeaza sub actiunea permanenta a unor factori, aflati sub impactul revolutiei tehnico.stiintifice si are drept consecinte generarea de noi nevoi de bunuri si servicii, a caror satisfacere determina aparitia firmelor de afaceri internatinale, inclusiv a celor internationale, ce intra in relatii cu ceilalti agenti de mediu.
Firma de afaceri internationale este un produs, un rezultat al mediului socio-economic. Ea nu poate exista in afara acestui mediu. Pe de alta parte, firma de afaceri internationale este, la randul ei, generatoare de nevoi noi, determinate de indeplinirea rolului sau social- economic (realizarea obiectului sau de activitate). Pentru satisfacerea nevoilor sale, firma va intra in relatii cu alti agenti economici, iar daca ei lipsesc, acestia vor apare acolo unde afacerea inca se dezvolta.
Aceasta dubla postura in care apare firma de afaceri internationale (de beneficiar a unor produse si servicii realizate de unii agenti de mediu si de prestatoare de servicii pentru altii) o plaseaza in cadrul agentilor economici si de piata.

2. NECESITATEA CUNOASTERII MEDIULUI AMBIANT PENTRU MANAGEMENTUL FIRMEI DE AFACERI INTERNATIONALE

Evolutia firmei moderne este marcata de amplificarea interdependentelor cu mediul in care actioneaza. Expresia acestei evolutii este reprezentata de caracterul deschis al firmei de afaceri internationale conceputa ca un sistem reflectat atat pe planul intrarilor, cat si pe cel al iesirilor, prin care se integreaza in mediul ambiant.

INPUTS OUTPUTS

- Forta de munca Bunuri si servicii
- Resurse materiale (destinate comer - Echipament si tehnologie cializarii pe o piata de lucru distincta)
- Informatii
- Materii prime

Cunoasterea in detaliu a caracteristicilor si mutatiilor intervenite in mediul ambiant este necesara, deoarece: a) reprezinta o conditie fundamentala a satisfacerii cantitative si calitative a unei anumite categorii de trebuinte ale firmei. Functionarea armonioasa a firmei presupune o conectare, o adaptare permanenta la trebuintele, la cerintele pietei aflate intr-o continua diversificare si crestere, reusind o valorificare superioara a factorilor de mediu si asigurand racordarea firmei la piata si client si invers; b) pe baza cunoasterii mediului ambiant se realizeaza microstrategii cu grad ridicat de fundamentare stiintifica, strategiile intocmite devenind autentice strategii de piata, care orienteaza firma catre piata si client, stabilind modalitati de actiune eficace;

c) asigurarea resurselor (materiale, umane si financiare) nu este posibila fara luarea in considerare a influentei factorilor de mediu. Firma de afaceri internationale functioneaza in contextul mediului national si international si trebuie sa cunoasca toti factorii ce interconditioneaza atragerea si valorificarea resurselor, pentru obtinerea unor produse si servicii care sa satisfaca cerintele pietei; d) evolutiiile factorilor de mediu constituie o premisa atat pentru asigurarea unei bune organizari si a unui sistem operational eficace, cat si o conditie pentru adoptarea si aplicarea de decizii si actiuni in conformitate cu necesitatile si oportunitatile prezente si de perspectiva ale mediului ambiant.

3. CONCEPTUL DE MEDIU AMBIANT

Mediul ambiant este o categorie complexa si dificila de definit, datorita multiplelor sale interdependente. Se face cel mai frecvent confuzia intre mediul inconjurator si mediul ambiant sau se omit unele elemente.
Academicianul Mihai Draganescu apreciaza ca, “daca ne gandim la om, pentru el, principalul mediu este societatea (mediul social), care cuprinde doua mari componente:
1. mediul tehnologic si
2. mediul interuman.
Pentru om, prin mediu inconjurator se intelege si societatea, in timp ce prin mediu inconjurator, pentru societate, se intelege numai mediul natural, deoarece tehnologicul este social.”
Aurel Iancu apreciaza ca mediul ambiant trebuie definit prin multitudinea elementelor sale componente (factorii de mediu), dupa provenienta si rolul lor in viata economico-sociala: a. factorii de mediu natural (conditiile de sol, subsol, clima, atmosfera, apa, paduri) ce constituie suportul natural al desfasurarii vietii biologice; b. factorii artificiali (conditiile produse de om in scopul ameliorarii conditiilor sale de viata si dezvoltarii sale).
Constantin Pintilie considera ca piata interna si piata externa, in cadul firmelor, isi ofera reciproc produse, lucrari, informatii, colaboreaza intre ele si, deseori, se confrunta, intrand in competitie.
In functie de natura activitatii, piata poate fi:
· organizata si planificata;
· libera - concurentiala;
· mixta.
Specialistii francezi considera ca mediul ambiant reprezinta ansamblul organizatiilor si factorilor a caror existenta este susceptibila de a influenta comportamentul si activitatea firmei:

· mediul extern -; indivizi si institutii ce pot influenta firma si activitaea sa;
· mediul intern -; include comportamentul indivizilor care influenteaza deciziile si actiunile celorlalti membrii ai firmei. Unii specialisti identifica mediul intern cu: climatul organizational, moralul personalului, cultura, intensitatea conflictelor organiyatorice, gradul de satisfacere sau insatisfacere a angajatilor, gradul de adeziune sau atasament la obiectivele si valorile firmei, etc.

4. FACTORII DE INFLUENTA AI MEDIULUI AMBIANT

Mediul ambiant include toate elementele exogene firmei de natura: economica, tehnica, politica, demografica, stiintifica, organizatorica, juridica, ecologica ce influenteaza:
· stabilirea obiectivelor firmei;
· obtinerea resurselor necesare;
· adoptarea si aplicarea deciziilor de realizare a obiectivelor.

Factorii de influenta ai mediului ambiant sunt:

A. Factorii economici cuprind totalitatea elementelor de natura economica cu actiune directa asupra activitatii intreprinderilor: a. piata interna si piata externa -; pentru a valorifica oportunitatile pietei este necesar ca firma de afaceri internationale sa studieze piata, obtinand informatii despre: cerere si oferta, preturi, concurenta, toate ducand la fundamentarea deciziilor de productie, aprovizionare, vanzare, import-export. b. parghiile economico-financiare -; acestea trebuie sa asigure, pe de o parte, promovarea pluralismului economic si, pe de alta parte, infaptuirea unui mecanism economico-financiar centrat pe principiile de piata. In acest scop, o pozitie centrala o detine realizarea cointeresarii materiale, ce trebuie obtinute printr-un sistem de salarizare stimulativ si prin stimularea agentilor economici prin obtinerea unui profit multumitor. La acestea se mai adauga: preturile si tarifele, creditele, taxele, dobanzile, impozitele, etc.

B. Factorii de management exogeni firmei sunt: a. mecanismul de planificare macroeconomica -; nu una imperativa, de tip centralizat, ci una inteligenta, orientativa si stimulativa, incitativa; b. sistemul de organizare a economiei nationale -; ameliorat si sa precizeze clar atributiile si competentele fiecarei institutii a statului si a modului cum ele trebuie sa isi perfectioneze activitatea pentru a stimula dezvoltarea afacerilor; c. modalitatile de coordonare -; care sa urmareasca: privatizarea rapida, restructurarea, retehnologizarea, precum si asigurarea realizarii celor 3 D: debirocratizarea, descentralizarea, dezetatizarea.

C. Factorii tehnici si tehnologici sunt: a. nivelul tehnic al utilajelor; b. calitatea tehnologiei; c. creativitatea si inovarea; d. preturile tehnologiei; e. politica de investitii.

D. Factorii demografici sunt: a. numarul populatiei; b. structura socio-profesionala; c. populatia activa; d. nivelul de pregatire a lucratorilor si managerilor.

E. Factorii socio-culturali sunt: a. structura sociala a populatiei; b. ocrotirea sanatatii; c. invatamantul; d. cultura; e. stiinta; f. mentalitatea.

F. Factorii politici sunt: a. politica economica si sociala; b. politica stiintei si invatamantului; c. politica externa; d. politica monetara, valutara, fiscala.

G. Factorii naturali sunt resursele naturale (apa, solul, clima)

H. Factorii juridici sunt reprezentati de legislatie (legile, decretele, hotararile guvernamentale).
5. FACTORII DE INFLUENTA ASUPRA
FIRMELOR DE AFACERI ROMANESTI IN PERIOADA DE TRANZITIE

Aceasta perioada, de o mare complexitate, are influente majore asupra managementului romanesc prin urmatorii factori: a) factori de influenta pozitiva asupra firmei si b) factori cu caracter negativ, perturbatori.
Cunoasterea acestor factori este importanta pentru managementul firmei, pentru ca pe aceasta baza se pot lua decizii manageriale care sa contracareze influentele negative pe care le pot avea acesti factori si sa valorifice influentele pozitive ale acestora.

a) Factorii cu caracter pozitiv sunt urmatorii: n autonomizarea firmei si diminuarea interventiei statului in activitatea agentilor economici; n depolitizarea managementului firmelor; n proliferarea, dezvoltarea stiintei managementului si a cunoasterii ei de catre toti factorii decizionali, precum si aplicarea metodelor, tehnicilor si principiilor manageriale moderne; n progresul tehnico-stiintific contemporan si cercetarea stiintifica; n concurenta - care duce la cresterea si diversificarea productiei, la cresterea calitatii acesteia, la cresterea eficientei, la scaderea preturilor; n dezvoltarea informaticii, a telecomunicatiilor, a tehnicii de calcul; n cresterea gradului de calificare formativa, atat a managerilor, cat si a executantilor; n cresterea colaborarii, cooperarii intre agentii economici. b) Factorii negativi care actioneaza in perioada de tranzitie sunt: n instabilitatea social-economica; n criza de subproductie, a materiilor prime, a materialelor, a combustibililor; n ascutirea concurentei; n manifestarea riscurilor in afaceri si perspectiva falimentelor; n uzura morala a echipamentelor, utilajelor, marfurilor, serviciilor (impunand, pe de o parte, creativitate si dinamism, iar pe de alta parte fonduri pentru retehnologizare); n inflatia negativa care afecteaza posibilitatea elaborarii unui plan corect; n blocajul financiar; n lipsa cererii interne si externe; n relatiile tensionate dintre manageri si sindicate la nivelul intreprinderilor, mai ales in cele de stat; n lupta pentru putere din cadrul intreprinderilor de stat; n criza manageriala, adica - criza de competenta,
- criza de autoritate,
- criza de responsabilitate, ate, itatii tehnice,
- criza intelegerii fenomenului economic,
- criza motivatiei,
- criza de mentalitate.

6. POLITICA SOCIALA A FIRMEI DE AFACERI
INTERNATIONALE

Problematica referitoare la pozitia firmelor de afaceri in raport cu mediul social ambiant unde actioneaza, opereaza cu urmatoarele concepte: a) Etica profesionala
Managerii acorda o atentie deosebita semnificatiei morale a actiunilor firmei si a consecintelor acestor actiuni asupra societatii.
Etica profesionala are ca element central reflectarea morala si ca termen de referinta comportamentul unei firme sau a persoanelor din cadrul firmei. b) Responsabilitatea sociala a firmei
Aceasta presupune ca deciziile sa fie luate in conformitate cu anumite standarde si sa duca la efecte favorabile asupra celor interesati in activitatea firmei. c) Sensibilitatea sociala a firmei
Acest concept se defineste prin dezvoltarea proceselor decizionale prin care sunt orientate practicile firmei in vederea adoptarii unei conduite corecte si aceasta din punct de vedere social (prin deontologia managerilor si a colaboratorilor lor).
Ingloband si sintetizand etica profesionala, responsabilitatea si sensibilitatea sociala se ajunge la politica sociala a firmei care defineste comportamentul firmei de afaceri exprimat prin:
· relatii si interactiuni care se stabilesc intre firma si mediul social intern si extern, autohton si international, care include: actionarii, angajatii, clientii, furnizorii, organele de stat, concurentii;
· problemele care rezulta din actiunile firmei sau din interactiunile dintre firma si mediul sau ambiant, social. Aceste probleme variaza, in timp si spatiu, sub aspectul valorilor si relatiilor organizatorice, fapt ce implica solutionarea lor pe termen lung;
· abilitatea firmei de a diagnostica o problema, a stabili alternativele de solutionare a acesteia si de a o rezolva inainte ca ea sa devina presanta;
· normele si valorile (criteriile) pentru evaluarea actiunilor firmei - sunt folosite pentru a aprecia, judeca si evalua comportamentul firmei ca fiind: etic, responsabil, sensibil, bun, corect, legal, armonios, care nu dauneaza, etc;
· scopurile stabilite in contextul unei probleme date - au in vedere, pe de o parte, impactul actiunilor asupra firmei iar, pe de alta parte, impactul actiunilor asupra mediului social;
· adoptarea deciziilor - include informarea si stabilirea obiectivelor si a cailor de actiune care sa conduca la realizarea obiectivelor in conformitate cu criteriile de politica sociala ale firmei.

In concluzie, actionand in cadrul unui sistem coerent si modern de gandire, firma de afaceri moderna, contemporana poate si trebuie sa-si asigure o politica sociala eficace, care sa-i permita sa fie integrata si agreata de mediul social in care actioneaza si sa transforme avantajele politicii sale sociale in efecte economice durabile. Aceasta este alternativa care se dovedeste viabila, in comparatie cu optiunile unor firme care vor sa castige enorm in timp scurt si care, prin aceasta, nu pot sa-si consolideze o piata pe termen lung.
Practica a dovedit ca afacerile cu caracter speculativ nu sunt viabile pe termen lung. Ele dau nastere la tensiuni in relatiile cu mediul social, duc la pierderea clientelei, si chiar la lichidarea afacerilor.

“Un client satisfacut este expresia unui producator puternic.”

INTERNATIONALIZAREA AFACERILOR

1. INTERNATIONALIZAREA SI GLOBALIZAREA AFACERILOR

Una din caracteristicile definitorii ale evolutiei managementului la scara internationala, in a doua jumatate a secolului XX, este tendinta de trecere de la internationalizare la globalizarea vietii economice. Aceasta tendinta se inscrie intr-un proces istoric multisecular, care s-a desfasurat progresiv:
- in domeniul relatiilor comerciale (expansiunea comertului mondial),
- in domeniul investitiilor in strainatate (internationalizarea productiei) si
- in domeniul structurii organizationale de afaceri (internationalizarea firmei).
La sfarsitul secolului XX, sub presiunea unui complex de forte de natura economica, tehnologica si politica, procesul internationalizarii a intrat intr-o noua etapa, si anume etapa emergentei, a dezvoltarii unei economii globale, intemeiate pe un sistem de interdependente transnationale in comert, in productie si in domeniul financiar.
Aceasta “noua economie mondiala” se caracterizeaza prin: n o noua baza tehnologica; n extinderea si intensificarea relatiilor de afaceri; n modificarea raportului de forte in plan economic si politico-militar; n o noua modalitate de definire a relatiilor dintre national si international.

1.1. INTERNATIONALIZAREA MEDIULUI DE AFACERI

Extinderea relatiilor economice pe plan mondial si formarea unui mediu de afaceri international s-au realizat pe seama a doua mari procese:
A. Dezvoltarea comertului mondial - proces progresiv, deschis de marile descoperiri geografice, ce a atins apogeul in anii de glorie a liberului schimb, adica in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si
B. Cresterea rapida a investitiilor in strainatate (odata cu inceputul secolului XX) si consacrarea acestora in interdependenta cu relatiile comerciale (ca forma de internationalizare a productiei).

A. Dezvoltarea comertului mondial

In ultimile decenii ale secolului XX, comertul international a cunoscut o expansiune puternica, devansand atat cresterea productiei industriale, cat si a PIB pe plan mondial.
In perioada 1950 - 1997, comertul international a crescut (in preturi constante) de 87 de ori, in timp ce productia industriala a crescut de 9.5 ori, iar PIB de 8.5 ori. Aceasta inseamna ca, pentru tarile lumii, o parte tot mai mare a productiei se realizeaza pe seama exporturilor si importurilor si ca interdependentele dintre economiile nationale, in domeniul productiv si comercial, s-a intensificat.

Datoriile statului arata ca procesul internationalizarii nu s-a desfasurat omogen in ansamblul economiei mondiale, astfel, in 1997, ponderea diferitelor grupe de tari in comertul international a fost: n tarile dezvoltate » 67 %; n tarile in curs de dezvoltare » 30 %; n tarile cu economie in tranzitie » 4 %.
Prin urmare, procesul de internationalizare s-a realizat inegal pe glob, manifestand o concentrare puternica a interdependentelor dintre tarile dezvoltate (in cadrul triadei SUA - Europa Occidentala - Japonia). Ponderea celor trei state in comertul international, in 1997, a fost: n Europa Occidentala - 38 %; n SUA - 14 %; n Japonia - 7 %.
Factorii ce au determinat aceasta dezvoltare a relatiilor comerciale internationale, in perioada contemporana, sunt: a) Progresul tehnic impetuos (in a doua jumatate a secolului XX)
Acesta a avut un impact direct si asupra comertului international. In domeniul economic aceste influente sunt sintetizate in sintagma “economia informationala”, care se bazeaza pe: n industria tehnicii informationale (semiconductoare, calculatoare, electronica de consum, telecomunicatii automatizarea industriala electronica auto si medicala); n biotehnica - avand ca centru tehnica genetica; n industria noilor materiale; n sistemul energetic - bazat pe forme de energie reinnoibile si nepoluante; n tehnica mediului; n tehnica spatiala.
Progresul tehnic determina, in mod direct, adancirea diviziunii internationale a muncii si, mai ales, a specializarii intraindustriale.
Impactul progresului tehnic este limitat in tarile si zonele in care se afirma si se valorifica avansul tehnologic.

b) Triumful liberalismului
Performantele economice obtinute de tarile occidentale (industriale) prin promovarea economiei de piata, in contrast cu economia centralizata, reprezinta un argument hotarator pentru liberalism ca politica si doctrina economica.
Dezvoltarea rapida a comertului international a fost favorizata de orientarea liberschimbista a politicii comerciale in principalele tari participante la viata economica internationala. Totodata, urmand exemplul exportatorilor de succes din Asia de S-E, un numar tot mai mare de tari in curs de dezvoltare a adoptat strategiile de crestere economica bazate pe stimularea exportului.
Un rol major in eliminarea barierelor tarifare si netarifare l-a avut Acordul General pentru Tarife si Comert, care de la 1 ianuarie 1995 a devenit Organizatia Mondiala a Comertului. c) Procesul de integrare economica regionala
Acest proces s-a derulat in variate forme si cu intensitati diferite atat in lumea dezvoltata, cat si in lumea a treia.
Integrarea europeana a parcurs mai multe etape evolutive:
· 1957 - infiintarea prin Tratatul de la Roma;
· 1968 - abolirea barierelor vamale si tarifelor vamae comerciale;
· 1997 - liberalizarea circulatiei persoanelor (spatiul Schengen);
· 1993 - masuri de liberalizare a serviciilor (a celor bancare);
· 1993 - crearea Sistemului monetar european si a monedei unice EURO;
· 1994 - masuri de liberalizare a asigurarilor;
· 1996 - masuri de liberalizare a investitiilor;
· 1998 - masuri de liberalizare a telecomunicatiilor.

B. Cresterea rapida a investitiilor in strainatate si consacrarea acestora

Investitiile in strainatate se deosebesc de comertul international prin trei aspecte:
1) In timp ce relatiile comerciale presupun interdependente intre parti, in domeniul relatiilor marfuri-bani (aprovizionare - desfacere), investitiile creaza si dezvolta raporturi directe in domeniul productiei. Din punct de vedere economic, o investitie in strainatate implica o optiune pentru internationalizarea activitatilor economice. Aceste investitii sunt:
· investitii straine directe - duc la o implicare nemijlocita a investitorilor intr-o afacere din tara gazda si nu se are in vedere investitiile de portofoliu, adica plasamentele financiare;
· investitii care se valorifica in sfera economiei reale in procesul de transformare (de productie si schimb), si nu in sfera economiei financiare (simbolice).
2) Investitiile straine complexe, directe presupun implicarea investitorilor in managementul firmei din tara gazda si participarea la impartirea profiturilor si a riscurilor in afaceri. Acestea se pot realiza: n fie prin infiintarea unei firme noi (numita “investitie pe loc gol” sau “green field investment”); n fie prin cumpararea unui pachet de actiuni de la o firma straina (se considera ca o achizitie de peste 60 % din capitalul social al unei firme straine este o investitie directa).
3) In timp ce operatiile comerciale se bazeaza pe relatia de tip debitor - creditor, investitiile straine duc la stabilirea, intre parteneri, a unor raporturi bazate pe spiritul de asociere, partenerii fiind asociasi si avand, in cadrul firmei, o pozitie determinata de cota detinuta in capitalul social.
Ca atare, relatiile de afaceri nu au un caracter intermitent sau strict limitat in timp, ci tind sa capete un caracter de permanenta si durabilitate.
Investitiile straine directe au cunoscut o dinamica accentuata in ultimile doua decenii, astfel incat evolutia investitiilor internationale pe principalele grupe de tari a fost: n tarile din Uniunea Europeana - 183 mld. $ (1990) si 1195 mld. $ (1997); n Statele Unite ale Americii - 83 mld. $ (1990) si 721 mld. $ (1997); n Japonia - 3 mld. $ (1990) si 33 mld. $ (1997).
Ca si in cazul comertului international, se remarca o tendinta de concentrare a investitiilor straine directe in centrul dezvoltat al lumii, indeosebi in cadrul triadei SUA - Japonia - Europa Occidentala.
Intre comertul international si investitiile in strainatate exista o relatie complexa: exporturile de marfuri pot reprezenta o prima faza intr-o expansiune internationala, care poate duce la investitii straine directe. Pe de alta parte, investitiile straine directe pot stimula relatiile comerciale dintre tara de origine si cea receptoare a investitiilor (raport de complementaritate si autoalimentare reciproca).

1.2. GLOBALIZAREA VIETII ECONIMICE

In a doua jumatate a secolului al XX-lea, procesul de accentuare a interdependentelor economice s-a desfasurat in mai multe etape: n prima etapa s-a desfasurat intre anii 1950 - 1970 - caracterizata prin expansiunea comertului international; n a doua etapa a fost cuprinsa intre anii 1970 - 1980 - in care relatiile financiare internationale capata o importanta deosebita; n ultima etapa a parcurs anii 1980 - 1990 - cand are loc trecerea de la internationalizare la globalizare in economia mondiala.

O serie de aspecte ale vietii social-economice actuale exprima procesul globalizarii: a) natura globala a stiintei si tehnologiei - chiar daca sursele principale ale progresului tehnologic se concentreaza in lumea buna, cercetarea stiintifica se bazeaza pe resurse globale, iar punerea in aplicare a tehnologiei vizeaza scopurile globale; b) marketingul global - strategia de marketing a firmei raspunde cerintelor globalizarii si promovarii acestui proces; c) sistemul financiar mondial - economia “simbolica” (financiara) se bazeaza pe o retea care implica institutiile bancare si agentii pietei de capital si organisme financiare internationale si de reglementare internationala; d) infrastructura de comunicatii - progresul tehnic a permis perfectionarea sistemului de comunicatii materiale (transporturile), cat si realizarea unei retele globale de transmitere - receptie a informatiilor. e) cadrul institutional mondial -; organizatii guvernamentale (ONU) si organizatii nonguvernamentale ce dezbat actiuni referitoare la probleme globale, cum ar fi poluarea sau subdezvoltarea).
Principalele procese economice care sustin tendinta globalizarii se manifesta in domeniile comertului, productiei si serviciilor, iar forta fundamentala a globalizarii este societatea multinationala.

a) Globalizarea comertului
In a doua jumatate a secolului XX se produce o extindere treptata a diviziunii internationale a muncii, cu tendinta constituirii unui sistem de interdependente la scara globala. Chiar daca in perioada postbelica s-a delimitat o zona de mare concentrare a schimburilor (triada), in reteaua diviziunii internationale a muncii au fost atrase, progresiv, noi state si grupuri de state (noile tari industrializate, tari din Europa Centrala si de Est cu economie in tranzitie).
Procesul globalizarii a fost stimulat de dezvoltarea interdepenentelor dintre comertul international si investitiile in strainatate. In prezent, tot mai multe firme adopta strategii de afaceri care vizeaza piata mondiala in ansamblul ei.
Adevarata forta promotoare a globalizarii este societatea multinationala.
Dupa datele din 1997, 45 % din vanzarile totale ale societatilor multinationale sunt reprezentate de exporturi. Aceste societati controleaza, aproape in totalitate comertul international cu produse de baza. Pietele produselor finite industriale sunt, in cea mai mai mare parte, globale (electronica).

Pe de alta parte, de peste doua decenii, o cota substantiala din exporturile tarilor dezvoltate (peste 50 % din exporturile americane si » 80 % din exporturile britanice) si ale noilor state industrializate (90 % Singapore si 40 % Brazilia) sunt generate de societatile multinationale.
In concluzie, economia mondiala se formeaza, deci, prin procesul globalizarii pietelor, iar acest proces este comandat de societatile multinationale.

b) Globalizarea productiei
Acestui proces ii corespunde o tendinta de integrare mondiala a productiei generata si controlata de societatile multinationale.
Cota din productia internationalizata, calculata pe baza volumului activitatilor societatilor internationale in tara lor de origine si a vanzarilor filialelor lor in strainatate, a fost - in 1990:
- de 32 % din PNB pentru SUA;
- de 24 % din PNB pentru Japonia ;
- de 40 % din PNB pentru Olanda.
Principalele mecanisme de internationalizare si globalizare a productiei sunt: n valorificarea productiva a unor tehnologii in strainatate prin licentiere sau alte forme de transfer de tehnologie catre societati mixte, etc; n localizarea productiei prin subcontractare si crearea unui sistem productiv international - condus de la centru; n incheierea de aliante strategice si realizarea de cooperari in productie - la scara internationala; n realizarea de fuziuni si achizitii constituite de mari grupuri internationale - la scara globala.

c) Globalizarea serviciilor
Internationalizarea productiei este dublata de intensificarea serviciilor intr-un proces care reflecta tendinta postbelica de crestere a importantei sectorului tertiar in economie.
Rolul de forta motrice este detinut de societatile multinationale.
Doua categorii de servicii au contribuit la globalizarea relatiilor de afaceri:
· serviciile de consultanta si
· serviciile financiare.
A avut loc realizarea unui complex tertiaro-industrial global (servicii conjugate cu productie) sprijinit pe programul tehnologiilor moderne (informativa, a telecomunicatiilor, a satelitilor).
Firmele de consultanta s-au dezvoltat pentru realizarea de obiective industriale, in vederea asigurarii de consultantta in domeniul gestiunii, pentru audit, firme de consultanta juridica, tehnica. Acestea au un rol important in uniformizarea normelor si regulilor tehnice, comerciale, financiare, contabile si de drept in mediul afacerilor internationale.
Firmele de servicii financiare sunt: casele de asigurari, bancile comerciale, bancile de investitii, care au impus, prin actiuni concentrate, liberalizarea treptata a miscarii de capital si au creat, din 1960, o piata de vocatie globala, si anume - piata euro-valutelor.
Prin implicarea directa pe piata tranzactiilor intre corporatii, aceste firme au facut posibila realizarea unor mega-afaceri in domeniul achizitiilor si al fuziunilor.

2. INTERNATIONALIZAREA FIRMEI

Internationalizarea este un proces obiectiv.
Realitatea istorica arata ca, pe masura dezvoltarii sale, firma de afaceri tinde sa depaseasca limitele locale, nationale si regionale si sa-si extinda activitatea in spatiul economic global, a carui formare este posibila chiar prin miscarea spre exterior a firmei.
La baza internationalizarii sta expansionismul fortelor pietei, tendinta acestora de a invada mediul inconjurator nemarketizat si de a-l include intr-un sistem economic bazat pe mecanismul pietei. Internationalizarea este obiectiva.

2.1. DEFINIREA SI CARACTERISTICILE PROCESULUI INTERNATIONALIZARII

Internationalizarea este un proces de crestere a implicarii firmei de afaceri in operatiuni internationale.
Doua aspecte trebuie relevate in legatura cu aceasta definitie:
1. -; ea sugereaza o distinctie in ceea ce priveste strategia de afaceri a firmei: orientarea spre interior/ versus/ orientarea spre exterior.
· orientarea spre interior -; este o orientare conservatoare orientata spre piata interna (mediul de afaceri local), inchisa.
· orientarea spre exterior -; este o orientare liberala, orientata spre piata externa (mediul de afaceri global), deschisa, specifica economiei de piata (capitaliste).
2. -; definitia internationalizarii presupune existenta unui anumit cadru de referinta (economia nationala). Mediul de afaceri al economiei de piata are o vocatie globala si este impartit, din punct de vedere politic, in spatii economice nationale.
In aceste conditii, orientarea spre interior caracterizeaza firmele care isi inscriu activitatea in mediul de afaceri national (firme nationale), in timp ce orientarea spre exterior caracterizeaza firmele cu activitati internationale care isi inscriu activitatea in mediul international global.
Definitia internationalizarii contine si o valoare operationala pentru ca ea poate duce la determinarea gradului de internationalizare a unei firme, ca raport intre valoarea vanzarilor in strainatate si cifra de afaceri.

Gintern=(Vs/CA)•100
Caracterizarea procesului internationalizarii se poate face prin evidentierea catorva caracteristici ale internationalizarii: a) metoda de operare (Cum?) b) obiectul vanzarilor (Ce?) c) pietele tinta (Unde?) d) capacitatea organizationala (Cat?) e) resursele umane si financiare (Cu ce?). a) Metoda de operare -; se concretizeaza in diferite forme de realizare a afacerilor internationale, de la exportul simplu, pana la productia in strainatate. b) Obiectul vanzarilor -; il reprezinta bunurile si serviciile exportate. Acest obiect tinde sa se diversifice pe masura implicarii firmei pe piata mondiala. Aceasta se poate realiza in doua moduri:

1. -; comercializarea in exterior a unui produs ce era oferit curent pe piata interna.
2. -; prin conceperea unui nou produs pentru export. c) Pietele tinta -; rezulta in urma unor operatiuni ale managementului firmei de afaceri internationale privind selectarea debuseelor si a partenerilor. De regula, in fazele initiale ale internationalizarii se abordeaza piete mai usor accesibile in privinta costurilor, a riscurilor, a concurentei, distanta geografica, cultura, etc. d) Capacitatea organizationala -; se refera la masura in care sistemul de management al firmei de afaceri internationale este in masura sa asigure si sa valorifice, in mod eficient, functiunile intreprinderii (cercetare-dezvoltare, comerciala, financiar-contabila, de productie, de personal). e) Resursele umane si financiare -; se refera la resursele umane si financiare ce este nevoie sa fie utilizate printr-un management competitiv, astfel incat utilizarea lor sa asigure firmei de afaceri internationale suportul unui avantaj competitiv pe pietele internationale.

2.2 MECANISMUL INTERNATIONALIZARII
FIRMEI

Internationalizarea firmei se realizeaza in mod gradual prin parcurgerea mai multor stadii. Exista mai multe opinii cu privire la evolutia si stadiile internationalizarii:
1. O prima conceptie arata ca mecanismul internationalizarii firmei de afaceri internationale parcurge 7 stadii:

1) Raspunsul la comanda externa -; firma pleaca de la existenta unei comenzi din partea importatorului strain. Daca ea accepta comanda si vinde profitabil in strainatate, apar premise pentru contingentarea exporturilor prin raspunsul la noi comenzi din strainatate. In acest prim stadiu se lucreaza prin comerciantii sau prin intermediarii internationali.
2) Exportul activ -; pe masura ce exporturile firmei continua sa creasca, conducerea firmei poate considera ca este necesara implicarea activa in vanzarile internationale. Ca urmare, se constituie un serviciu condus de un manager de export, ce are misiunea de a gasi oportunitati de vanzare pe pietele straine si initierea de contracte de export.
3) Exportul direct -; expansiunea vanzarilor in strainatate face ca serviciul de export (compus dintr-un numar redus de persoane) sa nu mai corespunda cerintelor de operativitate si eficienta si, ca urmare, se constituie un departament (o divizie) de export care incepe sa renunte la intermediari si sa vanda direct importatorilor sau cumparatorilor finali situati pe pietele straine.
4) Sucursala si filiala de comercializare -; grad mai ridicat de internationalizare comerciala, atunci cand firma decide sa infiinteze structuri organizatorice in tara de import (sucursale, filiale) ce au ca obiect promovarea operatiunilor de export si incheierea si derularea contractelor de vanzare internationala.
- Managerul sucursalei de vanzare este subordonat direct managementului central al firmei, iar sucursala vinde direct catre intermediari, comercianti de pe pietele straine. Sucursala poate deveni, cu timpul, o filiala cu putere mai ridicata.
5) Asamblarea in strainatate -; aceasta decizie se poate baza pe ratiuni cum sunt:
- costuri mai reduse de transport pentru produsele neasamblate;
- taxe vamale mai reduse;
- costuri salariale mai mici in tara de import;
- facilitati oferite producatorilor interni de catre guvernele tarilor gazda.
Produsele asamblate in una sau mai multe tari straine pot fi comercializate pe pietele locale din tarile respective, dar pot face si obiectul exportului in terte tari sau pot fi apoi importate ca produse finite in tara in care firma isi are sediul central.
6) Productia in strainatate -; reprezinta, de fapt, delocalizarea productiei in strainatate. Aceasta decizie presupune elaborarea unei strategii de afaceri pe termen lung, avand la baza studii de piata, programe de promovare si distributie, analize de identificare a unor debusee straine.
Productia in strainatate se poate dezvolta prin mai multe forme de afaceri internationale: subcontractere, licentiere, investitii directe in intreprinderi de productie. In acest ultim caz, cele mai multe din functiunile firmei sunt realizate in strainatate: aprovizionarea, finantarea, managementul resurselor umane, productia, marketingul, etc.
7) Integrarea filialelor straine -; presupune integrarea diferitelor filiale straine intr-un sistem corporational multinational. Filialele isi pierd o parte din autonomia decizionala, deciziile strategice fiind luate de organul superior de la sediul central al firmei.
Firma multinationala considera drept mediu propriu de afaceri piata mondiala in ansamblu. Ea planifica, organizeaza, controleaza afacerile sale internationale intr-o perspectiva globala.

2. Alta optica presupune ca mecanismul internationalizarii cuprinde 3 stadii ale dezvoltarii firmei pe plan international:
1) Internationalizarea initiala -; firma valorifica pe plan international avantajele sale specifice, adica acele competente si abilitati ce au consacrat-o pe piata interna: avantajul tehnologic, avantaje financiare, avantaje de markrting, putere financiara.
2) Implantarea in tarile terte -; valorifica avantajele de localizare in strainatate, firma dezvoltandu-si capacitatile comerciale si de productie pe pietele locale si straine si adaptandu-si strategia si modul de operare in functie de specificul acestor piete.
3) Multinationalizarea si globalizarea -; se bazeaza pe avantajele unei strategii globale ce abordeaza piata globala ca un spatiu economic global, unitar (total). Acest stadiu presupune infiintarea unei retele multinationale de subcontractanti si integrarea filialelor din strainatate.
Exista, desigur, mai multe grade de internationalizare in afacerile unei firme la scara internationala. Astfel, unele firme pot sa se angajeze mai adanc, devenind societati multinationale sau globale. Alte firme prefera sa se rezume la o abordare multinationala, mentinandu-se din punct de vedere strategic si operational in limitele unei companii nationale cu activitate internationala.
Internationalizarea afacerilor si transformarea firmelor in societati multinationale implica schimbari uneori radicale in practicile de management, in structurile organizatorice si in cultura corporationala.

2.3. MOTIVATIILE PROCESULUI DE INTERNATIONALIZARE

Internationalizarea ca proces ce se desfasoara in timp, la scara mondiala, are o serie de premise obiective, oferite de evolutia de ansamblu a mediului de afaceri, sub influenta unui complex de factori de natura politica, tehnica, tehnologica, economica, culturala. In acelasi timp, pentru o firma implicarea sa in afacerile internationale este rezultatul unor decizii ale managementului, care au la baza o serie de motivatii:
A. Motivatii reactive.
B. Motivatii proactive.

A. Motivatiile reactive -; reprezinta reactii de raspuns la presiunile ce vin asupra firmei din mediul de afaceri in car actioneaza. a) presiunea concurentei -; o firma se poate confrunta cu diverse situatii: - pierderea sistemului de piata pe care il detine in favoarea unui concurent local care beneficiaza de economii de scara datorate afacerilor internationale; - pierderea unei piete straine in favoarea unor concurenti locali sau straini ce s-au specializat pe aceste piete. b) scaderea vanzarilor pe piata interna -; aceste vanzari se pot masura ca volum al vanzarilor sau sub forma cotei de piata. Produsele comercializate pe piata interna se pot afla in faza de declin al ciclului de viata al produsului. Firmele, in loc sa opteze pentru lungirea ciclului de viata al produsului, pot opta sau nu pentru introducerea unui nou produs, cu un efort investitional de schimbare a economiei. c) excesul de capacitate -; in cazul in care capacitatile de productie ale firmei nu sunt pe deplin utilizate,aceasta poate opta pentru expansiunea in strainatate, ca o cale de a realiza o distribuire mai larga a costurilor fixe. d) supraproductia -; apare, de obicei, in cazurile de declin ale pietei, iar pietele externe apar ca un debuseu favorabil desfacerii stocurilor existente. Aceasta expansiune internationala ca urmare a supraproductiei nu este de obicei o decizie manageriala strategica ci, mai degraba, “o supapa de siguranta”. Odata ce cererea interna a revenit la normal, activitatile internationale sunt restranse sau chiar abandonate. e) apropierea de clienti -; multe firme europene desfasoara activitati internationale pentru ca clientii lor sunt situati in tari apropiate geografic.

B. Motivatiile proactive -; fundamenteaza angajarea voluntara a firmelor in afacerile internationale cu scopul valorificarii unor avantaje strategice, competitive sau comparative (retroactive): a) accesul la resurse -; poate fi temeiul frecvent al deciziei de internationalizare. In primul rand, este vorba de posibilitatea asigurarii pe o baza stabilita a aprovizionarii (materii prime, combustibili, materiale diverse). O astfel de motivatie poate conduce la extinderea apreciabila a afacerilor internationale si pot asigura firmei o eficienta si o profitabilitate ridicata, intr-o perioada scurta de timp. b) reducerea costurilor -; poate conduce la obtinerea unor avantaje competitive pentru firmele cu activitati internationale. Aceasta se poate realiza prin valorificarea raportului favorabil costul manoperei/Wl in tarile unde sunt situate unitatile de asamblare sau unitatile de productie. Efectele favorabile asupra costurilor pot avea si facilitati oferite de o serie de state pentru productia localizata in tarile respective sau pentru investitiile straine (reducerea taxelor vamale pentru produsele importate in cadrul unei cooperari industriale, reducerea impozitului pe profitul reinvestit). c) Avansul tehnologiei de care dispune firma -; poate fi mai bine pus in valoare prin implicarea firmelor pe piata mondiala. Se exprima prin capacitatea de inovare tehnica in domeniul productiei ce permite firmei sa lanseze continuu pe piata produse cu caracteristici tehnice si calitative superioare asigurand, in acelasi timp, valorificarea pe diverse piete de-a lungul ciclului de viata.
Este vorba de flexibilitatea productiei si a comercializarii prin care firma poate asigura diversificarea ofertei si adaptarea ei la cerintele pietei, obtinand astfel avantaje tehnice si competitive.

CONDUCEREA STRATEGICA A FIRMEI DE AFACERI INTERNATIONALE

1. IMPORTANTA, NECESITATEA SI ROLUL CONDUCERII STRATEGICE IN ACTIVITATEA FIRMEI DE AFACERI INTERNATIONALE

Firma de afaceri internationale exista si functioneaza intr-un mediu endogen si exogen mobil, uneori chiar turbulent, si pe o piata concurentiala, ceea ce impune imperative schimbari si adaptari cvasipermanente.
Manifestarea unei game variate de factori (modificari tehnologice; cresterea dimensiunilor firmelor; instabilitatea surselor de aprovizionare si a debuseelor; modificarea duratei ciclului de fabricatie a produselor; reducerea longevitatii unor produse; modificarea formelor organizatorice; schimbarile de ordine economica, sociala, politica, ecologica, demografica, culturala, etc) influenteaza si afecteaza activitatea si performantele firmelor de afaceri internationale care sunt obligate la adaptari si reorganizari frecvente pentru a putea face fata acestor schimbari.
Conducerea strategica (managementul strategic) este fundamentata si corelata organic cu functia de previziune. Ea presupune:
1. Descifrarea si anticiparea schimbarilor si modelarilor ce trebuie realizate in interiorul firmei si in relatiile ei cu mediul ambiant.
2. Receptivitatea la nou.
3. Dinamism, initiativa si flexibilitate in toate functiile manageriale, astfel incat sa fie evitate toate discordantele intre cerere si oferta, intre nou si vechi, astfel incat sa se asigure o competitivitate ridicata a firmei si posibilitati de expansiune economica.
Conducerea strategica este, deci, necesara si benefica pentru firmele de afaceri internationale pentru ca ea indeplineste o serie de roluri:
1. Aceasta conducere strategica stabileste si confera o viziune si un cadru general unitar de actiune la toate nivelele ierarhice, dar prioritar la nivelele de varf, orientand toate activitatile.
2. Conducerea strategica contribuie la cresterea responsabilitatii factorilor decizionali din structura organizatorica a firmei, contribuind la ameliorarea caltativa a intregului proces de conducere.
3. Conducerea strategica genereaza mutatii conceptuale, comportamentale si antreprenoriale in randul managerilor, ducand la rezultate performante.
4. Conducerea strategica permite o confruntare eficace a firmei cu alte firme, intr-un proces economic concurential in conditiile unui mediu ambiant intr-o permanenta schimbare evolutiva, deci firma devine apta pentru concurenta.
5. Conducerea strategica permite realizarea unei perfectionari si adaptari continue a structurilor existente pentru ca acestea sa fie cat mai bine adecvate noilor exigente impuse de modificarile ce survin pe pietele de desfacere, in cerintele si exigentele consumatorilor, etc.

2. CONCEPTUL DE STRATEGIE SI POLITICA
ECONOMICA A FIRMEI

Conditiile de mediu tot mai dificile si imprevizibile in care actioneaza firma de afaceri internationale impun inglobarea tuturor actiunilor intr-o viziune ampla, de larga perspectiva, judicios elaborata prin adoptarea unei politici adecvate.
O astfel de politica este formulata prin elaborarea unei strategii adecvate si a unui ansamblu de tactici derivate din aceasta.
Cuvantul “strategie” provine din grecescul “strategya”, preluat apoi in franceza ca “stratégie”. Acest cuvant a fost folosit pentru prima data in arta militara = un ansamblu de actiuni cu privire la la ducerea razboiului in scopul asigurarii victoriei.
Acesta a fost apoi preluat in afaceri. Un specialist roman afirma ca “Orice firma actioneaza pe o piata ori, orice piata este un razboi!”, aceasta insemnand ca trebuie ca orice firma sa aiba o strategie.
Toate firmele de afaceri au avut, de-a lungul timpului, o strategie dar, in trecut, strategia firmei era mai ales emanatia intuitiei si experientei conducatorului de firme, fara ca aceste strategii sa urmareasca niste modele teoretice si fara sa aiba un suport teoretic bine conturat.
Primele preocupari teoretice au aparut in anii ’50 (SUA, Japonia) in legatura cu “curba de viata a produselor”.
La inceputul anilor ’60, firmele puternice au trecut la elaborarea de planuri economice pe termen lung (LONGRANGE PLANNING) foarte utile in principal pentru alocarea resurselor si pentru planificarea volumului activitatii economice.
In cursul anilor ’70, ca urmare a dificultatilor apreciabile in implementarea strategiilor, s-a trecut de la planificarea pe termen lung, la gestionarea strategica, ce a extins preocuparile specialistilor de la variabilele economice, la armonizarea si adaptarea firmelor la exigentele unui mediu instabil.

Aceasta noua orientare a urmarit apropierea intre formularea strategiei si aplicarea ei in conditiile accelerarii modificarilor de mediu.
In perioada anilor ‘80-’90 si dupa, s-au exprimat o serie de conceptii ce au contribuit la imbogatirea volumului teoretic privitor la strategia teoretica a firmei. Pe de o parte strategia a luat tot mai mult in considerare mediul ambiant, iar pe de alta parte, toate firmele incep sa acorde “factorului uman”, importanta si semnificatia sa reala. El incepe sa fie denumit si definit ca fiind “factorul strategic, cheie, elementul esential al competitivitatii firmei”.
Exista cel putin 50 de definitii ale strategiei:
1) Strategia economica manageriala reprezinta un plan general de actiune si de alocare a resurselor pentru realizarea, pe terman lung, a unor obiective majore, atotcuprinzatoare.
2) -; Octave Gélinier -; “Strategia economica a firmei este un set de analize si decizii care asigura firmei o competitivitateridicata, pe termen lung, si avantaje in raport cu rezultatele obtinute de concutenta, deci, posibilitati de expansiune, de dezvoltare.”
3) -; Philipe de Woot (belgian) -; “Strategia economica reprezinta optiunile importante ale intreprinzatorului, in confruntarea sa cu mediul inconjurator, tinand cont de resursele de care dispune.”
4) -; Alfred Chandler (cea mai importanta) -; “Strategia economica a firmei reprezinta determinarea scopurilor si obiectivelor pe terman lung, a mijloacelor de actiune si resurselor necesare.”

3. ELEMENTELE COMPONENTE ALE STRATEGIEI
ECONOMICE

Principalele elemente componenete ale strategiei unei firme de comert exterior sunt: a) Obiectivele strategice -; pot fi obiective pe termen lung (3-5 ani) si se refera la ansamblul activitatilor firmei sau la componentele majore ale acesteia. De exemplu, o firma poate sa-si propuna ca obiectiv strategic, in urmatorii 3-5 ani, o crestere a CA cu 14% in conditiile scaderii costurilor cu 5% si a obtinerii unui profit annual de 70 miliarde lei. b) Mijloacele sau modalitatile de actiune -; se refera la modalitatile de realizare a obiectivelor strategice stabilite. Principalele optiuni strategice pot fi:
- retehnologizarea;
- diversificarea productiei;
- asimilarea de noi produse;
- patrunderea pe noi piete;
- specializarea in productie;
- modernizarea organizatiei;
- pregatirea personalului;
- informatizarea activitatii.
Aceste optiuni strategice sunt cunoscute sub denumirea de vectori de crestere ai firmei, deoarece indica directia in care evolueaza firma. Adoptarea de catre firma a uneia sau alteia din aceste optiuni strategice mentionate, influenteaza sensibil caracteristicile cantitative si calitative ale activitatilor desfasurate de catre firma (de exemplu, optiunea firmei de diversificare a productiei implica: completarea bazei tehnico-materiale prin noi investitii; modificarea structurii personalului; noi resurse; noi sarcini; noi responsabilitati.) c) Resursele -; sunt prevazute in strategie, de regula global (sub forma fondurilor de investitii), distinctiv pentru echipamente (cheltuieli material), resurse umane. De asemenea, se indica si provenienta acestor resurse (proprii, imprumutate, de la stat, etc). d) Termenele de realizare -; sunt incluse in strategii sub 3 concepte:
1. -; termene initiale -; indica data declansarii aplicarii strategiei;
2. -; termene intermediare -; marcheaza evolutiile obtinute in realizarea obiectivelor stabilite;
3. -; termenul final - termenul la care se prevede incheierea strategiei respective.
Principalul aspect cu privire la termen il reprezinta sincronizarea termenelor stabilite, tinand cont de particularitatile si evolutia celorlalte elemente ale strategiei.

TACTICA SI POLITICA

Organic legata de strategia firmei e tactica in realizarea obiectivelor. Strategia si tactica sunt notiuni diferite, desi ambele concura la realizarea aceluiasi scop. Strategiile servesc drept fundament pentru elaborarea tacticilor respective.
Tacticile se deosebesc de strategii prin 2 elemente:
- orizontul de timp mai redus (6 luni - 2 ani dar, de regula 1 an -; pentru tactica si se identifica cu planul economic anual al firmei);
- strategia are un grad de detaliere mai pronuntat, cuprinzand elemente suplimentare, in special cu caracter operativ (indicatori de eficienta globali si partiali, structurarea resurselor disponibile, surse de finantare, principale actiuni de intreprins, principalii responsabili si executanti, s. a.).
Strategiile si tacticile reunite exprima politica firmei intr-un domeniu sau altul.
Politica firmei este definita ca fiind formulari generale, linii directoare ce orienteaza conceptia si actiunile in luarea deciziilor. Politica firmei apare ca o ghidare a gandirii si actiunii managerilor in luarea deciziilor. Ea se concretizeaza in modalitatea specifica, proprie de abordare si realizare a obiectivelor strategice fixate.

4. ABORDARI ALE CONDUCERII STRATEGICE

Firmele de comert exterior ce practica conducerea strategica pot opta pentru diferite abordari ale acesteia, corespunzator conditiilor economice si organizatorice si scopurile urmarite.
Literatura de specialitate evidentiaza 3 abordari specifice de stabilire si realizare a conducerii strategice:
- abordarea antreprenoriala;
- abordarea adaptiva;
- abordarea planificata. a) Abordarea antreprenoriala -; este adecvata firmelor mici si/sau tinere. Ea urmareste expansiunea economica prin valorificarea prompta a oricaror noi posibilitati ale pietei, chiar in conditii de incertitudine si risc. In aceste firme autoritatea si responsabilitatea sunt concentrate in mainile intreprinzatorului. Acesta este persoana care gestioneaza capitalul (propriu sau aflat in proprietatea altor persoane) si care exercita si functia de sef de intreptindere (manager). b) Abordarea adaptiva -; este practicata de catre intreprinderile comerciale mari si foarte mari cu evolutia viitoare insuficient definita, cu scopul infuficient clarificat, fara o anticipare a cerintelor pietei. Autoritatea si responsabilitatea sunt dispersate intre membrii conducerii participative. c) Abordarea planificata -; este recomandabila pentru firmele comerciale de dimensiuni mijlocii. Ea pune accentul pe evaluarea, cunoasterea si directionarea evolutiei viitoare si pe planificarea stiintifica a activitatii. Autoritatea si responsabilitatea apartine managerului de grup ce elaboreaza o strategie coerenta si unitara.
Cea mai formalizata abordare este cea planificata, iar cea mai putin formalizata este abordarea antreprenoriala.

5.FUNDAMENTAREA STRATEGIILOR ECONOMICE A
FIRMELOR DE AFACERI INTERNATIONALE

O strategie performanta trebuie sa gaseasca solutii la o serie larga de probleme viitoare ca:
- raportul cerere oferta pe piata pe care actioneaza (interna sau externa);
- de unde, cum, cat se cumpara?;
- ce marfuri sunt profitabile?;
- oferim ceva in plus in comparatie cu ce le ofera concurentii?;
- pot fi descurajati legal concurentii?;
- care e cea mai adecvata politica de pret (mari, mijlocii sau mici);
- de unde si cum se asigura capitalul necesar?;
- ce destinatie are profitul?;
- care e motivatia salariatilor?;
- cum sa asiguram o buna colaborare cu sindicatele?.
Conceperea unei strategii care sa ofere raspunsuri (solutii) la aceste vaste probleme implica o metodologie de elaborare a acesteia, cu 2 parti, si anume:
A. Premise ale elaborarii strategiei economice;
B. Etape (faze) ale procesului de elaborare a strategiei economice.
A. Premise ale elaborarii strategiei economice: a) strategia sa fie fundamentata pe temeinice prognoze (tehnologica, economica, organizatorica, etc) efectuate de persoane si colective cu inalta pregatire. b) fundamentarea strategiei pe temeinice cercetari de marketing ce sa permita firmei o cunoastere aprofundata a : volumului si structurii cererii in domeniul de activitate; modul si evolutiile anticipate ale activitatii pe o perioada cat mai lunga cu putinta. c) abordarea sistemica a componentelor implicate de procesul dezvoltarii firmei. Acest lucru presupune ca toate componentele firmei sa fie privite ca subsisteme ale acesteia, considerata un sistem global. In consecinta, este necesar ca aceste componente ale firmei (unitatea de conducere, de desfacere, aprovizionare, productie) sa fie analizate si studiate in conexiunea lor directa, cunoscand ca o disfunctie a unei componente poate determina disfunctii si perturbatii ale celorlalte componente, si firmei in ansamblul ei. d) se refera la folosirea in toate etapele principale ale conceperii si implementarii strategice a formelor de management participativ. Necesitatea acestei premise decurge din complexitatea si amploarea importului strategic pentru existenta si expansiunea firmei.
B. Etapele procesului de elaborare a strategiei economice:
Elaborarea strategiilor economice a firmelor de tranzactii, comert international presupune parcurgerea unui proces ce cuprinde mai multe etape: a) evaluarea factorilor strategici; b) formularea obiectivelor; c) alegerea strategiilor; d) punerea in opera a strategiei (implementarea strategiei); e) evaluarea strategiei si controlul. a) Evaluarea factorilor strategici -; are menirea de a stabili precis locul pe care il ocupa firma in macrosistem si pe piata pe care actioneaza si a oportunitatilor accesibile. Pentru aceasta este necesara o evaluare simultana a urmatorilor factori:
1. Firma insasi -; ale carei resurse si pozitii deja obtinute indica orientari, evolutii posibile, certe in viitor eliminand alte orientari posibile. Analiza acestor factori poate evidentia resursele interne, insuficient valorificate, a caror utilizare sa permita imbunatatirea performantelor (de exemplu: un grad scazut de folosire a capacitatilor de productie se poate datora unor cauze interne cum ar fi insuficienta preocupare pentru calitatea productiei, slaba pregatire profesionala a unei parti a personalului, o aprovizionare deficitara, s. a.).
2. Concurenta -; ale carei pozitii si evolutii permit, prin comparare, evidenta atuurilor firmei si a factorilor de reusita ai acesteia in cadrul fiecarui segment de piata.
3. Piata -; careia trebuie sa i se evalueze, in primul rand, tendintele de evolutie, atat cantitativ cat si calitativ, si structural. Analiza va urmari evidentierea masurii in care produsele oferite de catre firma sunt in concordanta cu tendintele de evolutie exprimate de piata. b) Formularea obiectivelor -; obiectivele strategice ale firmei de afaceri internationale sunt multiple, uneori imprecise si de aceea este nevoie sa se realizeze o delimitare a acestor obiective:
1. In functie de amploarea activitatilor vizate:
- obiective globale -; vizeaza ansamblul activitatii firmei si sunt formulate, de regula, in legatura cu profitul si profitabilitatea firmei pe o perioada data (trimestru, an, 3 ani, 5 ani);
- obiective partiale -; sunt, de regula, derivate de cele globale si sunt stabilite in sectoare distincte ale firmei: pe unitati de productie, pe zone geografice, pe anumite perioade (CA pe relatia Anglia, pe relatia Rusia, Franta, etc.).
2. In functie de orizontul de timp pentru care sunt stabilite:
- obiective nedeterminate -; nu au o referire la o anumita perioada de timp, aceasta fiind, de regula, subinteleasa (asigurarea calitatii, inlaturarea reclamatiilor de la clienti);
- obiective determinate -; prevazute pentru un orizont de timp dat, exprimate liniar sau progresiv.
3. Dupa intensitatea obiectivelor:
- obiective de maximizare -; obiectivul este formulat astfel incat sa exprime nivelurile maxime posibil de atins intr-o perioada in domeniul vizat;
- obiective de optimizare -; presupun ca se au in vedere mai multe obiective al caror efect este conjugat. De exemplu, firma isi poate propune obtinerea unor incasari optime, avand drept obiective partiale reducerea preturilor la unele produse cu o pondere mai redusa in productia firmei, diversificarea produselor si cresterea usoara a pretului la produsele cu o pondere mai mare in productia firmei;
- obiective de satisfactie -; presupun asigurarea unor cerinte minime a obiectivelor.
Obiectivele strategice ale firmei trebuie sa indeplineasca cateva conditii:
- sa fie realiste -; adica sa ia in considerare realitatile firmei si ale mediului in care actioneaza si posibilitatile reale de atingere a lor;
- sa fie stimulative (motivatoare) -; nu sa plafoneze firma;
- sa fie comprehensibile -; adica sa fie usor de inteles. c) Alegerea strategiilor (optiunea strategica) -; formularea corecta si precisa a obiectivelor, cat si elaborarea unei strategii adecvate reprezinta una din deciziile majore ale firmei de afaceri internationale. Alegerea strategiei celei mai potrivite este o operatiune foarte dificila, ea solicitand cunostiinte din diferite domenii: management, prognoza, analiza economica. Dificultatea si complexitatea fundamentale strategiei impun ca aceasta sa fie rezultatul managementului participativ (strategia este rezultanta managementului participativ). d) Punerea in opera a strategiei (implementarea strategiei) -; aceasta etapa necesita stabilirea masurilor prin care sa se actioneze asupra factorilor de natura organizatorica prin care sa se asigure cele mai bune conditii pentru punerea in aplicare a strategiei adoptate. e) Evaluarea strategiei si controlul:
Evaluarea strategiei -; trebuie sa se defineasca pe baza unor criterii de apreciere care sa stabileasca: a -; compatibilitatea; b -; consonanta; c -; avantajul aplicarii strategiei; d -; fezabilitatea strategiei economice adoptate. a -; Compatibilitatea -; analiza acesteia trebuie sa stabileasca daca strategia adoptata corespunde scopurilor definite de catre firma si ca nu duce la conflicte intre compartimentele structurii organizatorice si ca poate da un impuls corespunzator cooperarii, coordonarii si amplificarii productivitatii. b -; Consonanta -; presupune existenta unui acord intre continutul strategiei si tendintele majore care se manifesta in mediul inconjurator si care pot adopta tendintele economice ale ramurilor in care firma isi desfasoara activitatea. c -; Avantajul aplicarii strategiei -; trebuie sa demonstreze ca aplicarea strategiei adoptate ofera avantaje firmei in raport cu firmele concurente si favorizeaza ocuparea unei pozitii mai bune pe pietele pe care actioneaza. d -; Fezabilitatea strategiei economice adoptate -; presupune ca firma poate sa aplice cu succes strategia adoptata si ca ea stimuleaza si motiveaza personalul pentru rea