1. Conceptul realizării dreptului a fost abandonat īn anii post-revoluţionari de către unii din teoreticienii dreptului, considerāndu-l un concept anacronic sau demodat. Īn opinia noastră problematica realizării dreptului este nu numai actuală, dar constrāngător de presantă pentru evidenţierea statului de drept. Īntr-un stat īn care practicabilitatea dreptului se reduce la aplicarea acestuia, dreptul este jugulat, conduita umană este supusă unei constrāngeri exorbitante, iar principiul statului de drept se zbate īntre existenţă şi non-existenţă. Īn acest sens, Franēais Terré spune explicit că pentru a īnţelege ceea ce caracterizează realizarea dreptului, trebuie examinate datele fundamentale ale inserţiei sale īntr-un grup social . Apoi el adaugă "Regula de drept nu este destinată să rămānă o simplă creaţie spirituală: prin natura sa ea trebuie să se aplice situaţiilor concrete, să se realizeze" .
Ca atare, realizarea dreptului reprezintă, pe de o parte, activitatea prin intermediul căreia oamenii se supun sau sunt supuşi să respecte comandamentele normelor juridice. Dacă ar fi să examinăm statistic, concordanţa conduitei umane de exigenţele conduitei prescrise de normele juridice s-ar putea să constatăm că o anumită parte din populaţie respectă prevederile normelor juridice fără vreo condiţionare exterioară, o altă parte se supune dispoziţiilor legale din teamă faţă de sancţiune, iar o altă parte la īncalcă, mizānd, īn special, pe faptul că sancţiunea normei juridice nu le va fi aplicabilă.
Pornind de la aceste elemente, vom putea sta
bili că īntre comandamentul normei juridice şi ordinea juridică realizată īn urma consolidării dreptului īn relaţiile sociale există o evidentă deosebire. Cu alte cuvinte, comandamentul normei juridice este doar parţial realizat, iar īntre nivelul ordinii juridice comandate de normele juridice şi cel al ordinii juridice realizate există diferenţe apreciabile de la o etapă istorică la alta, de la un grup social la altul etc.
Aceste diferenţe pot fi cuantificate prin coeficienţi care privesc respectarea dreptului sau aplicarea dreptului.

A. Respectarea dreptului reprezintă cea mai importantă modalitate de realizare a dreptului. Ea rezidă īn conformarea conduitei umane comandamentelor normelor juridice. Īn marea majoritate a cazurilor, oamenii, luaţi ca subiecte individuale de drept, se supun comandamentelor normelor juridice, nu le īncalcă şi se supun dispoziţiilor regulilor de conduită apărate de forţa coercitivă a statului. Motivele acestei supuneri nu pot fi descoperite cu uşurinţă.
La polul opus, se află reacţia negativă a subiecţilor de drept faţă de normele juridice, care se manifestă prin īnfrāngerea dispoziţiilor normelor juridice, urmată, īn cele mai multe cazuri, de aplicarea sancţiunilor juridice, de intervenţia răspunderii juridice a persoanelor care au īncălcat legea, menită să restabilească ordinea juridică şi să repună subiectul de drept īn starea anterioară īncălcării drepturilor sale. Cu alte cuvinte, īn astfel de cazuri intervine cea de-a doua cale de realizare a dreptului: aplicarea acestuia de către autorităţile publice abilitate de lege.

B. Aplicarea dreptului = realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către autorităţile statului.
Pe lāngă participarea cetăţenilor şi a organizaţiilor nestatale īn procesul realizării dreptului, dreptul se realizează şi prin intermediul unor acte specifice de autoritate, acte emise de autorităţile statale potrivit competenţelor stabilite de lege.
Această formă de realizare a dreptului este denumită aplicarea dreptului.

Īn realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului, autorităţile statale apelează adeseala formele juridice.
Actele de aplicare a dreptului pot fi elaborate doar de autorităţile statale, cetăţenii realizānd dreptul prin executarea şi respectarea prevederilor normelor juridice. La aplicarea dreptului participă, deci, īn principiu, organele statale īn baza şi īn vederea realizării competenţelor acestora, stabilite de lege.
Īn esenţă, aplicarea dreptului constă īn elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale īn vederea transpunerii īn viaţă a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse īn normele de drept.
Aplicarea dreptului implică o multitudine de acţiuni de organizare a transpunerii īn viaţă a normelor de drept prin crearea unor raporturi juridice.
Spre deosebire de realizarea dreptului prin executarea şi respectarea prevederilor normelor juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit legată de naşterea, modificarea şi desfăşurarea unor legături juridice sub forma unor raporturi de drept, īn care unul din subiecţi este īntotdeauna statul, care-şi exercită prerogativele potrivit competenţelor stabilite de lege.
Din acest punct de vedere, raportul juridic ne apare ca fiind cel mai răspāndit şi eficient mijloc de realizare a normelor de drept.
Īn procesul aplicării dreptului organele de stat se manifestă ca purtătoare ale autorităţii puterii de stat. Actele lor de aplicare a dreptului = acte de putere cu caracter individual, concret determinat. Prin intermediul acestor acte sunt concretizate drepturile şi obligaţiile unor subicete īn cadrul raporturilor juridice determinate.
De asemenea, prin asemenea acte, autorităţile statului stabilesc acte de sancţionare a celor care nesocotesc prevederile legii.
Actele de aplicare a dreptului sunt foarte variate, diferă de la o putere statală l alta şi chiar īn cadrul aceleiaşi puteri. Īn sistemul instanţelor judecătoreşti, cel mai răspāndit act este hotărārea judecătorească, care poate īmbrăca forme diferite: sentinţă, decizie, īncheiere etc. cele mai diferite acte le īntālnim īn administraţia publică: hotărāri, decizii, autorizaţii, diplome, carnete, regulamente, ordine etc.
Drepturile subiecţilor participanţi la viaţa socială, ca şi obligaţiile corelative īşi găsesc izvoarele īn normele de drept.
Organele de stat au menirea de a constata şi de a recunoaşte acetse drepturi. Această activitate a organelor de stat are o valoare juridică deosebită şi se īnscrie īn mod hotărātor īn rāndul formelor de realizare a dreptului. Īn alte cazuri, activitatea de aplicare a dreptului vizează restabilirea ordinii de drept īncălcate şi aplicarea sncţiunilor stabilite de lege. De aceea, activitatea de realizare a dreptului sub această formă, este legată şi de constrāngerea statală, dar nu se opreşte la aceatsa, īn cadrul ei intrānd şi alte activităţi nebazate pe constrāngere.
Aplicarea dreptului este o formă specifică de realizare a acestuia, strāns legată de procesul traducerii īn viaţă a normelor juridice prin acte individuale şi concrete adoptate de organele statului.

Actul de aplicare a dreptului. Trăsături.

Aplicarea dreptului se concretizează īntr-un număr important de acte de aplicare. Actul de aplicare finalizează activitatea concretă a organului de stat, care este purtătorul unor atribute de putere, īn conformitate cu competenţa sa.
Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizează pe baza legii şi a celorlalte acte normative care compun sistemul legislaţiei.
Actul normativ şi actul de aplicare a dreptului au īn fond aceeaşi esenţă. Actul de aplicare dă expresie unui act normativ, prevederilor cuprinse īn acesta.
Actul normativ este rezultatul activităţii normative a oragnului de stat, iar actul individual este rezultatul activităţii de aplicare a dreptului. Īntre aceste 2 activităţi există deosebiri, atāt de conţinut, cāt şi de formă. Astfel:
1. Prima deosebire are īn vedere faptul că activitatea de creare a dreptului este rezervată doar unor categorii de organe ale statului. Activitatea de aplicare a dreptului se realizează de către toate organele de stat, inclusiv de către organele care au competenţa de a emite acte normative (Guvernul emite o hotărāre normativă de reglementare a relaţiilor sociale secundum legem, dar şi o hotărāre- act individual, prin care numeşte conducătorul unei autorităţi publice).
2. Dacă actul normativ are un caracter general şi impersonal, tipic şi irefragabil, actele de aplicare sunt īntotdeauna individuale, se referă la o persoană anume, sunt concret-determinate. Scopul actului de aplicare este dat de actul normativ, el trebuie să traducă īn viaţă īntr-o formă concretă prevederi ale normei de drept.
3. Activitatea de elaborare normativă este subordonată unor norme metodologice de tehnică legislativă care trebuie unitar aplicate la toate autorităţile care emit acte normative. Actele individuale sunt diferite de la o putere la alta, ramură la alta şi chiar, īn cadrul aceleiaşi ramuri, de aceea, abundenţa şi varietatea actelor de aplicare fac imposibilă adoptarea şi codificarea regulilor privitoare la tehnica actului de aplicare a dreptului. Fiecare dintre aceste acte urmează reguli specifice de adoptare, reformulare, modificare, de structură şi de formă.
4. O altă deosebire care separă actul normativ de actul de aplicare o reprezintă conţinutul lor diferit, scopul şi finalitatea deosebite. Īn concepţia normativistă a lui Hans Kelsen, actele individuale sunt considerate ca parte a sistemului normativ.
5. Spre deosebire de actul normativ care funcţionează impersonal şi difuz, acţionānd continuu pānă la scoaterea lui din vigoare, actul de aplicare īşi epuizează efectele īn momentul adoptării sale de către organul de stat. De exemplu: o instanţă, īn momentul īn care a pronunţat o hotărāre, ea se dezinvesteşte de caiza respectivă şi nu mai poate interveni asupra acelei hotărāri.
6. Spre deosebire de activitatea de executare şi respectare a normelor juridice de către cetăţeni, īn cursul căreia ei pot să īncheie prin acordul lor de voinţă un raport juridic īn temeiul unor dispoziţii legale ce le stau la dispoziţie, actele de aplicare apar īntotdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ de stat.
7. Dată fiind importanţa reglementării juridice a relaţiilor sociale, īn cazul actelor normative există reguli precise privind intrarea īn vigoare, perioadele de activitate ale normelor juridiceşi ieşirea din vigoare. Īn principiu, orice normă juridică intră īn vigoare la 3 zile de la publicarea īn Monitorul Oficial, iar ca excepţii există posibilitatea ca norma juridică să intre īn vigoare chiar la data publicării (OUG) sau la o dată ulterioară termenului de 3 zile prevăzută īn cuprinsul actului normativ. De la intrarea īn vigoare, aceasta se aplică continuu, fără pauze, pānă la scoaterea ei din vigoare. Acţiunea ei e universală şi nimeni prin voinţa sa nu poate să se sustragă de la aplicarea normei. Spre deosebire de actul normativ, actul individual devine obligatoriu īn principiu, īn momentul comunicării lui părţii interesate.
8. Din punctul de vedere al momentului din care curge termenul de contestare a actului de către partea nemulţumită, īn legătură cu modul de soluţionare a cazului, de calificare juridică a stării de fapt reţinută de organul de stat, momentul comunicării actului juridic individual e decisiv.


Fazele procesului de aplicare a dreptului.
= un proces complex care presupune mai multe etape, faze.
1. stabilirea stării de fapt
2. critica normei juridice
3. interpretarea normei juridice
4. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.
1. Stabilirea stării de fapt implică un demers riguros pentru cunoaşterea minuţioasă şi īn profunzime a circumstanţelor cauzei respective.Rezidă īn cercetarea īmprejurărilor faptei şi constituirea elementului de bază care dă temeinicie actului de aplicare.
Īn procesul concret al aplicării dreptului, organele de stat iau cunoştinţă de numeroase aspecte ce caracterizează şi definesc cadrul fizic, natural, precum şi ambianţa social-politică īn care acţionează norma juridică.
Verificarea şi clarificarea circumstanţelor cauzei sunt făcute de oragnul de stat numai īn lumina ipotezei normei juridice. Īn această etapă, vor fi analizate şi reţinute doar acele īmprejurări care au relevanţă īn cauza dedusă īn faţa unui oragn de stat ce trebuie rezolvată prin actul de aplicare.
Aceste īmprejurări sunt fapte juridice şi constituie cauze generale sau extinctive de efecet juridice. De aceea, organul de aplicare a dreptului trebuie să lămurească atāt īmprejurările concrete datorate acţiunii oamenilor, cāt şi consecinţele unor evenimente,de producerea cărorra legea leagă anumite efecte juridice.
Īn vederea emiterii unui act de aplicare īntemeiat, īn acord cu realitatea, organul de aplicare trebuie să-şi fundamenteze actul pe baza unei informaţii veridice, complexe, capabilă să evidenţieze elementele esenţiale ale cauzei.
Īn acest scop, organul de stat va consulta documentele oficiale, va asculta martori, va proceda la reconstituiri, va utiliza expertize sau alte rezultate ale unor cercetări ştiinţifice. Toate acestea trebuie să-i furnizeze date faptice, ele urmărind să se constituie īn surse reale de informare care să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme īn legătură cu starea de fapt şi să īnlăture orice dubiu sau neclaritate.
Stabilirea stării de fapt este diferită de la un act de aplicare la altul.
Atunci cānd un organ financiar stabileşte un impozit pentru o persoană fizică stabilirea stării de fapt este simplă: un inventar al bunurilor impozabile ale perosanei respective. Atunci cānd un organ de cercetare penală stabileşte starea de fapt īn cazul unei infracţiuni, lucrurile se complică, aria de investigaţie este vastă, sunt foarte multe necuniscute şi elemente care nu pot fi descoperite uşor: martori, măsurători, verofocare īnscrisurilor, expertize, urme etc.
2. Alegerea normei de drept sau critica normei juridice.
Organul de stat este chemat să identifice norma sau normele juridice care sunt aplicabile la acea stare de fapt.
După ce a identificat, el face aşa-numita critică, respectiv, trebuie să observe dacă norma juridică e īn vigoare, conţinutul ei este exact, adică să vadă dacă a fost publicată, dacă sun completări, rectificări, ca īn final să stabilească cu exactitate conţinutul acelei norme la data săvārşirii faptei sau la data la care trebuie să fie aplicată.
Īn vederea unei calificări juridice, organul de aplicare a dreptului īndeplineşte o serie de operaţiuni prealabile. Īn virtutea acestora intră: nominalizarea normei juridice, verificarea autenticităţii sale, verificarea forţei juridice şi a acţiunii sale. Īn acest cadru, organul de aplicare va statua raporturile dintre această normă şi celelalte norm juridice, va detemina conţinutul exact al normei prin consultarea actului normativ care cuprinde norma respectivă cu toate modificările acesteia.
Critica normei juridice presupune o bună pregătire de specialitate, o stăpānire a domeniului juridic determinat, dar şi cunoştinţe juridice fundamentale.
3. Interpretarea normei juridice.
4. Elaborarea actului de aplicare a normei juridice şi emiterea acestuia reprezintă rezultatul unui demers raţional şi al unei maifestări de voinţă a organului de stat.
Atāt demersul raţional care presupune īnţelegerea īmprejurărilor cauzei, cāt şi manifestarea de voinţă care reprezintă īncadrarea īmprejurărilor constatate īntr-o normă juridică sunt realizate īn baza legii şi īn vederea aplicării la un caz concret.
Varietatea actelor de aplicare determină şi o varietate a formelor actelor de aplicare, valabilitatea acestora fiind condiţionată de respectarea unor condiţii de formă.
Īn anumite ramuri (ex.: drept administrativ) se acordă o mare importanţă studierii tehnicii de elaborare a actului individual. Īn dreptul procesual penal- există anumite condiţii de formă şi de fond ale hotărārilor judecătoreşti (forma bate fondul).