3.1. Trăsăturile generale ale sistemului fiscal Până la constituirea ţărilor române nu se poate vorbi de o orga¬ni¬za¬re fiscală, de un sistem de obligaţii cu toate că şi anterior constituirii acestora locuitorii erau datori faţă de căpeteniile cnezatelor şi voie¬vodatelor cu anumite dări în natură şi în muncă.

Ca şi trăsături generale ale sistemului fiscal medieval românesc putem releva următoarele: 1. Principiul solidarităţii fiscale, potrivit căruia în unităţile fiscale, răspunderea pentru plata dării este solidară atât între contribuabili cât şi pentru birarii de judeţ. 2.

Fiscalitate excesivă, dominaţia otomană asupra Ţărilor române influenţând în mod nemijlocit cuantumul dărilor. 3. Abuzul şi arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală, atât în ce priveşte stabilirea dărilor, cât şi încasarea lor.

3.2. Instituţiile fiscalităţii De importanţă mai mare în organizarea fiscalităţii au fost: tezaurul ţării, cămara domnească, visteria statului.

Tezaurul era o formă rudimentară a finanţelor statului ce se con¬sti¬tuia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebită în locuri bine păzite. El reprezenta o rezervă la care domnul recurgea numai în cazuri extreme. Cămara domnească constituia o instituţie particulară a domnului.

La început, s-a identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundându-se cu cele ale ţării. În secolul al XV-lea cele două instituţii s-au despărţit. Visteria statului a fost instituţia cea mai importantă a sistemului financiar-fiscal pentru că evidenţia toate datele privind repartiţia dărilor, încasările efective a acestora, cât şi cheltuielile ce se efectuau.


3.3. Categoriile de dări 3.

3.1. Dările în natură sau dijmele domneşti (zeciuială în Ţara Românească, deseatină în Moldova) au constat în perceperea de către domnitor în natură a unor produse (cereale, vite, produse animaliere).

Cele mai importante au fost oieritul, goostina, stupăritul, vinăriciul. Începând cu secolul al XVI-lea au fost transformate în bani. 3.

3.2. Muncile sau slujbele erau prestările în muncă faţă de domnie la construirea de drumuri, cetăţi, poduri, mori, găzduirea curierilor domneşti, procurarea de cai curieri.

Începând cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi răscumpărate în bani. 3.3.

3. Dările în bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie şi apoi bir reprezentau impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai ţării, în funcţie de categoria socială, din care făceau parte. Deşi scutiţi la început, din secolul al XVI-lea au plătit bir şi boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscută în special pentru boierii cu dregătorii şi curteni.

Dările în bani pentru ţărani au crescut constant. Datorită fiscalităţii excesive, ţăranii practicau evaziunea prin fugă, dar sarcina celui fugit era preluată de colectivitate. 3.

3.4. Haraciul reprezenta obligaţiile băneşti faţă de Poarta oto¬ma¬nă.

Dacă la început haraciul era mai mult sim¬bolic, având în principal o semnificaţie politică (aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfârşitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.

000 de galbeni. 3.3.

5. Peşcheşurile erau diferitele daruri făcute sultanului şi curţii sale, dobândind caracter de constanţă au apăsat şi ele covârşitor asupra contribuabililor. 3.

3.6. Mucarerul mare şi mucarerul mic au reprezentat o povară uriaşă în perioada în care păstrarea domniei ori cumpărarea ei a devenit un fapt obişnuit.

Sumele de bani erau de-a dreptul exorbitante. 3.3.

7. Prestaţiile în natură către turci au constat în predarea anuală către Poartă a unui număr important de cai, boi, oi, şoimi, precum şi de mari cantităţi de unt, ceară, miere etc. Mai existau prestaţiile ocazionale în cereale, furaje etc.

în perioada campaniilor militare ale turcilor. Organizarea fiscalităţii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca instituţie juridică (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu în atenţia domnilor, încercându-se diferite reforme pentru îmbunătăţirea acesteia sub două aspecte esenţiale: în primul rând pentru obţinerea unor venituri tot mai mari, iar în al doilea rând pentru evitarea evaziunilor fiscale. Reforma fiscală a lui MATEI BASARAB, cunoscută sub numele de reforma talerului, a constat în următoarele: - înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit; - apoi această sumă rezultată a fost repartizată pe judeţe, în funcţie de capacitatea stabilită pe fiecare judeţ, care la rândul său o repartiza pe sate, categorii sociale şi pe gospodării.

Alte reforme fiscală au fost realizate în Moldova de ANTIOH CANTEMIR (1695-1700, 1705-1707) şi de CONSTANTIN BRÂN¬CO¬VEA¬NU în Ţara Românească. În principal ea a constat în aceea că toate dă¬rile de repartiţie din partea visteriei au fost concentrate în una sin¬gu¬ră ce trebuia achitată în patru rate anuale (sferturi). De o importanţă mare pentru sistemul fiscalităţii a fost reforma lui CONSTANTIN MAVROCORDAT în cursul anilor 1739-1741.

Reforma lui a fost de substanţă, importante sunt următoarele: - dregătorii fiscali au fost retribuiţi; - a fost desfiinţat principiul solidarităţii fiscale; - au primit scutire de dări mănăstirile, clerul şi marii boieri; - deşi dările au fost mărite, categoriile de dări au fost reduse. În ce priveşte sistemul fiscal din Transilvania, precizăm că: - principala obligaţie fiscală era faţă de stat, stabilită în funcţie de venitul cămării. La început a fost în natură, dar ulterior s-a transformat într-o dare în bani.

- o altă categorie de dări era aceea privind darea pe pământ, ce se achita în funcţie de suprafaţa de pământ folosită. Ulterior această dare funciară s-a transformat într-un fel de cens anual. - au mai fost cunoscute şi subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.