6.1. Noţiune
Normele juridice reprezintă o unitate, în ansamblul lor, fiind legate între ele şi grupate în sistem.
În cadrul acestei unităţi, normele juridice se repartizează după diferite criterii cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept.
Sistemul de drept trebuie conceput ca un întreg, în strânsă de¬pendenţă cu părţile, ca o totalitate omogenă în care normele, in¬stituţiile şi ramurile de drept dintr-o ţară se întrepătrund atât între ele cât şi cu sistemul în întregul său. Sistemul de drept nu trebuie văzut ca o contopire a elementelor lui, sau ca o sumă a acestora. Normele de drept nu trebuie privite nici ele ca neschimbătoare, imuabile. În timp ce societatea se dezvoltă, evoluează, relaţiile sociale se schimbă la rândul lor şi apar norme juridice noi, în timp ce altele perimate sunt abrogate.
Sistemul de drept este unitatea dreptului, a părţilor lui compo¬nente, independente unele de altele: ramurile de drept şi instituţi¬ile juridice. Dreptul este un sistem care interacţionează atât cu mediul social cât şi cu părţile lui alcătuitoare. El se reorganizează permanent, adaptându-se la schimbările mediului. Astfel, se ob¬servă apariţia de noi ramuri de drept şi dispariţia altora.
Elementul de bază al sistemului de drept este norma juridică. La rândul lor normele alcătuiesc subsisteme la nivel superior, care concură la ansamblarea sistemului de drept.
Următorul element al construcţiei sistemului dreptului este in¬stituţia juridică. Aceasta reprezintă sfera cea mai strânsă a legătu¬rii de conţinut între mai multe norme j
uridice.
Instituţia juridică este formată din ansamblul de norme, care reglementează o grupă unitară de relaţii sociale şi care generează o categorie aparte de raporturi juridice.
În legislaţia statului, ele sunt alcătuite dintr-o multitudine de norme juridice, legate prin conexiuni care le conservă individua¬litatea şi trăsăturile proprii, iar prin înglobarea lor în sistem, le transformă într-o entitate juridică de sine stătătoare.
Exemple de instituţii juridice: dreptul de proprietate, căsătoria, rudenia, arestarea preventivă, adopţia, recursul etc.
Unele instituţii juridice cu o sferă mai largă se pot divide în mai multe subgrupe, care la rândul lor pot forma intituţii juridice. Spre exemplu, proprietatea care se divide în proprietate publică şi proprietate privată.
De reţinut că nu orice grup de norme juridice formează o in¬stituţie juridică, întrucât nu orice astfel de grupare de norme rea¬lizează o categorie aparte de relaţii sociale. Spre exemplu, în ca¬drul instituţiei căsătorie, deosebim normele juridice care regle¬mentează încheierea, încetarea, nulitatea căsătoriei etc. dar nici una dintre acestea, luate izolat nu formează o instituţie juridică.
Subramura de drept este alcătuită din ansamblul instituţiilor juridice prin care sunt reglementate categorii de relaţii sociale mai ample, strâns legate între ele şi care de regulă le găsim gru¬pate sub formă de coduri. Putem aminti subramuri de drept: ma¬ritim, vamal, execuţional penal, parlamentar etc.
Ramura de drept este totalitatea normelor juridice care regle¬mentează relaţii sociale apropiate dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, legate organic între ele prin obiectul comun, pe baza unor metode specifice de reglementare şi a unor principii comune.
Structura sistemului dreptului apare ca o totalitate complexă şi unitară de interacţiuni între ramurile de drept dar şi între acestea şi sistemul în întregul lui.
Deşi fiecare ramură are principii proprii de reglementare, acestea sunt subsumate principiilor sistemului de drept, în an¬samblul lui şi se manifestă în deplină concordanţă cu acestea.
Sistemul de drept este alcătuit din totalitatea ramurilor de drept. El nu trebuie însă văzut în mod simplist, fie ca rezultat al împărţirii lui în ramuri de drept, fie ca suma aritmetică a acestora.
Interrelaţiile dintre ramuri ca elemente componente ale siste¬mului, precum şi interrelaţiile dintre aceste ramuri şi sistemul pri¬vit ca întreg, nu trebuie înţelese ca o simplă alcătuire sau aranjare a ramurilor ori instituţiilor juridice în sistem, ci ca pe un fenomen care nu se reduce la părţile lui componente şi care nu se limitează la proprietăţile elementelor alcătuitoare.
Sistemul de drept este deosebit de toate celelalte sisteme ale suprastructurii. Nicăieri în cadrul celorlalte elemente ale su¬prastructurii, în ansamblul ideilor politice, morale etc. precum nici în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor corespunzătoare ideilor respective, nu se regăseşte caracteristica proprie sistemului de drept, aceea de a putea fi aduse la îndeplinire normele juridice prin forţa de constrângere a statului. Cu toate acestea nu trebuie pierdute din vedere ori negate raporturile de intercondiţionare existente între sisteme. De pildă, sistemul dreptului obiectivează prin intermediul normelor juridice ideile morale, politice,etc. fără a se mărgini doar a le reflecta, ci acţionând în sensul dezvoltării, dinamizării lor.
Cunoaşterea sistemului de drept nu este o chestiune lipsită de importanţă teoretică ori practică.
Cunoscându-l, legiuitorul poate norma viaţa socială, în sensul acoperirii lacunelor, ori eliminării normelor perimate în vederea asigurării armoniei sistemului de drept cu evoluţia rapidă a relaţi¬ilor sociale. Pe de altă parte, cunoaşterea lui asigură interpretului normelor juridice să stabilească cu uşurinţă interdependenţele existente între norme şi instituţii juridice, să poată să le aplice co¬rect. Abordarea sistemică a dreptului serveşte şi unor scopuri şti¬inţifico - didactice stând la baza clasificării ştiinţelor juridice de ramură şi dând posibilitatea, sugerând noi piste pentru cercetarea juridică.
6.2. Criteriile de constituire a sistemului de drept
In literatura juridică nu există unanimitate de păreri privind criteriile de constituire care stau la baza diviziunii dreptului pe instituţii juridice şi ramuri de drept, unii autori considerând că aceste criterii ar fi numai obiectul şi metoda de reglementare, al¬ţii, obiectul, metoda de reglementare şi principiile comune, iar după alţi autori, ar trebui adăugate şi criterii secundare, cum ar fi, interesul social, sancţiunile juridice, calitatea subiectelor.
In ce ne priveşte, vom reţine că principalul criteriu de delimi¬tare a ramurilor de drept, este cel al obiectului de reglementare, la celelalte criterii auxiliare recurgându-se numai atunci când acesta, nu este suficient.
Apoi mai trebuie reţinut că toate criteriile enunţate deja, nu trebuiesc privite izolat, trunchiat, ci în strânsă legătură, astfel în¬cât, împreună să poată ajuta la demarcarea cât mai exactă a insti¬tuţiilor juridice şi ramurilor de drept.
Prin obiect de reglementare se înţeleg relaţiile sociale care cad sub incidenţa normelor juridice.
Deşi acest criteriu este dominant, el are un anumit grad de re¬lativitate. Pentru doctrinari, problema cea mai complicată şi care nici în prezent nu şi-a găsit o rezolvare corespunzătoare, este aceea de a şti dacă faptul că anumite relaţii sociale (şi care for¬mează obiectul de reglementare) devin autonome tocmai pentru că sunt reglementate de anumite norme juridice.
Prin metoda de reglementare se înţelege modalitatea practică de influenţare a conduitelor în cadrul respectivelor relaţii sociale.
Prin metodă în general, se înţelege modul în care statul acţio¬nează asupra unor relaţii sociale. Astfel putem aminti: metoda recomandării, autoritarismului, egalităţii, autonomismului etc. Acest criteriu este un criteriu auxiliar, dar care este folosit alătu¬rat obiectului reglementării juridice şi care este subordonat aces¬tuia. Aceasta deoarece, aceeaşi metodă juridică poate fi folosită de mai multe ramuri de drept, iar pe de altă parte, aceeaşi ramură, poate uzita mai multe metode în investigarea fenomenelor juri¬dice cercetate.
Dacă obiectul a fost considerate un criteriu obiectiv de grupare a normelor juridice în ramuri de drept, metoda a fost apreciată ca un criteriu subiectiv.
Principiile comune ramurii de drept, dintre care unele sunt di¬ferite de ale celorlalte, singure, nu pot nici ele, delimita o ramură de drept de alta.
Interesul social poate determina să se desprindă unele norme care reglementează raporturi juridice dintr-o ramură de drept şi să migreze spre unele înrudite, ori înspre ramuri în formare. De pildă, dreptul familiei s-a desprins din dreptul civil ca urmare a nevoii, a interesului sporit pe care la un moment dat, legiuitorul l-a acordat familiei şi emancipării femeii în cadrul căsătoriei şi în afara acesteia.
In timp ce unii autori recunosc sancţiunea juridică ca şi un criteriu de delimitare a ramurilor de drept, alţii îi neagă această calitate. Dreptul de proprietate spre exemplu, poate fi apărat prin aplicarea de sancţiuni penale (condamnarea pentru furt) ori de drept civil (acţiunea în revendicare), ceea ce înseamnă că pornind doar de la sancţiunea care se aplică, nu se poate stabili aparte¬nenţa raportului juridic la o ramură sau alta de drept.
Calitatea subiectelor a fost un alt criteriu de delimitare propus în literatura de specialitate, ca şi unul auxiliar de departajare a ramurilor în sistem. Spre exemplu, în dreptul administrativ ori constituţional, unul dintre subiecţi trebuie să fie calificat, să aibă o anumită calitate (organ de stat care să aparţină uneia din cele trei autorităţi ale statului, ori să fie funcţionar public) în vreme ce, în dreptul civil, subiecţii pot fi orice persoane, fie ele fizice ori juridice.
Ca o concluzie, vom reţine că delimitarea sistemului de drept în ramuri de drept este o problemă complexă şi nu uşor de reali¬zat. Dificultatea rezidă în faptul că este greu a diferenţia relaţiile sociale care să dea posibilitatea ca acestea să fie reglementate de un grup ''aparte'' de normare şi apoi să facă parte dintr-o anume ramură de drept.
Ramurile dreptului românesc pot fi considerate a fi următoa¬rele:
- dreptul constituţional
- dreptul administrativ
- dreptul financiar
- dreptul penal
- dreptul procesual penal
- dreptul civil
- dreptul muncii
- dreptul comercial
- dreptul familiei
- dreptul procesual civil
- dreptul internaţional public şi privat
6.3. Diviziunea în drept public şi drept privat. Asemănări şi deosebiri.
Împărţirea modernă a dreptului în drept public şi drept privat, îşi are originea în vechiul drept roman, de unde a fost preluată în toate sistemele romano-germanice, din care familie face parte şi dreptul românesc.
Perioada clasică a dreptului roman făcea distincţie între dreptul public ''jus publicum'' şi dreptul privat ''jus privatum''. Deose¬birea între aceste ramuri era făcută, funcţie de criteriul interesului ocrotit: dreptul public ocrotea în opinia jurisconsulţilor romani (Ulpian, Cicero, Gaius şi Justinian) interesele publice, în vreme ce dreptul privat, ocrotea interesele private ale cetăţenilor, luaţi în mod izolat.
Cristalizarea distincţiei în dreptul românesc a avut loc în pe¬rioada Regulamentelor Organice care au intrat în vigoare în 1831 în Ţara Românească şi în 1832, în Moldova.
Ilustrul profesor de teoria dreptului, Mircea Djuvara a precizat că toate reglementările raporturilor de avere şi de familie sunt norme ce aparţin dreptului privat şi toate reglementările privind organizarea de stat, trebuiesc socotite ca făcând parte din ramura dreptului public.
Diviziunea dreptului în drept public şi privat, a preocupat doc¬trina românească la modul cel mai serios, alături de M. Djuvara exprimându-i părerea şi poziţia şi alţi renumiţi profesori de drept: Constantin Dissescu, Paul Negulescu, Anibal Teodorescu etc.
Odată cu instaurarea regimului socialist această diviziune şi-a pierdut importanţa şi nu a mai format obiect de preocupare al specialiştilor, pe considerentul că nu ar mai fi existat interese di¬ferite între stat şi cetăţeni; după revoluţie, distincţia a fost reluată în lucrările de specialitate, apreciindu-i-se valoarea şi importanţa juridică.
Dreptul public are ca obiect de reglementare acele raporturi ju¬ridice care se stabilesc între autorităţile statului şi persoanele fi¬zice şi juridice aflate pe poziţie de subordonare.
Subordonarea ori inegalitatea juridică este, aşadar caracteris¬tica raporturilor juridice de drept public. Normele de drept public au în general caracter prohibitiv, opunându-se realizării unor inte¬rese contrare ordinii de drept. Scopul lor este acela de a aplica unitar, pe întreg teritoriul ţării legile statului.
Fac parte din ramura dreptului public:
- dreptul constituţional;
- dreptul administrativ;
- dreptul financiar;
- dreptul penal;
- dreptul procesual penal.
Dreptul privat cuprinde acele ramuri de drept care au ca obiect de reglementare raporturile juridice în care părţile se înfăţişează pe poziţii de egalitate juridică.
Sunt incluse în dreptul privat:
- dreptul civil;
- dreptul procesual civil;
- dreptul muncii;
- dreptul familiei;
- dreptul comercial.
Este însă de reţinut că, între aceste două mari diviziuni de drept, nu există un spaţiu impenetrabil, care să le despartă. Crite¬riile tradiţionale de demarcaţie (interesul general şi personal pri¬vat) au fost completate, sau chiar abandonate de teoria juridică. Imixtiunea statului în treburi private a adus modificări în califica¬rea unor instituţii juridice, care în mod tradiţional erau conside¬rate ca făcând parte din domeniul privat, în prezent, datorită for¬melor lor specifice de manifestare, intrând în sfera dreptului pu¬blic.
Asistăm în evoluţia sistemului de drept, la apariţia de noi ra¬muri şi subramuri de drept, ca dovadă a dependenţei dreptului de evoluţia relaţiilor sociale (dreptul mediului, dreptul funciar etc.).
Putem reţine că între cele două mari diviziuni ale dreptului, public şi privat există asemănări:
şi unul şi celălalt aparţin sistemului de drept
ambele au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale între persoane fizice, între acestea şi stat
pentru orice încălcare a normelor juridice, fie ele de drept pu¬blic, fie de drept privat, cel lezat are deschisă calea acţiunii în justiţie.
Deosebirile dintre aceste diviziuni :
- dreptul public protejează un interes comun tuturor indivizilor sau un interes al societăţii însăşi, în vreme ce normele dreptului privat, apără interesele indivizilor luaţi singuri ori grupaţi sub forma persoanelor juridice
- dreptul public are caracter imperativ, normele sale fiind cu precădere prohibitive, dreptul privat este alcătuit prin exce¬lenţă din norme permisive, dispozitive sau supletive
- poziţia de subordonare a subiecţilor în cadrul raporturilor ju¬ridice de drept public faţă de cea a egalităţii, în cele private
Atâta timp cât este de necontestat că există un drept privat care cuprinde o bună parte a dreptului pozitiv, implicit cealaltă parte aparţine dreptului public.
Deşi răspunde unei realităţi sociale, demarcaţia este greu de realizat, dar ea este ştiinţifică, exactă şi este de avut în vedere.
Indicaţii bibliografice
1. C. Popa, Sistemul dreptului, Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu, 1999
2. V. Daghie, I. Apostu, Elemente de drept public şi privat, Edi¬tura Naţional, Bucureşti, 1998
3. T. Joiţa, Teoria generală a dreptului, Braşov, 1995
4. G. Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, 1999
5. G. Vrabie, Caracteristici ale sistemului de drept, Analele şti¬inţifice ale Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1987