4.1. Definiţie
Normele juridice au scopul de modelare a comportamentelor umane.
Cea mai lacunară definiţie a raportului juridic este aceea potri¬vit căreia, acesta este o relaţie socială reglementată de o normă juridică. Reiese aşadar, că relaţiile sociale devin raporturi juridice numai sub acţiunea normelor juridice.
În principiu, orice normă juridică poate da naştere la o infini¬tate de raporturi juridice concrete. Excepţie fac normele juridice prohibitive, cele care ordonă o interdicţie, scopul lor fiind atins prin omisiunea de a face ceva interzis de lege.
Dacă norma juridică prevede cazuri ipotetice, raporturile juri¬dice le concretizează în raporturi sociale cu subiecţi identificaţi şi individualizaţi, care au drepturi şi obligaţii stipulate de normă.
4.2. Condiţiile raporturilor juridice
Pentru naşterea unui raport juridic se cer întrunite anumite condiţii, premise şi anume: norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice. Existenţa concomitentă a acestora, dă naştere ra¬porturilor juridice concrete.
Norma juridică reprezintă condiţia primordială a raportului ju¬ridic, este cea care determină apariţia acestuia. Este cea care de¬termină conţinutul raportului juridic, drepturile şi obligaţiile păr¬ţilor. În absenţa ei, raporturile juridice nu se bucură de protecţie juridică expresă.
Subiectele de drept sunt titularii unor drepturi şi obligaţii ale raporturilor juridice: unele subiecte putând fi titulare de drepturi, altele de obligaţii, ori se poate ca ambele subiecte să fie atât titu¬lare de drepturi cât 
51;i de obligaţii (exemplu, contractul de vânzare cumpărare). Asupra subiectelor raporturilor juridice, vom reveni.

Faptele juridice
Pentru ca un raport juridic să ia naştere este necesar să se pro¬ducă anumite fapte, pe care norma juridică la prevede în mod ipotetic. Ele pot fi evenimente sau acţiuni de care legea leagă naşterea - modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
Putem constata că noţiunea de izvor al raportului juridic şi cea de fapt juridic, sunt sinonime.
Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări, acţiuni ome¬neşti sau evenimente care potrivit normelor juridice nasc, modi¬fică sau sting raporturi juridice.
Reiese din definiţia dată, că faptele juridice sunt de două cate¬gorii, în funcţie de faptul că se produc ca urmare a voinţei omului şi se numesc acţiuni, sau se produc indepent de aceasta şi poartă denumirea de evenimente.
Exemple de evenimente: naşterea, moartea, împlinirea unui termen, o inundaţie, un cutremur etc. De astfel de evenimente, normele juridice leagă naşterea, modificarea sau stingerea rapor¬turilor juridice (deschiderea succesiunii, plata unei asigurări, naşterea raporturilor de rudenie, etc).
Acţiunile sunt aşadar, manifestările de voinţă ale indivizilor care, potrivit normelor juridice dau naştere unor raporturi juri¬dice. După cum ele sunt conforme cu normele juridice, sau con¬trarii acestora, le clasificăm în acţiuni licite şi acţiuni ilicite.
4.3. Trăsăturile raporturilor juridice
Înţelegerea conceptului de raport juridic presupune analiza tră¬săturilor, caracteristicilor sale. Trăsăturile raportului juridic sunt în principal, următoarele:
a) raportul juridic este un raport social, întrucât se stabileşte de fiecare dată numai între oameni. Dacă nu orice relaţie socială poate fi calificată ca raport juridic (relaţiile politice, de prietenie) în schimb, orice raport juridic este o relaţie so¬cială reglementată de o normă juridică.
b) raportul juridic este un raport de voinţă, care implică pe de o parte, voinţa generală exprimată de norma juridică emisă de stat, iar pe de altă parte, voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic respectiv, de a interacţiona în sensul dispus de norma juridică.
c) raportul juridic este un raport valoric, prin el găsindu-şi concretizare valorile ocrotite de lege: viaţa şi sănătatea in¬dividului, libertatea, proprietatea etc.
d) raportul juridic este o categorie istorică, fiecare epocă punându-şi amprenta pe fizionomia relaţiilor sociale regle¬mentate.
4.4. Elementele (structura) raporturilor
În structura raporturilor juridice intră trei elemente:
- Subiectele (părţile)
- Conţinutul (drepturile şi obligaţiile părţilor)
- Obiectul (conduita acestora)

A. Subiectele sau părţile raportului juridic
Părţile oricărui raport juridic sunt oamenii, fie individual, fie organizaţi.
Prin "subiect de drept" se înţelege titularul unui drept; prin "personalitate juridică", prerogativa recunoscută de dreptul obi¬ectiv persoanei de a avea drepturi şi obligaţii, iar prin "persoană" este desemnată orice entitate care are drepturi şi obligaţii. Ca să existe, orice raport juridic presupune minim două persoane, exis¬tenţa mai multor subiecte în cadrul raporturilor juridice, nefiind de natură a schimba relaţiile ce le leagă (unele titulare de drepturi, altele de obligaţii, fie titulare de drepturi şi obligaţii corelative).
În majoritatea raporturilor juridice, subiecţii sunt individuali¬zaţi, existând însă şi raporturi juridice la care este nominalizat doar de titularul de drepturi, iar cel al obligaţiei este nedeterminat, fiind reprezentat de toate celelalte persoane, cărora le revine obligaţia de a nu face ceva de natură a-i îngrădi titula¬rului dreptului, facultatea de a se bucura de acel bun sau drept subiectiv. De exemplu, în cadrul raportului juridic de proprietate, în care este determinat doar proprietarul, iar celelalte persoane, au obligaţia de a-i respecta acest drept real; cel de-al doilea subiect al acestui raport juridic, va fi individualizat numai în momentul în care a încălcat obligaţia de abstenţiune în a-l tulbura pe proprietar în exercitarea prerogativelor conferite de dreptul său subiectiv.
Subiectul individual de drept este persoana fizică, iar cele or¬ganizate, se numesc subiecte colective. O poziţie aparte o au sta¬tul şi organele sale ca subiecte de drept în nume propriu.

1. Subiectul individual de drept
Omul în sine nu este subiect de drept, această calitate fiindu-i conferită prin normele juridice.
Persoana fizică trebuie şi are capacitate juridică, care repre¬zintă aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obli¬gaţii. Ea este alcătuită din capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii; începe odată cu naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii în cadrul unor ra¬porturi juridice concrete, săvârşind acte juridice.
Capacitatea de exerciţiu presupune existenţa capacităţii de fo¬losinţă şi a discernământului. Sunt prezumaţi a fi fără discernă¬mânt, minorii sub 14 ani, debilii (alienaţii) mintali şi cei puşi sub interdicţie (pe calea unor acţiuni promovate în justiţie).
Între 14 şi 18 ani, capacitatea de exerciţiu este restrânsă, iar odată cu ajungerea la majorat, devine deplină. Capacitatea de exerciţiu încetează odată cu moartea persoanei sau survenirea ali¬enaţiei, debilităţii mintale, ori rămânerea definitivă a hotărârii de declarare şi punere sub interdicţie.
Capacitatea juridică poate fi clasificată în capacitate juridică generală, care reprezintă aptitudinea de a participa ca titular de drepturi juridice la toate raporturile juridice şi capacitate juridică specială, care condiţionează această participare, de îndeplinirea anumitor condiţii (cadru militar, funcţie publică, administrator etc).
În principiu, cetăţenii unui stat pot participa la toate raporturile juridice, bucurându-se din acest punct de vedere de capacitatea juridică generală. În anumite limite şi străinii şi apatrizii pot par¬ticipa la raporturi juridice, competenţa de a le reglementa, reve¬nind normelor dreptului internaţional public ori privat.

2. Subiecte colective de drept
Subiectul colectiv de drept este format din stat, organele sale şi persoanele juridice.
Statul este subiect de drept în nume propriu în raporturile juri¬dice de drept internaţional public, iar în cele civile, el este repre¬zentat de Ministerul Finanţelor şi organele financiare teritoriale ale acestuia.
Prin articolul 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este evidenţiat în categoria persoanelor juridice. Literatura de specialitate a fost umanimă în a considera că statul este o astfel de persoană juri¬dică, dar cu un statut aparte, sui generis.
Organele statului (ale puterii legislative, executive şi judecăto¬reşti)se manifestă ca subiecte de drept în nume propriu, distinct de stat, mai ales în cadrul raporturilor de putere sau de autoritate. Acestea pot apare ca subiecte de drept în raporturi juridice de drept administrativ, procesual etc, dar pot figura ca titulare de drepturi şi obligaţii şi în raporturi de drept civil, muncii etc.
În unele raporturi juridice prin care organele de stat nu-şi rea¬lizează competenţele date în sarcina lor, pot să apară şi ca per¬soane juridice.

Persoana juridică
Prin persoane juridice înţelegem organizaţiile constituite după o anume structură, care au un patrimoniu distinct de cel al mem¬brilor care îl compun şi un scop bine determinat.
Principalele categorii de persoane juridice sunt:
a) persoane juridice publice: statul şi organele sale, unităţile administrativ teritoriale, prefecturile, primăriile. Acestea pot participa şi ca persoane juridice în raporturi de drept ci¬vil şi comercial etc.
b) persoane juridice mixte, create prin lege: organizaţiile pu¬blice din sectorul economic la care iniţiativa creării aparţine statului, dar pot desfăşura acţiuni private (regiile autonome ori societăţile comerciale la care statul deţine 51%), asocia¬ţii profesionale etc.
c) persoane juridice constituite prin voinţa particularilor: sin¬dicatele, asociaţiile, fundaţiile, societăţiile comerciale etc.
Pentru detalii privind capacitatea juridică a persoanelor juri¬dice, trimitem la capitolul consacrat ramurii dreptului civil, secţi¬unea privitoare la persoanele juridice.

B. Conţinutul raporturilor juridice
Conţinutul raportului juridic este format din totalitatea dreptu¬rilor şi obligaţiilor subiectelor de drept participante la acest ra¬port juridic.

1. Dreptul subiectiv
Cu alt prilej am făcut distincţia între dreptul obiectiv, ca an¬samblu de norme juridice şi dreptul subiectiv ca facultatea, prero¬gativa, posibilitatea conferită de norma juridică titularului drep¬tului de a pretinde subiectului pasiv, să facă, sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de constrân¬gere a statului.
În literatura de specialitate s-au clasificat drepturile subiective după numeroase criterii, dintre care, reţinem pe următoarele:
a. După gradul de opozabilitate, drepturile subiective se îm¬part în:
- drepturi absolute, cărora le corespunde obligaţia "erga omes" de a le respecta (dreptul la viaţă, sănătate, libertate etc.)
- drepturi relative, care sunt opozabile numai părţilor con¬tractante (dreptul vânzătorului de a încasa preţul cuvenit este opozabil numai cumpărătorului cu care a încheiat vânzarea cumpărarea).

b. După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi:
- drepturi patrimoniale (evaluabile în bani) care la rândul lor pot fi:
- drepturi reale (în virtutea cărora titularii îşi exercită preroga¬tivele fără concursul altcuiva - exemplu: dreptul de propri¬etate)
- drepturi de creanţă (în virtutea cărora creditorul poate pre¬tinde debitorul să dea, să facă, sau să nu facă ceva)
- drepturi nepatrimoniale (care nu sunt evaluabile în bani) şi care sunt de mai multe feluri:
- drepturi care privesc integritatea persoanei, existenţa sa (dreptul la viaţă, la sănătate)
- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul de a avea un domiciliu)
- drepturi care privesc creaţia intelectuală (dreptul de autor).

c. După criteriul corelaţiei dintre ele, distingem:
- drepturi principale, care au o existenţă de sine stătătoare (dreptul de proprietate);
- drepturi accesorii a căror existenţă este legată de cea a dreptului principal (dreptul de retenţie, care este un drept accesoriu celui de creanţă, dreptul de gaj, de ipotecă, etc)

2. Obligaţia
Prin obligaţie înţelegem îndatorirea pe care o are subiectul pa¬siv de a da, face, sau a nu face ceva pentru subiectul activ, con¬duită care, în caz de nevoie poate fi adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
Caracterele juridice ale obligaţiei rezultă din conţinutul defini¬ţiei date şi anume:
- obligaţia constă în conduita pretinsă de subiectul activ, celui pasiv
- obligaţia pretinsă poate fi cerea de a face, sau de a nu face ceva (prestaţie pozitivă sau prestaţie negativă)
- dacă subiectul pasiv nu înţelege să-şi îndeplinească de bună voie conduita care i se pretinde, el poate fi obligat la aceasta, prin forţa coercitivă a statului.
Ceea ce pretinde subiectul activ este îndatorirea subiectului pasiv, iar drepturile şi obligaţiile părţilor, sunt din acest punct de vedere corelative, adică se presupun, se coordonează unele pe altele.
De exemplu, vânzătorul are dreptul să primească preţul şi obligaţia să predea bunul, iar cumpărătorul are dreptul să pri¬mească bunul cumpărat şi obligaţia să plătească preţul convenit.
C. Obiectul raportului juridic
Obiectul raportului juridic reprezintă conduita părţilor, ceea ce s-a urmărit prin naşterea raportului juridic.
De pildă, în exemplul de mai sus, cu prilejul încheierii vânzării cumpărării bunului, s-au născut drepturi şi obligaţii pentru am¬bele părţi, care formează conţinutul raportului juridic. Dar crearea acestor drepturi şi obligaţii corelative nu au prin ele însele un scop în sine, ci prin naşterea acestui raport juridic, subiecţii au urmărit o anumită conduită din partea cocontractantului.
Într-un alt exemplu, al raportului juridic dintre notar şi clienţi săi, scopul urmărit este întocmirea unui act autentic, deci o anume conduită, din partea notarului cu obligaţia corelativă din partea clientului, de a achita onorariul acestuia.
Fiind raporturi juridice sociale, între oameni, întotdeauna obi¬ectul acestora vor fi anumite acţiuni, inacţiuni, o anume conduită (plata impozitului din partea contribuabilului, primirea salariului şi desfăşurarea activităţii în favoarea angajatorului, etc).
Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul său, adică cu drepturile şi obligaţiile părţilor şi care nu sunt al¬tceva decât posibilităţile juridice ale unor acţiuni, îndatoririle ju¬ridice corelative, în timp ce, obiectul raportului juridic este însăşi acţiunea la care acest conţinut se referă.
Dacă într-un raport juridic este un obiect, un lucru, un bun material, acesta este obiectul extern al raportului juridic, de esenţa obiectului raportului juridic fiind conduita părţilor: adică acţiunile pe care titularul dreptului subiectului le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de a le săvârşi.

Indicaţii bibliografice
1. Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Argonant, Cluj-Napoca, 1999
2. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Introducere în studiul drep¬tului, Editura "Alma Mater", Timişoara, 1999
3. I. Humă, Introducere în studiul dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993
4. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucu¬reşti, 1999
5. S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
6. C. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, 2001