Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
PARLAMENTUL EUROPEAN
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"
FACULTATEA DE DREPT
DREPT COMUNITAR GENERAL
MASTERAT

Prof.univ.dr. MARIN VOICU



REFERAT



PARLAMENTUL EUROPEAN





Cursant:

BUNEV (ZAHARIA) P. MAGDALENA





























I. Istoric
I. 1. Scurt istoric al parlamentului din Europa
În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. "Duma" în Rusia, "Sejm" în Polonia, "Riksdag" în ţările scandinave).
Prin denumirea de parlament astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă. Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au natură reprezentativă având în compune



rea lor membrii aleşi, care reprezintă la rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional.
Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite, unii susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că "primul parlament" a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265.
Din izvoarele scrise însă, rezultă că şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon .
Denumirea de "parlament" se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen a fost convocată în 1302.
I. 2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european
Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă de pe bătrânul continent.
În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa.
În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa "Le project depaix perpetuelle" (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegaţii tuturor popoarelor.
La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, "va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria" îşi exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez .
În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, "Statele Unite ale Europei" urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia).
După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1995), Organizaţia Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale.
Pe baza planului privind ănfiinţarea "Uniunii Montane" elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 ausemnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în viguare în 23 iulie 1952 şi marcheză începutul comunităţilor europene.
Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO.
Tot în 1957, prin "Convenţia relativă privind organele comunitare comune", cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit "Tratatului de Fuziune" intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.
După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizaţii internaţionale.
Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului.
Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali.
La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar din i ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518.
Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului înconjurător).

Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februiaie 1992 şi intrat în viguare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o organizaţie internaţională, este o formă de cooperare interguvernamentală care are la bază Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul "are competenţe consultative şi de control", noua reglementare precizând, că parlamentul "exerictă prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat". Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte instituţii comunitare, în masura în care acestea ar încălca unele prerogative.
În afară de aeste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării.
Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai insemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor.

Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deşi nu a reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuşi în cazul Parlamentului a adus schimbări importante.
În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă partea la cea de a doua citire procedura a fost limitată în timp şi nu în ultimul rând Consiliul a pierdut posibiliatea de a forţa adoptarea propriei poziţii contrar voinţei parlamentarilor.
În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei.
În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competenţe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.

Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decmbrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de Guvern a statelr membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 şi a intrat în viguare din 1 februarie 2003.
Prin acest tratat s-a încercat demolarea "deficitului democratic"existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în aşa fel încât să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele legislative ale Parlamentului.
O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de naţionalitate (cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparenţă privind funcţionarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiaciare în materie civilă .
Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării şi până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari.

Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta urmând să intre în viguare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează:
"(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.
Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu
respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret,
pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi."


II. Desemnarea parlamentarilor europeni

Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen), următoarele alegeri fiind programate în 2009. Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislaţia naţională a fiecărui stat.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile şi participă orice persoană peste 18 ani; statele au avut până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni sau, dimpotrivă de a-l extinde . După 1992 însă, s-a eliminat criteriul naţionalităţii, orice rezident putând vota sau candida în statul în care trăieşte.

III. Statutul parlamentarilor europeni

Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membrii în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare.
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi parlamentari naţionali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curţii Europene de Justiţie.
În ceea ce priveste salariul unui parlamentar european, interesant de remarcat este că fiecare dintre aceştia primeşte salariul parlamentarilor din ţara de origine, drept urmare există o diferenţiere destul de serioasă între sumele cuvenite aleşilor europeni, parlamentarii germani şi francezi având cea mai bună remuneraţie, pe când cei est europeni - cea mai mică. Se încearcă uniformizarea indemnizaţiilor parlamentarilor europeni, prin stabilirea unui sistem unic, la nivel comunitar, însă în prezent egalitatea de tratament se limitează la indemnizaţiile de deplasare, asistenţă medicală, cheltuielile de secretariat şi de cercetare .

IV. Funcţionarea Parlamentului European

Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu exceptâţia lunii august) şi în sesiuni extraordinare . De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoara în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună.
Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activităţii sale; sesiunile plenare au loc la Strassbourg, Comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg.
Lucrările se desfăşoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, şi documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreaunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei.
Şedinţele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor şi au forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.

V. Structura şi competenţele Parlamentului European

V. 1. Preşedintele şi organele de conducere
Preşedintele este ales pe o periodă de doi ani şi jumătate, adică jumatate din legislatura parlamentară cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii preşedintelui, cel mai în vârstă dintre deputaţi îndeplineşte funcţiile de preşedinte, cu titlul de decan de vârstă, până la proclamarea alegerii preşedintelui.
Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret. Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesaţi. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel putin 40 de deputaţi.
Cu toate acestea, în cazul în care numărul de candidaturi nu depăşeşte numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidaţii pot fi aleşi prin aclamere. Imediat după alegerea preşedintelui, decanul de vârstă îi cedează acestuia locul.
Dupa alegerea preşedintelui, se procedează la alegerea vicepreşedinţilor pe un buletin comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori, însa pentru perioada ianuarie 2007 - iulie 2009, numărul lor a fost stabilit la şase.
Preşedintele are în pricipal următoarele atribuţii:
. reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii comunitare;
. se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană;
. coordonează toate lucrările Parlamentului şi alege organele sale constitutive (Biroul şi Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbat
erile din şedinţele plenare;
. se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive;
. prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi;
. semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operaţional;
. semnează alături de preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.
Preşedintele este ajutat de un Prezidiu sau Birou alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinti şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Parlamentul European pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.
Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice şi administrative ale Parlamentului European. Chestorii sunt responsabili, în funcţie de orientările stabilite de către Birou, de chestiunile administrative şi financiare care îi privesc direct pe deputaţi.
Conferintţa Preşedinţilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare.

V. 2. Comisiile şi intergrupurile parlamentare
La propunerea Conferinţei preţedinţilor, Parlamentul constituie comisii permanente. Alegerea membrilor acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou ales şi din nou la încheierea unei perioade de doi ani şi jumătate, mandatul acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire.
Există 20 de comisii parlamentare permanente. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat. Majoritatea deputaţilor sunt membrii titulari ai unei comisii şi membrii supleanţi în alta.
Aceste comisii se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile sunt publice, iar în cadrul acestora, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Fiecare comisie alege un preşedinte şi trei-patru vicepreşedinţi pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Aceştia formează Biroul comisiei şi sunt funcţionarii acesteia.
La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul poate constitui, în orice moment, comisii temporare, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite în acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte prelungirea mandatului.
Grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi pot desemna pentru fiecare comisie un număr de supleanţi permanenţi, egal cu numărul membrilor titulari reprezentanţi ai diferitelor grupuri şi ai membrilor neafiliaţi din cadrul comisiei. Preşedintele trebuie informat cu privire la aceasta. De asemenea, în cazul absenţei unui membru titular şi în cazul în care nu au fost numiţi supleanţi permanenţi sau în cazul absenţei acestora din urmă, membrul titular al comisiei poate fi înlocuit la reuniuni de un alt membru cu drept de vot din acelaşi grup politic. Numele supleantului trebuie comunicat preşedintelui comisiei înainte de începerea votului .
Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic al Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare. Conferinţa preşedinţilor de comisie se compune din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare, aceasta reuninde-se în general, o dată pe lună, la Strasbourg.

V. 3. Secretariatul General
Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de Birou cu sediul la Luxemburg şi la Bruxelles, acesta desfăşurâdu-şi activitatea sub autoritatea unui Secretar General. Aproximativ 6000 de funcţionari, selectaţi din toate ţările Uniunii prin extern, deschis, organizat de Oficiu european de selectare a personalului (EPSO) îşi desfăşoară activitatea în cadrul Secretariatului General. Majoritatea sunt funcţionari permanenţi ai Parlementului, cu statut de funcţionar european, identic cu cel al funcţionarilor din cadrul altor organe comunitare.
Este important de ştiut că nu poate fi rezervat nici un post pentru persoanele dintr-un anumit stat membru, chair dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-o zonă geografică cât mai largă.
Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul secretariatului şi un director pentru relaţiile cu fracţiunile politice.

V. 4. Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european
1. Ombudsmanul european
Ombumbudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu posibilitate de reînnoire) şi cercetează plângerile cetăţenilor prin care aceştia reclamă abuzuri ale instituţiilor şi organelor comunitare (nu şi abuzurile organelor naţionale sau locale), această funcţie fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activităţii Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanentă şi în hotărârea proprie a Ombudsmanului.
La începutul fiecarei legislaturi, imediat după alegerea sa, preşedintele lansează un apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Ombudsmanul este ales dintre personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi politice, prezintă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o competenţă recunoscute pentru îndeplinirea funcţiei de Ombudsman.
Acesta are de rezolvat petiţiile privind abuzurile comise de instituţiile şi organele comunitare. Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele jurisdicţionale): abţinerile nejustificate ale acestora, acţiunea contradictorie cu obligaţiile legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie, amânrea abuzivă, neglijenţa. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de stat, persoanelor fizice sau juridice.
Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legatură cu aceastea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmeşte un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii.
O zecime dintre deputaţii Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe motiv că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau pentru că a comis o abatere gravă.

2. Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale
Pe baza art. 286 din Tratatul CE modificat la Amsterdam, Consiliul trebuia să instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor comunitare referitoare la protecţia persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor personale şi a liberei circulaţii a acestor date, de către instituţiile şi organele comunitare.
Astfel, în 2002 a fost înfiinţat postul de Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale , ca autoritete independentă de control care are obligaţia de a supraveghea modul de aplicare a actelor normative comunitare de protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia stocării, prelucrării, comunicării acestora.
Controlorul îşi are sediul la Bruxelles şi din punct de vedere al statutului şi salarizării este asimilat judecătorilor de la CJCE.
3. Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaţionale de copii de căte unul dintre părinţi
Această functie a fost înfiinţată în lumina art. 24 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit căruia "În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie sa fie primordial. Orice copil are dreptul de a întrţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare în interesul său".
Functţa a fost creată în 1987, la iniţiativa Lordului Plumb, pentru a veni în ajutorul copiilor proveniţi din căsătorii internaţionale destrămate, care au fost răpiţi de unul dintre părinţi.
Rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între părintele răpitor şi celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale. Având în vedere că orice copil are dreptul la ambii părinţi, oricare dintre părinti poate solicita o procedură de mediere.

V. 5. Competenţele Parlamentului European
Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie cu monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existenţa unui aşa zis deficit democratic la nivelul Parlamentului European.

1. Atribuţii legislative
În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând competenţe normative, care se exercită cu respectarea următoarelor regului:
- Parlamentul European nu are drept la iniţiativă directă, dar în mod indirect poate
solicita Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu.
- acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ.
- acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale.
- adoptă bugetul împreună cu Consiliul UE, şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor neobligatorii.
- participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ desfăşurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate de către Consiliu.
- procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile, votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză.





2. Atribuţii de numire
Parlamentul European are imporatnte atribuţii în numirea Comisiei, Ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia datelor personale, membrilor Comitetului Director al Băncii Centrale Europene şi membrilor Curţii de Conturi.
Cea mai importantă atribuţie de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei, procedura concretă derulându-se după cum urmează:
. după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării preşedintelui Comisiei, preşedintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declaraţie şi să-şi prezinte orientările politice în faţa Parlamentului.
. această declaraţie este urmată de o dezbatere la care este invitat şi Consiliul.
. parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în secret.
. în cazul în care candidatul este ales, preşedintele informează Consiliul cu privire la aceasta, invitându-l să propună, de comun acord cu preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele posturi de comisari.
. în cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, preşedintele invită Consiliul să desemneze un nou candidat.
. preşedintele, după consultarea Preşedintelui ales al Comisiei, invită candidaţii aleşi pentru diferitele posturi de comisari să se prezinte în faţa diferitelor comisii parlamentare, în funcţie de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice.
. preşedintele ales prezintă colegiului comisarilor şi programul acestuia în cadrul unei şedinţe a Parlamentului la care sunt invitaţi toţi membrii Consiliului. Această declaraţie este urmată de o dezbatere.
. la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi poate depune o propunere de rezoluţie.
. după votarea propunerii de rezoluţie, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu majoritatea voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal.
. preşedintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei.


3. Competenţe de control
Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moţiunii de cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare şi de anchetă. Totodată, Parlamentul are dreptul la acţiune în faţa Curtii de Justiţie a Comunităţii Europene în cazul în care consideră că anumite state membre sau organe comunitare au încalcat dreptul comunitar.
Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre membrii care compun Parlamentul, la preşedintele acestuia, după care aceasta este transmisă Comisiei.Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea deputaţilor cu privire la depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmează depunerii moţiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul.
În termenele stabilite de tratate şi de statutul Curţii de Justitie pentru acţiunile introduse de instituţii ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul examinează legislaţia comunitară şi măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în special în ceea ce priveşte prerogativele Parlamentului European au fost respectate în totalitate. Comisia competentă prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul în care presupune existenţa unei încălcări a dreptului comunitar. Preşedintele introduce o acţiune în anulare la Curtea de Justiţie, în numele Parlamentului European, în conformitate cu recomandarea comisiei competente.
Preşedintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se pronunţă cu majoritatea voturilor exprimate împotriva acţiunii, preşedintele retrage acţiunea. În cazul în care preşedintele introduce o acţiune împotriva recomandării comisiei copetente, aceasta sesizează Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune.





Parlamentul European poate introduce o acţiune în constatarea abţinerii nejustificate, în cazul abţinerii de a acţiona a Consiliului după aprobarea poziţiei comune în cadrul procedurii de cooperare.

În cazul în care în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de cel mult patru luni de la comunicarea poziţiei comune în conformitate cu art. 252 din Tratatul CE, Parlamentul nu a respins sau modificat poziţia comună a Consiliului, iar acesta nu adoptă legislaţia propusă în conformitate cu poziţia comună, preşedintele, acţionând în numele Parlamentului, după consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice, poate introduce o acţiune împotriva Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE .
Pe lângă aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European deţine atribuţii de control parlamentar clasice, constând din interpelări care necesită răspunsuri scrise sau orale. Parlamentul European dispune şi de o competenţă de control în domeniul economic şi monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către Consiliu. Preşedintele BCE prezintă raportul anual în fata Parlamentului European, reunit în şedinţă plenară.















BIBLIOGRAFIE:





1. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007

2. Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007

3. Augustin Fuerea, Drept Comunitar European. Partea Generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

4. Octavian Manolache, Drept comunitar, Ediţia a III-a revăzută, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001

5. O. Ţinca, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999




Colt dreapta
Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta