1.1. Sistemul ştiinţelor juridice
1.1.1. Noţiuni introductive
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, totalitatea lor formând sistemul general al ştiinţelor. După cea mai generală clasificare putem deosebi aşadar: ştiinţele despre natură (biologia, zoologia, chimia etc.), ştiinţele despre societate sau ştiinţele sociale (ştiinţele juridice, ştiinţele politice, economia, istoria etc.) şi ştiinţele despre gândire (logica lingvis¬tică).
Ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale şi au ca particularitate faptul că studiază pe de-o parte, cauzele care determină apariţia şi manifestarea statului şi dreptului, iar pe de altă parte studiază acţiunea normelor juridice şi consecinţele în¬călcării acestora. Obiectul de cercetare al ştiinţelor juridice este format din studierea statului şi dreptului, ca fenomene sociale.
Prin conţinutul şi obiectul lor, ştiinţele juridice sau ştiinţa dreptului, studiază legităţile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile juridice şi politice, modalitatea prin care acestea sunt influenţate şi influenţează la rândul lor, orânduirea socială, corelaţiile pe care le au cu celelalte componente ale sis¬temului social.
Forma juridică pe care o îmbracă societatea o denumim generic "drept" şi în această accepţiune, dreptul nu este altceva decât forma normativă prin care sunt ordonate relaţiile sociale.
1.2. Clasificarea ştiinţelor juridice
Dreptu
l, fenomenele juridice pot fi studiate în ansamblu în evoluţia lor istorică, pe ramuri sau instituţii juridice.
Ştiinţele juridice se pot clasifica în următoarele categorii:
a. Ştiinţele care studiază dreptul în ansamblu lui: teoria gene¬rală a dreptului, filozofia dreptului, sociologia juridică etc. Teoria generală a dreptului de exemplu, ca parte integrantă a ştiinţelor juridice, este disciplina juridică care studiază dreptul în ansamblul lui formulând concepte, categorii, principii, noţiuni de bază ale dreptului, care sunt valabile pentru toate ramurile sistemului de drept.
b. Ştiinţele juridice de ramură: dreptul constituţional, civil, penal, familiei, comercial, muncii etc. care studiază ramu¬rile de drept.
Prin ramura de drept desemnăm ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, norme grupate în funcţie de obiectul lor comun de cercetare, de pricipiile şi metodele proprii de cercetare. Obiectul de reglementare este propriu fiecărei ramuri de drept, iar totalita¬tea ramurilor de drept alcătuieşte sistemul dreptului.
Ansamblul lucrărilor ştiinţifice, tratatelor, studiilor, despre normele juridice care formează o ramură de drept, alcătuiesc ra¬mura ştiinţei respective: ramura ştiinţei dreptului penal, civil, procesual, penal, cooperatist, financiar etc.
Ramurile de drept sau ramurile ştiinţei dreptului pot fi privite la nivelul unei singure ţări, sau pe plan mondial. Ramura ştiinţei dreptului comercial spre exemplu, poate fi privită ca ramură a ştiinţei universale, incluzând totalitatea ramurilor acestor ştiinţe pe plan mondial, sau ca ramură a ştiinţei dreptului comercial dintr-o singură ţară, care firesc, va purta numele acelui stat (ex. ramura ştiinţei dreptului comercial englez)
c. Ştiinţele juridice istorice studiază dreptul în evoluţia lui cro¬nologică. Ele îl pot cerceta având în vedere un domeniu mai larg sau mai limitat, îl studiază pe anumite ramuri sau in¬stituţii juridice, într-o ţară sau în dezvoltarea lui istorică ge¬nerală (ex. istoria dreptului românesc, german sau istoria dreptului civil francez, ori evoluţia istorică a instituţiei juri¬dice a căsătoriei, a proprietăţii etc).
Studiul ştiinţelor juridice istorice este important pe de o parte, pentru faptul că, priveşte fenomenul juridic în evoluţia lui istorică şi face dovada legăturilor existente cu instituţiile juridice vechi, iar pe de altă parte, pentru faptul că, relevă existenţa unei deter¬minări a evoluţiei dreptului de legile generale ale dezvoltării so¬ciale.
În ceea ce priveşte poporul român, istoria dreptului face proba continuităţii lui pe acest teritoriu prin existenţa unor instituţii ju¬ridice, a unor instrumente juridice asemănătoare utilizate atât în Ţara Românească, cât şi în Transilvania sau Moldova.
d. Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice sau ştiinţe participative ori ajutătoare sunt acele ştiinţe, care, fără a face parte pro¬priu-zis din categoria ştiinţelor juridice, sunt necesare, in¬dispensabile cercetării şi cunoaşterii fenomenelor juridice. Din categoria acestor ştiinţe putem exemplifica: medicina legală, criminalistica, cibernetica juridică, psihologia juri¬dică, criminologia, dreptul comparat ş.a.m.d. Aceste ştiinţe utilizează în studiul fenomenelor juridice cercetate, metode proprii, specifice altor ştiinţe, cum ar fi cele psihologiei, sociolgiei, fizicii, chimiei etc.
1.3. Conceptul dreptului. Noţiuni generale
1.3.1. Etimologia cuvântului
Etimologic cuvântul "drept" provine de la "directum-directus", adjectiv latinesc care provine de la verbul "dirigere,"ce înseamnă a îndrepta, a fi conform cu regula. Expresia "directum"nu se în¬tâlneşte la romani, care uzitau termenul de "jus" şi care semnifica în latină fie "drept", fie "justiţie". Acest fapt i-a făcut pe unii doctrinari să explice originea confuziei create între drept-lege-justiţie.
După alţi autori, cuvântul "jus"care la noi ar echivala cu "drept" ar proveni de la verbul "jubere" şi care se traduce prin "a porunci".
Etimologic cuvântul "lege" provine din latinescul "lex", iar termenul de "justiţie" care adesea a fost confundat cu dreptul, îşi are sorgintea în "juristare" care ar echivala cu "a se baza pe drept".
Indiferent care din explicaţiile de mai sus ar fi cea corectă, s-a acceptat de cea mai mare parte a doctrinei juridice că etimologic cuvântul "drept" are sensul de "a fi conform cu regula", sau "ceea ce este obligatoriu". În vocabularul tuturor limbilor se întâlneşte acest cuvânt şi are sensuri multiple mai mult sau mai puţin apro¬piate. În franceză se utilizează şi se traduce "droit", în spaniolă "derecho", în germană "recht", în italiană "diritto", în engleză "law" sau "right", după cum desemnează dreptul obiectiv sau dreptul subiectiv , ş.a.m.d.


1.3.2. Accepţiunile cuvântului drept
Noţiunea de drept are mai multe accepţiuni, semnificaţii în limba română.
Un prim sens ar fi cel de "drept obiectiv" şi care ar cuprinde totalitatea normelor juridice care sunt elaborate de stat şi care in¬clude normele de conduită impuse indivizilor în cadrul vieţii so¬ciale şi care, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire, prin forţă de constrângere a statului.
După cum ele ar cuprinde norme de interes general, de interes public, dintre stat pe de o parte şi indivizi pe de altă parte, ori numai norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintre părţi aflate pe poziţii de egalitate, dreptul obiectiv se împarte în drept public (prima ipoteză) şi drept privat (cea de a doua).
O altă accepţiune ar fi cea de "drept subiectiv" care reprezintă prerogativa, facultatea sau îndrituirea unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect.
Exemple de drepturi subiective: dreptul de proprietate, dreptul la pensie, dreptul la nume, dreptul la concediu medical etc.
Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv, în sensul că nu există drepturi proteguite de stat care să nu fie reglementate şi recunoscute ca atare de către acesta. Sensul cel mai folosit al con¬ceptului, este cel de "obiectiv" şi pentru acest motiv, ori de câte ori se foloseşte expresia "drept," fără a fi însoţită de un alt atribut, se înţelege dreptul în sensul său "obiectiv".
O altă accepţiune a acestui cuvânt, este cea de "drept pozitiv" şi care reprezintă ansamblul normelor juridice existente la un moment dat în vigoare, într-o ţară. Pentru acest motiv el se mai numeşte şi "drept actual" sau "drept obiectiv în vigoare".
1.3.3. Definiţia dreptului
Prin drept înţelegem totalitatea normelor elaborate sau recu¬noscute de stat prin care este reglementată conduita umană şi prin care se urmăreşte atingerea scopurilor societăţii civile, norme a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
1.3.4. Principiile fundamentale în drept
Prin principiile dreptului înţelegem acele idei fundamentale care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice, fie la nivelul dreptului în general, fie la nivelul ramurilor de drept. Principiile generale de drept nu sunt create de cercetători sau de legiuitori, ele sunt descoperite ori inserate în normele de drept. Constantin Noica făcea aprecierea că dacă cunoşti principiile, elementele, cunoşti de fapt lucrurile.
Unele dintre principiile generale ale dreptului sunt incluse în cuprinsul normelor juridice, în timp ce la altele, acestea fac doar referire. Este de menţionat faptul că, oricărui tip istoric de drept, îi corespund principii care-i sunt proprii şi care reflectă schimbă¬rile care intervin în procesul evolutiv al societăţii în general. Deoarece o parte din ele îşi au sorgintea în prevederile constituţi¬onale, se mai numesc şi principii generale sau constituţionale.
În unele sisteme de drept, atunci când nu există norme juridice analoage cu cazul judecăţii, principiile fundamentale sunt folosite de practica judecătorească în soluţionarea unor cauze concrete deduse judecăţii (analogia dreptului).
Deşi nu există unanimitate de păreri cu privire la numărul şi la denumirea acestora, doctrina juridică recunoaşte şi vom reţine ca fiind principii fundamentale ale dreptului românesc următoarele:
- principiul legalităţii, care exprimă faptul că toţi destinarii normelor juridice (fie ei persoane juridice ori persoane fi¬zice) sunt obligaţi a respecta legea
- principiul libertăţii şi egalităţii juridice, care presupune egalitatea şi libertatea tuturor cetăţenilor indiferent de naţio¬nalitate, sex, rasă, religie, grad de cultură sau avere
- principiul responsabilităţii potrivit căruia, un individ este responsabil dacă se raportează voluntar şi conştient la nor¬mele legale
- principiul echităţii şi justiţiei, primul exprimând faptul că atât elaborarea cât şi aplicarea dreptului, au în vedere echi¬tatea socială, al doilea, referindu-se la faptul că, dreptul asi¬gură fiecărui individ şi tuturor împreună, realizarea dreptu¬rilor şi intereselor lor conform legilor statului
- principiul pluralismului politic potrivit căruia, voinţa politică a cetăţenilor este liber exprimată prin constituirea şi funcţio¬narea mai multor partide politice legal înfiinţate
- principiul exercitării suverane a puterii de stat de către po¬por
- principiul separaţiei puterilor în stat, în temeiul căruia, pute¬rea legiuitoare executivă şi judecătorească sunt constituite şi funcţionează autonom şi independent una faţă de cealaltă.
1.3.5. Metodele de cercetare ale dreptului
Prin metodă de cercetare în general, se înţelege modalitatea prin care sunt investigate fenomenele de abordat.
Prin metode de cercetare ale dreptului, vom desemna totalita¬tea de procedee, de mijloace tehnice folosite pentru investigarea fenomenelor juridice.
Dintre metodele de cercetare, cele mai uzitate în drept, vom reţine:
- metoda logică: este metoda care permite analiza fenomene¬lor juridice privitor la elaborarea, realizarea şi aplicarea dreptului, fiecare din aceste etape, având la rândul lor, un caracter logic. Logica este aplicabilă la definirea unor con¬cepte, realizarea unor clasificări, interpretarea unor norme juridice, în procesul de transpunere în viaţă a acestora etc.
- metoda istorică: este metoda cu ajutorul căreia se poate ana¬liza evolutiv în timp şi/sau în spaţiu fenomenele juridice cercetate, privindu-le în succesiunea lor istorică, în contex¬tul social politic dat, la nivelul unei societăţi sau sisteme de drept diferite.
- metoda comparatistă: (comparată) este metoda cu care se poate realiza studiul comparat al diferitelor instituţii juri¬dice, norme juridice, sisteme de drept etc.
- metoda sociologică: este metoda prin care este studiat feno¬menul juridic, dreptul în general din exterior, folosind pro¬cedee specifice sociologiei: interviul, sondajul de opinie, observaţia, ancheta sociologică etc.
- metoda cantitativă: este metoda cu ajutorul căreia sunt ana¬lizate fenomenele juridice comensurabile (rata ori frecvenţa fenomenului infracţional).
Se poate reţine că aceste metode de cercetare ale dreptului (precum şi altele asupra cărora nu mai insistăm, cum ar fi metoda analizei sistemice şi funcţionale, prospective etc.) trebuiesc înţe¬lese şi uzitate în interdependenţa şi complementaritatea lor, pen¬tru a obţine rezultate utile în demersurile ştiinţifice de investigare ale fenomenelor juridice analizate.