Originea unităţilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obşti săteşti, vicinale, organizate în cnezate şi voievodate (ţări) au stat atât la baza constituirii noilor state feudale româneşti, cât şi la baza organizării administrativ-teritoriale. Judeţul, din latinescul judicius, care înseamnă în cea mai reuşită traducere scaun de judecată, ca unitate administrativ-teritorială a fost cunoscută sub această denumire la început doar în Ţara Românească.

Atât înfiinţarea cât şi hotărnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Şi numirea căpeteniei judeţului era tot atributul dom¬niei ca simbol al puterii absolute a domnului pe întreg teritoriul ţării. În Moldova subdiviziunea administrativ teritorială a Moldovei, echivalentă cu cea din Ţara Românească a fost ţinutul.

Denumirea căpeteniei ţinutului a variat însă. În ţinuturile în care existau cetăţi importante, căpetenia se numea pârcălab, în cele de la marginea ţării (ţinuturi de graniţă) se numeau staroşti, iar pentru celelalte ţinuturi căpeteniile s-au numit ca şi în Ţara Românească, adică sudeţ. Tot ca o reminiscenţă a vechilor forme de organizare prestatală, semnalăm şi în Moldova că teritoriul său a fost împărţit în două mari provincii: Ţara de Sus şi Ţara de Jos.

2.1. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei 2.

1.1. Organizarea românilor Asemănările fireşti, pe deplin explicabile între districtele româneşti ca instituţii politico-administrative şi cnezatele, voie¬vo¬da¬tele româneşti, ca instituţii social-politice, pot conduce la ideea iden¬ti¬tăţii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obşti cu districtele.


În Transilvania voievodală, cu prelungiri în perioada principatului autonom se cunosc numeroase districte româneşti, răspândite pe întreg cuprinsul Transilvaniei. 2.1.

2. Organizarea saşilor şi a secuilor Originea scaunelor celor două etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al XII-lea în Transilvania trebuie privită dife¬ren¬ţiat, deşi colonizarea lor s-a realizat în acelaşi timp şi în acelaşi scop. Pe când secuii, la aşezarea lor în Transilvania mai trăiau în forme de organizare gentilică (între cea tribală şi pe neamuri), saşii erau organizaţi în obşti cu o structură complexă (obşti simple şi uniuni de obşti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.

Nici saşii şi nici secuii nu cunoşteau însă la venirea lor în Transilvania, instituţia politico-administrativă a scaunelor. 2.1.

2.1. SCAUNELE SĂSEŞTI Potrivit tradiţiei consemnate în scris în vremea aşezării secuilor în Transilvania, au fost colonizaţi şi saşii din Flandra şi din Saxonia.

Diploma Andreană (Bula de aur) din 1224, reglementează raporturile economice, sociale, politice, militare, juridice şi admini¬stra¬tive dintre regalitate şi saşi. Se forma astfel o comunitate a coloniştilor cu o largă autonomie politico-administrativă. 2.

1.2.2.

SCAUNELE SECUIEŞTI Societatea secuiască era organizată ca şi alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau şase neamuri şi câte patru ramuri în fiecare neam. Condu-cătorul militar al secuilor se numea căpitan scăunal sau locotenent.

Pe lângă îndatoririle militare, el îndeplinea şi atribuţii administrative şi judecătoreşti, prezidând adunările generale şi scaunele de judecată. Al doilea dregător al scaunului era judele scăunal, ales de locuitorii din scaun. Alături de căpitan exercita atribuţii judiciare.

2.1.3.

Organizarea ungurilor Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea (castrum). Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul comitatului. Nu toate cetăţile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate în jurul tuturor cetăţilor regale.

Comitatele erau aşezate la început pe cursul inferior sau mijlociu al apelor. Se impune precizarea că acestea au fost organizate pe rând în măsura cuceririi Ardealului de către regalitatea maghiară, pe de o parte, iar pe de altă parte, configuraţia acestora a fost mereu schimbată în funcţie de modul în care a reuşit administraţia maghiară să se organizeze. Comitele numea pe vicecomite.

Comitatele erau conduse de un comite suprem, numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale. 2.2.

Reşedinţa domnească Centrul politico-administrativ al ţărilor româneşti a gravitat în jurul reşedinţei domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative, niciodată la întâmplare. Fără îndoială, prima raţiune a constituit-o apărarea reşedinţei de primejdiile războ-iului, dar la aceasta s-au adăugat şi altele (dezvoltarea oraşelor, aşezarea ei pe cât posibil mai spre centrul ţării).

Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele secundare, de unde domnul administra ţara. Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti. În Moldova reşedinţele domneşti au fost la: Baia, Suceava, Iaşi.

Multe oraşe mai apar în documente ca şi curţi domneşti (Roman, Neamţ, Bârlad). În ce priveşte Transilvania, reşedinţa voievodală sau princiară nu era stabilă. Voievozii şi principii conduceau de la curţile lor.

Totuşi Alba Iulia poate fi considerată principala reşedinţă a evului mediu. Au mai fost reşedinţe şi în alte oraşe: Deva, Turda, Sibiu, Haţeg, Bistriţa, Oradea şi chiar Lipova. 2.

3. Târgurile şi oraşele În Moldova ele au fost cunoscute sub numele de târguri, iar în Ţara Românească şi Transilvania sub nume de oraşe. Deşi poziţia geografică a ţărilor româneşti, pericolele reale la care au fost expuse, nenumăratele războaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat condiţii favorabile dezvoltării oraşelor, totuşi existenţa acestora încă înainte de formarea statelor independente nu poate fi contestată.

În pofida greutăţilor, necesităţile economice, schimbul intern şi extern de marfă, tranzitarea acestora prin ţările noastre au impus dezvoltarea târgurilor şi a oraşelor. Iată ordinea vechimii lor medievale (după N. IORGA): Baia, Roman, Trotuş, Bacău, Suceava, Focşani, Buzău, Rucăr, Dragoslave, Câmpulung, Bârlad, Hotin, Giurgiu.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre vechiul pământ românesc al Transilvaniei. Toate oraşele îşi datorează existenţa unei imigraţii orăşeneşti străine, căci nici ungurii n-au întemeiat ei înşişi vreo obşte orăşenească. Cele mai multe oraşe au fost înfiinţate de saşii.

Administraţia oraşelor Administraţia oraşelor, în ambele ţări române, se realiza prin două categorii de organe indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraşelor şi alte organe impuse de domn sau de persoana căruia îi aparţinea sau i se cedase oraşul din partea domnitorului. Organele eligibile erau judele şi pârgarul în Ţara Românească, iar în Moldova şoltuzul şi pârgarul. Organul superior al acestora era adunarea generală a orăşenilor care se întrunea cel puţin o dată pe an când alegea organul de conducere.

În Transilvania statutul juridic al oraşelor era precizat în diverse acte scrise numite carte. De obicei se bucurau de o relativă autono-mie în schimbul contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oraş şi a impozitelor pe care le achitau regalităţii ori împăratului. 2.

4. Satele Nu există în vocabularul arhaic nici un cuvânt pentru formaţiuni mai mari de convieţuire socială. El nu cunoaşte din vremuri străbune decât satul şi cetatea (N.

IORGA). În Moldova şi Ţara Românească pământul de moştenire, rămas de la străbuni se cheamă moşie, căci moş înseamnă atât bunic, cât şi străbunic. De aceea ţăranii liberi care nu erau dependenţi de nimeni în afară de administraţia centrală se numeau moşneni.

Procesul de transformare a obştilor vicinale în unitatea admi¬nistra¬tivă a satului a fost îndelungat şi complex. Două sunt elementele fun¬damentale care caracterizează transformarea obştilor în sate: teritorialitatea şi statornicia. Categorii de sate 2.

4.1. Satele libere - asupra lor domnul îşi exercita doar o autoritate publică deoarece conducerea administrativă aparţinea obştii satului, adică "oamenilor buni şi bătrâni".

Acest sfat al obştii avea loc în zilele de sărbătoare şi cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate. Locuitorii lor se numeau răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească. 2.

4.2. Satele aservite După cum trădează denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decât cele libere.

Satele aservite erau domneşti, boiereşti şi mănăstireşti. 2.4.

2.1. Satele domneşti puteau fi şi ele de două feluri: unele care aparţineau domnului ca persoană fizică, dobândite prin moştenire sau prin cumpărare şi faţă de care domnul se comporta ca un stăpân feudal; altele aparţinând instituţiei domniei.

2.4.2.

2. Satele boiereşti. Fără îndoială, încă înainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau cumpărate de mari familii feudale.

În baza lui ius eminens, după constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor. 2.4.

2.3. Satele mânăstireşti erau proprietatea mânăstirilor şi erau administrate de egumenul mănăstirii.

Hrisoavele de imunitate privind satele mănăstireşti erau mai largi decât în cazul satelor boiereşti. 2.4.

3. Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite în se¬co¬le¬le XIV-XVIII fie pe pământ domnesc, fie mănăstiresc / boieresc, din voinţa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonişti li se acordau prin hrisoave domneşti scutiri la dări şi de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu excepţia birului şi a îndatoririlor militare.