3.1. Rudenia Principial, rudenia ca legătura existentă între două sau mai multe persoane, era stabilită în funcţie de apartenenţa la un anumit neam.

Aceasta se făcea fie pe cale naturală prin naştere, fie pe cale artificială prin înfiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituală generată de actele sacramentale. Linia de rudenie este şirul de persoane între care există rudenie.

Ea se poate prezenta sub două forme: dreaptă şi colaterală. 3.1.

1. Rudenia naturală Rudenia naturală sau rudenia ,,de sânge" era stabilită patriliniar: în principal după tată, ,,apoi după mamă şi numai în lipsa tatălui opera doar rudenia după mamă". Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că rudenia după mamă era ocultată (vz.

impedimentele la căsătorie), ci că în comunitate descendenţii se defineau drept fii (fiicele) lui . . Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte în ceea ce priveşte impedimentele la căsătorie şi vocaţia succesorală, erau până la cel de-al şaptelea sau chiar al optulea. În linie dreaptă gradul se calculează după numărul naşterilor intervenite, iar în linie colaterală tot după acelaşi criteriu, însă se ,,urcă" până la ascendentul comun şi se coboară de la acesta până la cel care interesează.

Rudenia în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care, fără de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt în rudenie colaterală fraţii între ei, verişorii primari între ei etc. În canoanele bisericeşti, iar apoi în cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintâi), au fost analizate într-un mod minuţios înrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibiţiilor la căsătorie.


3.1.2.

Rudenia prin alianţă Rudenia prin alianţă sau afinitatea este determinată de căsătorie. Soţii cu toate că nu sunt rude, între fiecare în parte şi rudele celuilalt sau între rudele lor se creează o anumită legătură, o apropiere cu efecte în plan moral şi religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilaţi cu părinţii (L.

P. MARCU). 3.

1.3. Înfierea Se mai numea şi luare de suflet.

Înfierea ca ,,imitare a firii", a fost în perioada medievală destul de restrâns folosită întrucât familiile aveau un număr mare de copii. În principal două motive stăteau la baza acestei forme de întregire a filiaţiei: lipsa moştenitorilor şi caritatea celor mai înstăriţi (faţă de vreo rudă mai săracă, de regulă). Copiii înfiaţi se bucurau de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei rezultaţi din căsătorie, nefăcându-se nici cea mai mică deosebire între efectele filiaţiei naturale şi cele artificiale.

În Transilvania înfierea era numită adopţiune; identică în esenţă cu cea existentă în celelalte două ţări româneşti (L. P. MARCU).

3.1.4.

Înfrăţirea Constituia tot o formă de rudenie artificială şi îmbrăca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat mereu opoziţie la anumite tipuri de înfrăţire, dezavuarea făcându-se atât prin canoane, cât şi prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii înfrăţirii erau generate de faptul că pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)păgâne, iar pe de altă parte cei ,,înfrăţiţi" nesocoteau faptul că deveniseră astfel rude şi se căsătoreau între ei.

Cu toată întemeiata opoziţie eclesială, această formă de rudenie artificială a cunoscut o mare popularitate în evul mediu. Ca forme, amintim înfrăţirea: de moşie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor. Înfrăţirea de moşie presupunea vocaţie succesorală reciprocă şi eludarea dispoziţiilor protimisisului, totodată avea consecinţe şi în privinţa retractului succesoral şi este atestată documentar.

Celelalte forme sunt prezentate doar în folclor şi tradiţii: frăţia de cruce era specifică haiducilor (Gh. CRONŢ); ziuatecii sunt cei născuţi în aceeaşi zi, iar lunatecii cei născuţi în aceeaşi lună. Efectele erau deci atât patrimoniale, cei înfrăţiţi având vocaţie succesorală unii faţă de alţii, cât şi spirituale sub forma interdicţiilor la căsătorie (L.

P. MARCU). 3.

1.5. Rudenia spirituală Este generată de împărtăşirea unor Taine ale Bisericii: Botezul şi Nunta.

Mai precis, intrarea în comunitatea creştină se făcea prin botezare, pentru credinţa neofitului depunând mărturie naşii, care deveneau părinţi spirituali. Rudenia aceasta determina legături foarte puternice, superioare chiar paternităţii fireşti, naturale. O primă consecinţă este în planul la încheierii căsătoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrăgeau impedimente fiind acelaşi cu cel de la rudenia naturală.

Paternitatea spirituală impunea rigori atât naşilor (ocrotirea, îndrumarea celor botezaţi ca şi botezarea copiilor finilor), cât şi finilor (ascultare, cadorisire). Forme minore de înfrăţire, nereglementate oficial, au fost frăţia de cristelniţă (copiii botezaţi în aceeaşi apă erau consideraţi fraţi) şi frăţia de lapte (copii alăptaţi de aceeaşi doică) (L. P.

MARCU); însă ele nu aveau nici o relevanţă juridică sau spirituală. Se poare observa armătura de rudenii care lega persoana în societate. Scopul diverselor înrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi înconjurat de duşmani.

3.2. Familia Familia păstra o structură arhaică, de tip indo-european, avea următoarele caractere: 1.

,,Butuc". 2. patrilocală.

3. patrilineară. S-a observat că structura prezentată a fost o particularitate a familiei româneşti, fiind determinată de viaţa agrar-pastorală medievală şi era deosebită de comunitatea casnică patriarhală, zadruga, obişnuită în unele zone la populaţia sud-dunăreană.

Familia se întemeia în urma căsătoriei, care în toată perioada de la antichitatea târzie şi până în epoca modernă s-a încheiat în exclusivitate în formă religioasă prin săvârşirea Tainei Nunţii. În concepţia românească, ca de altfel la alte popoare, căsătoria era o componentă a ciclului vieţii, obligatorie asemenea morţii. Din punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de regulile canonice ortodoxe.

Considerată o Taină (sacramentum), căsătoria cădea sub incidenţa legii bisericeşti care de altfel reglementa toate raporturile familiale. Căsătoria se încheia, sub influenţa Bisericii, de regulă pe viaţă. În conformitate cu învăţătura creştină, doar prima cununie este o Taină (adică ţine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua şi a treia sunt îngăduite pentru neputinţa firii omului, însă nunta cea de a patra ,,este după moravurile porceşti" (Sf.

VASILE CEL MARE). Raporturile dintre soţi, deşi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor, argumentat în mod eronat şi religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenţă a bărbatului: ,,Că sunt datori cei după lege luaţi în căsătorie a avea unul către altul deopotrivă dragoste şi credinţă între dânşii, însă bărbatul a fi cu otcărmuirea şi muerea cu supunerea" (pitac domnesc, 1815, vz.

PC, p. 202). Familia românească a prezentat o deplină unitate de regim juridic în toate provinciile istorice datorită aplicării aceloraşi norme, cuprinse în nomocanoanele şi pravilele pe care Biserica Ortodoxă din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viaţa de familie.

3.2.1.

Impedimentele la căsătorie Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Observarea lor era de datoria clericului în faţa căruia se încheia căsătoria. Încheierea unei căsătorii în prezenţa impedimentelor era sancţionată cu anularea căsătoriei.

Necercetarea stării viitorilor soţi şi a eventualelor impedimente conducea la sancţionarea clericului prin normele în materie cu o pedeapsă variabila în funcţie de gravitatea consecinţelor unei astfel de casatorii, anume, de la banala amendă până la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler) sacerdotului. Impedimentele la căsătorie se împart în mai multe categorii, în funcţie de obiectul lor. O primă categorie are în vedere gradul de înrudire al viitorilor soţi, existând prin urmare impedimente ca rudenia naturală sau rudenia spirituală, starea bisericească, căsătoria a patra, consimţământul părinţilor, religia, etnia.

Rudenia naturală era impediment in linie dreaptă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul al optulea inclusiv. Cercetările genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicată de produ-cere de accidente genetice în cazul în care între părinţi exista o înrudire apropiată (până la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmări fie diverse malformaţii anatomice, fie afecţiuni biologice ori psihice.

Înfierea fiind ,,imitare a firii" dădea naştere la raporturi între înfietori şi înfiaţi ca între ascendenţi şi descendenţi în linie dreaptă. Rudenia spirituală (năşia la botez sau la cununie) era privită de multe ori ca fiind mai importantă decât cea trupească (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau întocmai ca şi cele ale rudeniei naturale.

3.2.2.

Logodna Înainte de încheierea căsătoriei putea să aibă loc logodna (numită încredinţare), care presupunea o arvună şi ritualuri specifice ce atrăgeau atenţia asupra faptului că aceasta avea valoarea unei promisiuni de căsătorie. Ruperea logodnei determina plata unei despăgubiri pentru neîncheierea căsătoriei şi consta de cele mai multe ori în restituirea dublului arvunei primite la încheierea logodnei. Până la încheierea căsătoriei, logodnicii obişnuiau să se viziteze ("vederea în fiinţă"), să discute planurile de viitor ("urmarea de vorbă").

Raporturile intime erau prohibite până la dobândirea stării de căsătorit. Cu această ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dădea fetei sau familiei acesteia căpara, o suma de bani amintită supra cu valoare de arvună menită să chezăşuiască încheierea căsătoriei. 3.

2.3. Zestrea Patrimoniul dat la încheierea căsătoriei în posesia şi uzufructul bărbatului cu scopul susţinerii sarcinilor căsătoriei îl constituia zestrea.

Un alt mod de definire (şi de aici cortegiul de consecinţe) exista în sistemul cutumiar, în care dota reprezenta dreptul la partea de avere părintească dat atât de transmiterea patrimoniului în familia ţărănească, cât şi de munca depusă în gospodăria părinţilor, dar şi o evaluare economică a rosturilor căsniciei cu o persoană (M. A. GHERMAN).

Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente întrucât împărţirea averii avea loc înainte de decesul părinţilor, când aceştia erau încă în putere. Înzestrarea fetei de către părinţi o excludea de la moştenire, neputându-se raporta dota la masa succesorală - testată ori nu - pentru a beneficia alături de ceilalţi succesori de o împărţire egală a patrimoniului defunctului părinte. În acest caz dota constituia partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit fetei.

Totuşi ea era chemată la succesiune în lipsa fraţilor. Obligaţia de a înzestra revine: părinţilor, fraţilor (în situaţia predecedării celor dintâi), răpitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrâns să înzestreze şi cel care se făcea vinovat de ceea ce numim astăzi seducţie; totuşi, desfrâul liber şi intenţionat al fetei nu atrăgea responsabilitatea bărbatului.

În cutuma populară, familiile viitorilor soţi contribuiau deopotrivă la întemeierea noului cămin. Se pare că înzestrările erau egale; nu era exclus ca uneori băiatul primească un fond de o valoare mai mare decât fata. Din analiza comparativă, de-a lungul timpului conţinutul zestrei este acelaşi.

Pământul constituia obiect al zestrei, însă cu anumite particularităţi. Boierii înzestrau şi cu bunuri imobiliare. Ţăranii dădeau numai în unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca şi fetele să fie înzestrate cu pământ, începând cu secolul XX aceasta devine o regulă.

În sistemul popular (credem că nu numai ţăranii au procedat astfel), cu cât fata de măritat era mai urâtă, cu atât zestrea era mai mare; în evul mediu european apusean se spunea că formosa virgo, dimidium dotis . De remarcat faptul că nu tinerii îşi stabileau proporţia zestrei din totalul patrimoniului părintesc, ci părinţii erau aceia care perfectau înţelegerea ,,economică". Dacă aşa se petreceau lucrurile în secolul XX, nu altfel trebuia să se întâmple în veacurile anterioare, mult mai patriarhale şi paternaliste.

Inalienabilitatea zestrei este o caracteristică a vechiului drept. De aici rezultă caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. ALEXANDRESCO).

Restituirea zestrei se analizează în funcţie de culpa reţinută la desfacerea căsătoriei. Vinovatul de destrămarea căsătoriei era sancţionat şi civil: culpa bărbatului determina restituirea dotei (uneori şi a darurilor de nuntă şi a beneficiului zestrei), în vreme ce vina femeii atrăgea pierderea zestrei şi darurile primite de la soţul ei; principiul se poate urmări de la dreptul cutumiar până la cel scris, cuprinzând prevederi cvasiidentice. 3.

2.4. Divorţul Deşi căsătoria era privită ca o uniune indisolubilă de către cutumele româneşti, totuşi, divorţul era admis în cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu.

Odată cu desfacerea căsătoriei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau împărţite fie pe cale amiabilă, fie în faţa instanţelor de judecată. Recăsătorirea, în special a văduvei, deşi nu era bine văzută de obiceiul pământului, era totuşi tolerată. 3.

3. Moştenirea 3.3.

1. Generalităţi Moştenirea era guvernată de aceleaşi dispoziţii indiferent de categoria socială: nu se cunosc norme aparte care să guverneze aparte moştenirea pentru nobili sau pentru ţărani. Dreptul obişnuielnic a stabilit reguli care au reuşit să asigure cointeresarea membrilor familiei la mărirea şi consolidarea patrimoniului strămoşesc.

Urmărind să creeze ceea ce mai târziu se va numi bunul de familie, cutumele româneşti stabi-lesc regula ultimogeniturii: casa părintească revenea fiului cel mai mic, care însă era obligat să contribuie la construcţia caselor fraţilor mai mari şi să-i îngrijească şi să-i înmormânteze pe părinţi. De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau încă în putere, conducea la de multe ori la inexistenţa sau la tranşarea fără probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

Cum am precizat deja, moştenirea avea reguli unitare atât pentru proprietarii feudali, cât şi pentru ţăranii liberi, ale căror proprietăţi nu se deosebeau de ale celor dintâi, prin origine, ci doar prin suprafeţele stăpânite, cât şi pentru ţăranii din obştile aservite, cu deosebirea că fondul funciar stăpânit de aceştia din urmă nu constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinţă (un fel de ius utendi). De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau încă în putere, conducea la de multe ori la inexistenţa sau la tranşarea fără probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

Deosebit de ceea ce se lăsa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului, care constituia cota din moştenire lăsată pentru împlinirea datoriilor creştineşti după moarte: pomeniri şi pomeni. Moştenirea putea fi legală sau testamentară. 3.

3.2. Moştenirea legală Moştenirea legală desemna succesiunea care se făcea în lipsa vreunui testament al defunctului (ab intestat).

În aceste condiţii erau chemaţi la să culeagă patrimoniul lui de cuius în următoarele clase de moştenitori: a). Moştenitori legitimi: - descendenţi - ascendenţi - colaterali Descendenţii sunt cei coborâtori în linie directă din acelaşi autor comun. Între ei, cei mai apropiaţi trec înaintea celor mai îndepărtaţi.

Dar, dacă un descendent de primul grad a murit înaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, în concurs cu unchii şi mătuşile. Descendenţii îşi împărţeau bunurile per capitas, iar dacă unul din ei decedase anterior lui de cuius, şi lăsase urmaşi, moştenirea se împărţea pe tulpini prin reprezentare şi apoi pe capete. Copilul din afara căsătoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale şi a rudelor acesteia (şi reciproc), nu şi a tatălui.

Înfiatul se bucura de aceleaşi drepturi ca şi copilul rezultat din căsătorie. Ascendenţii (părinţii, bunicii şi străbunicii defunctului) înlăturau în general pe colaterali de la moştenire. Colateralii cu vocaţie succesorală erau atât cei privilegiaţi (fraţii şi surorile), dar şi cei ordinari până la gradul IV (verişorii primari).

b). Soţul supravieţuitor. Drepturile succesorale ale so-ţului supravieţuitor nu pot fi prezentate cu precizie.

Cota ce îi revenea varia între Ľ şi ˝ din masa succesorală. c). Autoritatea publică (domnul) culegea moştenirea în lipsa testamentului sau a rudelor lui de cuius.

Moştenirea fără succesori devenea desherentă, adică trecea în patrimoniul domnului, ulterior al domniei. În principiu nu se făcea deosebire între sexe, dar în Ţara Românească şi în regiunea Făgăraşului (între secolulXV şi secolulXVII) regula egalităţii sexelor a fost atenuată de privilegiul masculinităţii. Privilegiului masculinităţii impunea ca descendenţii de sex masculin să moştenească moşia părintească, iar fetele urmau să fie înzestrate fie de părinţi sau după moartea acestora de către fraţi.

Principiul feudal al masculinităţii putea fi însă eludat prin practica înfrăţirii de moşie - instituţie des întâlnită în Ţara Românească, prezentă uneori şi în Transilvania. Pentru evitarea prădalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei în lipsa urmaşilor de sex masculin) se recurgea la ficţiunea juridică, solicitată domnului, a preschimbării fetei în băiat. Uneori se recurgea la "înfrăţirea" descendenţilor de sex diferit, tatăl "înfrăţea fetele cu feciorii" "ca să fie fraţi la un loc nedespărţiţi", ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea părinţilor.

Dacă defunctul lăsa în urma sa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea între toţi copiii săi. Moştenirea legală a şerbilor avea ca obiect în toate cele trei Ţări Române numai bunurile mobile şi ameliorările (vii, plantaţii, mori etc.) pe care ei le aduseseră moşiei pe care aceştia lucraseră; fondul funciar aparţinea proprietarului feudal.

Moştenirea şerbului era împărţită după regulile dreptului comun, iar în cazul în care acesta murea fără urmaşi, patrimo-niul său revenea stăpânului de moşie. Deşi dreptul cutumiar nu cunoştea alte reguli de succesiune pentru nobili şi altele pentru ţăranii liberi, totuşi în Transilvania după cucerirea maghiară au apărut pe cale cutumiară unele norme specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmăreau conservarea fondului funciar moştenit în stăpânirea familiilor nobiliare şi asigurarea transmiterii pe linie masculină a bunurilor donative primite de la rege în vederea îndeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe o scară largă în materie succesorală principiul masculinităţii, justificat mai ales prin considerente militare: "femeile şi fetele nu obişnuiesc şi nu pot să ostăşească cu armele şi să lupte cu duşmanii".

3.3.2.

Moştenirea testamentară Succesiunea testamentară apare după consolidarea proprietăţii individuale în cadrul obştilor săteşti, iar folosirea testamentului pe scară din ce în ce mai largă merge paralel cu procesul de descompunere a obştii şi a disoluţiei treptate a proprietăţii devălmaşe. Un factor care a influenţat extinderea folosirii testamentelor a fost cel religios, care îndemna pe credincioşi să lase danii lăcaşurilor de cult, în special mână-stirilor, în scopuri spirituale - slujbe pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletului. Deşi principiul libertăţii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului cutumiar, totuşi uneori el este reafirmat cu ocazia judecării unor procese de către domn sau de către episcopat, întărindu-i astfel eficacitatea şi pe cale de precedent judiciar.

Testamentul era cunoscut în documente sub numele de carte, zapis, diată. Cele mai vechi testamente s-au făcut pe cale orală, "cu limbă de moarte". Testamentul putea fi întocmit şi în scris ca un act solemn, fie faţă de martori, al căror nume varia, fie înaintea autorităţii de stat (domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericeşti.

Din dorinţa de a păstra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substituţia fideicomisară prin care persoana instituită ca moştenitoare era obligată să păstreze bunurile primite şi la moartea sa să le transmită unei terţe persoane numită substituit. Şerbii puteau să-şi întocmească un testament numai cu privire la bunurile casnice, fără prea mare valoare economică, şi la inventarul lor agricol, de îmbunătăţirile aduse de ei moşiei (case, plantaţii, vii etc.) şi asupra cărora aveau un drept de folosinţă.

Ei nu puteau dispune în favoarea unor terţi deoarece în acest fel ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. În schimb, asemenea ameliorări treceau în temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru că în astfel de situaţii interesele stăpânului de moşie nu erau ştirbite. 3.

3.4. Moştenirea monahilor Moştenirea monahilor constituia o excepţie de la regula că moştenirea se deschide mortis causa.

Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina moartea civilă. Vlădicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi), făcând obli-gatoriu parte din cinul monahal, li se aplicau şi lor aceste dispoziţii, cu precizarea că succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima dată ocupat. Aceste prevederi nu erau altele decât cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe şi legiuirile bizantine.