Prin Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului nu se face diferenţe între cetăţenii Uniunii, astfel că în art. 15 se stabileşte ca orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o funcţie aleasă sau acceptată în mod liber, orice cetăţean al uniunii are libertatea de a-si căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stablii sau de a prestata servicii în orice stat membru. Resortisanţii ţărilor membre care sunt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii echivaente de care beneficiază cetăţenii statelor membre.

Secţiunea 1:
Acordul Schengen:
Cea mai importantă etapa în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai existe obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995). În prezent Convenţia este semnată de 13 state membre; Irlanda şi Marea Britanie nu sunt membre ale Convenţiei, dar au avut posibilitatea să opteze pentru aplicarea anumitor părţi ale corpului de legislaţie Schengen. Din momentul aplicării Convenţiei pentru Italia şi Austria (1 aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale tuturor statelor semnatare, cu excepţia Greciei. În plus, Islanda şi Norvegia (membre ale Uniunii Pasapoartelor Nordice) au statut de membrii de asociatii.
Directiva Consiliului din 28 februarie 2002 reglementează cererea Irlandei de a participa la câteva dispoziţii ale acquis-ului Schengen, un p
as premergător spre adoptarea deplină a aquis-ului Schengen de către acest stat.
Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzând bineînţeles măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi politienească, precum şi un schimb eficient de informaţii. La frontierele externe ale spatiului Schengen, cetaţenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetăţenii terţelor ţări cuprinse în lista comună a ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul spaţiu Schengen. Totuşi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul cetăţenilor altor terţe ţări.
Acquis-ul în domeniul politicii vizelor este reprezentat de art. 9-27 din Convenţia de Implementare a Acordului Schengen şi de o serie de alte acte normative referitoare la: implementarea acquis-ului Schengen în ţările UE, stabilirea unui model tip de viză - Regulamentul Consiliului 334/2002 CE de modificare a Regulamentului 1683/1995 sau stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză, eliberată de statele membre titularilor unui document de călătorie nerecunoscut de statul membru care stabileşte formularul - Regulamentul Consiliului 333/2002 CE.
În privinţa ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra în spaţiul comunitar, Regulamentul Consiliului 539/2001 CE fixează lista ţărilor terţe ai căror resortisanţi sunt supuşi obligaţiei de viză pentru a trece frontierele externe ale statelor membre UE. Regulamentul stabileşte şi lista ţărilor ai căror cetăţeni sunt exceptaţi de la această obligaţie. În prezent lista negativă a UE, cu privire la ţările ai căror cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra în spaţiul comunitar, cuprinde un număr de 134 de ţări (Anexa I la Regulamentul 539/2001).
Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementează cadrul legal privind recunoaşterea reciprocă a deciziilor de îndepartare a rezidenţilor statelor terţe. Astfel, dacă un stat membru UE ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este valabilă pe întreg spaţiul ţărilor membre UE.
În perspectiva creării unui spaţiu comunitar în care controalele la frontiere vor dispare, iar libera circulaţie a cetăţenilor va fi deplină este nevoie de crearea unei securităţi a frontierelor externe şi de o solidaritate a statelor UE în acest sens.
Forţele de poliţie cooperează în depistarea şi prevenirea criminalităţii şi au drept de urmărire a criminalilor fugari şi a traficantilor de droguri pe teritoriul unui stat învecinat din spatiul Schengen. Pentru funcţionarea cât mai eficientă a Convenţiei, a fost introdusă o măsura tehnică compensatorie esenţială - Sistemul de Informatii Schengen (SIS), sistem ce furnizeaza informatii referitoare la intrarea cetăţenilor terţelor ţări, problemele legate de vize şi de cooperarea poliţienească. Reglementarea legală a acestui sistem este dată de art. 92-125 din Convenţia de Implementare a Acordului Schengen.



Secţiunea 2:
Politica în domeniul vizelor:

Cerinţe esenţiale privind intrarea pe teritoriul părţilor contractante în vedere unei şederi care nu depăşeşte 3 luni

La 7 decembrie 2001 s-a anunţat oficial libera circulaţie. La Bruxelles, Consiliul Miniştrilor de Justiţie şi Afaceri interne al Uniunii a decis în unanimitate, ca începând cu 1 ianuarie 2002 să se renunţe la regimul vizelor pentru cetăţenii români care călătoresc în spaţiul Schengen. Această dispoziţie a intrat în vigoare după publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
În momentul încheierii Tratatului de la Amsterdam a fost adoptat un Protocol de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul UE, "menit să includă anumite acorduri şi reguli menţionate în cadrul UE".
Conform art. 73 j, Consiliul va adopta:
(1) Măsuri care, în conformitate cu art. 7a, să asigure absenţa oricărui control al persoanelor, indiferent dacă aceştia sunt cetăţeni ai Uniunii sau ai unor terţe state, atunci când traversează frontierele interioare;
(2) Măsuri privind traversaea frontierelor exterioare, care să stabilească:
a) standarde şi proceduri care să fie aplicate statelor membre privind efectuarea controlului persoanelor la respectivele frontiere;
b) reguli de acordare a vizei pentru şederi de cel mult trei luni, cuprinzând:
- lista statelor terţe ai căror cetăţeni trebuie să fie în posesia vizei de traversare a frontierelor exterioare, şi ale acelora ai căror cetăţeni sunt scutiţi de această cerinţă;
- procedurile şi condiţiile de acordare a vizei de către statele member
- un format unitar pentru vize
- reguli pentru o viză unitară.
Articolul 2 din acest Protocol menţionează că "de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen, inclusiv deciziile Comitetului Executiv creat prin Acordurile de la Schengen care au fost adoptate înaintea acestei date vor fi imediat aplicabile celor 13 state membre menţionate în articolul 1, fără a încălca prevederile paragrafului 2 al acestui articol. De la această dată, Consiliul se înlocuieşte prin Comitetul Executiv menţionat".
Mai mult paragraful următor afirmă clar că "atât timp cât măsurile referitoare la cele de mai sus nu au fost luate şi fără încălcarea art. 5(2), prevederile şi deciziile care alcătuiesc acquis-ul Schengen vor fi considerate documente bazate pe Titlul VI al Tratatului UE".
Aceasta înseamnă că atât timp cât UE, pe baza deciziilor Consiliului, va avea propriile reguli şi proceduri, prevederile Acordurilor de la Schengen se vor aplica.
Câtă vreme libera circulaţie este pusă în discuţie, referirea la dimensiunile drepturilor omului nu poate fi evitată, căci art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede:
1. Orice persoană are dreptul la libera circulaţie şi la rezidenţă în interiorul frontierelor fiecărui stat;
2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa proprie, şi să se întoracă în ţara sa. .
La rândul său, art. 12 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice stabileşte că:
1. Orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat va avea pe acel teritoriu, dreptul la libera circulaţie şi libertatea de a-şi alege reşedinţa.
2. Orice persoană va fi liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa."
Singurele restricţii admise în exercitarea acestui drept se referă la protejarea securiţăţii naţionale, la ordinea publică, la sănătatea şi morala publică, la drepturile altor persoane.
Este evident că atunci când este vorba despre libertatea de circulaţie, aceste documente plasează responsabilitatea respectării acestui drept pe umerii statului în care persoana trăieşte deja sau în care îşi are reşedinţa.
De aceea este foarte dificil a se invoca dimensiunea drepturilor omului atunci când i se cere unei ţări să accepte intrarea fără nici o restricţie a unei persoane care nu este cetăţean al acelei ţări sau nu-şi are reşedinţa pe acel teritoriu. Desigur, că restricţiile trebuie să fie rezonabile, în caz contrar fiind limitată nu numai exercitarea dreptului, ci dreptul ca atare fiind ameninţat.
În acelaşi timp, există o tendinţă generală, mai ales în rândul ţărilor prospere, de a limita pe cât posibil, şansa unor persoane din terţe state de a intra pe teritoriul lor, iar mulţi consideră că nu este exagerat să se afirme că spaţiul Schengen trădează tendinţa de a deveni o fortăreaţă Schengen.
Secţiunea 3:
Acte necesare pentru a călători în spaţiul Schengen:
Pentru a putea călători în ţări ce aparţin spaţiului Schengen sunt necesare următoarele acte (conform conditiilor cerute cetăţeniilor români pentru perioada anterioară intrării României în UNiunea Europeană):
1. Invitaţie voucher:- pentru destinaţia finală;
2. Bilet de transport dus - întors sau cartea verde a maşinii cu care se pleacă;
3. Asigurarea medicală, valabilă pentru perioada sejurului.
Suma minimă în valută liber convertibilă care trebuie să fie propoţională cu durata sejurului (dar nu mai puţin de 5 zile). Dovada sumei necesare se face prin bani la vedere (cash), cecuri de călătorie sau cărţi de credit pentru conturi în valută, precum şi prin alte garanţii financiare (vaucher, scrisoare de garanţie sau angajament de sponsorizare, garanţie legală din partea unei bănci sau ordine de plată valabile) → 100 Euro pentru fiecare zi în spaţiul Schengen. În situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii, şeful punctului vamal român poate dispune întreruperea călătoriei persoanei şi nepermiterea ieşirii ei din ţară. Nu trebuie să facă dovada existenţei sumei minime în valută, cu excepţiile:
- Cetăţenii care pleacă în străinatate pentru tratament medical, simpozioane, conferinţe, studii, manifestări cultural - sportive, în situaţia îmbolnăvirii sau a decesului unei rude din străinatate, precum şi în alte situaţii justificate. În ultimul caz se vor prezenta documente justificative din care să rezulte scopul călătoriei şi asigurarea financiară a acestuia. Fac excepţie de la obligativitatea deţinerii sumei şi minorul sub 14 ani, înscris în paşaportul părinţilor, minorul care se deplasează la părinţii aflaţi în străinatate, cetăţenii români cu angajament de muncă în străinatate, indiferent de durata deplasării, precum şi cei care merg în statele vecine, în baza permisului de mic de trafic sau de trecere simplificată, eliberat de autorităţile de frontieră.

Secţiunea 4:
Probleme privind cererea de azil şi libera circulaţie a lucrătorilor:

Părţile Contractante (semnatarii Convenţiei Schengen) se obligă să asigure examinarea fiecărei cereri de azil depuse de un străin pe teritoriul uneia din ele:
a) dacă o Parte Contractantă a eliberat solicitantului de azil o viză de orice natură sau un permis de şedere, ea este responsabilă pentru examinarea cererii; dacă viza a fost eliberată cu autorizarea altei Părţi Contractante, este responsabilă cea care
a acordat autorizaţia;
b) dacă mai multe Părţi au eliberat solicitantului de azil o viză de orice natură sau un permis de şedere, Partea responsabilă este cea care a eliberat viza sau permisul
de sedere care expiră ultimul;
c) dacă solicitantul de azil este scutit de Părţile Contractante de obligaţia de a obţine viză, este responsabilă Partea prin a cărei frontieră externă a intrat solicitantul de azil;
d) dacă un străin a cărui cerere de azil este deja în curs de examinare la una din Părţile Contractante introduce o nouă cerere, este responsabilă Partea la care cererea sa află în curs de examinare (art. 30 din Convenţia Schengen).
Fiecare Parte transmite celorlalte, la cererea acestora, datele deţinute cu privire la un solicitant de azil, care sunt necesare pentru: determinarea Părţii responsabile pentru examinarea cererii de azil; examinarea cererii de azil.

Aceste date se referă la: identitate; documente de identitate şi de călătorie; locurile de şedere şi itinerariile călătoriilor; permisele de şedere sau vizele eliberate de o Parte Contractantă; locul depunerii cererii de azil (art. 38 din Convenţia Schengen).

Prin art. 48 par. 1 (în numerotarea şi conţinutul precedentului tratat - în prezent art. 39), s-a prevăzut ca libera circulaţie a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunităţii până cel târziu la sfârşitul perioadei de tranziţie.

Ea este reglementată prin Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului din 5 octombrie 1968 privind libertatea de circulaţie pentru lucrători în cadrul Comunităţii şi prin Directiva nr. 68/360 din 15 octombrie 1968 a Consiliului privind abolirea restricţiilor asupra circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi familiile lor.

Libertatea de circulaţie implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare.

Libertatea de circulaţie a lucrătorilor implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, patru coordonate, potrivit art. 39:
- acceptarea ofertelor de angajare într-adevăr facute;
- deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop;
- şederea într-un stat membru în scopul angajării potrivit prevederilor de angajare a cetăţenilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acţiune administrativă;
- rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acest stat.

Pentru ca membrii de familie să aibă drept de şedere în alt stat, este necesar ca unul dintre soţi să-şi fi exercitat dreptul său la libera circulaţie, dreptul acestor membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat.
SECŢIUNEA IV. Controlul frontierelor şi migraţia
Dispariţia frontierelor şi libera circulaţie a persoanelor poate duce la apariţia unor probleme legate de migraţia clandestină. Art. 3 şi 8 din Convenţia Schengen reglementează modul de supraveghere şi control al frontierelor externe. Pe lângă stabilirea unor liste a ţărilor terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză[7] sau nu[8], pentru a intra în spaţiul comunitar, au fost luate o serie de măsuri privind controlul şi securitatea frontierelor UE în ţările ce constitue frontiere externe ale spaţiului.
Frontierele interne pot fi trecute prin orice loc, fără efectuarea vreunui control al persoanelor. Totuşi, pentru motive de ordine publică sau securitate naţională, o Parte Contractantă poate decide, după consultarea celorlalte Părţi, ca în cursul unei perioade limitate vor fi efectuate controale naţionale la frontierele interne, adaptate la situaţia apărută.
Frontierele externe pot fi trecute numai la punctele de trecere a frontierei şi potrivit orarului de funcţionare al acestora (art. 2 şi art. 3 din Convenţia Schengen).
Intrarea pe teritoriile Părţilor Contractante pentru o şedere care nu depăşeşte 3 luni poate fi acordată străinului care îndeplineşte următoarele condiţii: posedă un document sau documente valabile, care îi permit trecerea frontierei; este în posesia unei vize valabile, dacă aceasta este cerută; prezintă, dacă este cazul, documentele care justifică scopul şi condiţiile şederii planificate şi dispune de mijloace de subzistenţă atât pentru şederea propusă cât şi pentru întoarcerea în ţara de provenienţă sau pentru tranzitul spre un stat terţ în care admiterea sa este garantată, sau este în măsură să dobândească în mod legal aceste mijloace; nu este semnalat ca inadmisibil; nu este considerat o ameninţare pentru ordinea publică, securitatea naţională sau relaţiile internaţionale ale uneia dintre părţi.

Intrarea în spaţiul Schengen trebuie refuzată străinului ce nu îndeplineşte toate aceste condiţii, în afară de cazul în care una din Părţi consideră că este necesar să se deroge de la acest principiu pentru motive umanitare sau de interes naţional.

În vederea creării unui spaţiu sigur, cu frontiere sigure, şi a combate migraţiile ilegale este nevoie de o cooperare a statelor în acest domeniu. Programe privind cooperarea între administraţiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliţie, precum Europol, ori programe de cooperare în domeniul judiciar, precum Programul Grotius, duc la realizarea unei solidarităţi între state şi la crearea unui spaţiu comunitar sigur.
În acest sens au fost adoptate Regulamentul Consiliului 743/ 2002 şi Convenţia Europeană ce stabileşte un cadru general comunitar de activitate, în vederea facilitării cooperării judiciare în materie civilă. La aceeaşi temă se referă Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 privind măsurile de control şi sancţiunile penale în domeniul drogurilor.
Una din gravele probleme cu care se confruntă Uniunea Europeană, ca şi întreaga comunitate internaţională, este ameninţarea teroristă. Este, alături de traficul de droguri, una din cele mai negative aspecte ale libertăţii de circulaţie.
Terorismul se prezintă ca un fenomen foarte complex, cu manifestări extrem de violente, desfăşurate de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva unor ţinte precise, care, în general, nu se pot apăra.

Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană prin liberalizarea graniţelor acţionează din păcate ca un factor favorizator a acestor manifestări distructive.[10]
În urma ultimelor atentate ce au atins spaţiul Schengen (Madrid, 11 martie 2004) s-a dovedit că această realitate trebuie combătută printr-o strategie comună a Comunităţii, bazată pe crearea şi menţinerea unei situaţii strategice dominate de un sistem coerent şi permanent de supraveghere civilă şi militară.