3.1. Conceptul de izvor de drept şi clasificarea acestora
Prin izvor de drept în sens juridic, înţelegem forma de expri¬mare a normelor juridice într-un sistem de drept. Noţiunea de iz¬vor de drept şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sino¬nime.
Izvorul de drept mai poate fi definit ca forma specifică pe care o îmbracă voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii, anumite reguli de conduită.
Conceptul de izvor de drept este utilizat în mai multe accepţiuni, în funcţie de diferite criterii de clasificare. Astfel, în funcţie de criteriul între conţinut şi formă deosebim izvorul material de cel formal.
Prin izvor material înţelegem totalitatea condiţiilor vieţii mate¬riale care determină apariţia unei reglementări.
Izvorul formal desemnează forma prin care se exteriorizează aceste reglementării (legi, hotărâri, decrete etc.).
În funcţie de caracterul sursei normative, facem distincţie între izvoare directe sau imediate şi izvoare indirecte sau mediate.
Izvoarele directe sunt actele normative elaborate nemijlocit de organele de stat (legi, decrete etc).
Izvoarele indirecte, mediate sau complexe, nu sunt cuprinse în acte normative, însă acestea fac trimitere la ele (de exemplu, obi¬ceiul juridic, regulile de convieţuire socială etc. la care actele normative fac trimitere şi prin aceasta ele devin izvoare de drept).
În funcţie de caracterul sursei de cunoaştere a dreptului se fac distincţie între izvoarele scrise (documente, inscripţii, etc) şi iz¬voare nescrise (date arheologice, tradiţii orale etc).
3.2. Principalele izvoare ale dreptului românesc contemporan
Fiecare sistem de drept a
cunoscut o multitudine de izvoare de drept, impusă de evoluţia relaţiilor sociale. Se poate face afirma că evolutiv, structura izvoarelor de drept s-a modificat, unele dintre ele fiind întâlnite în toate epocile istorice, altele, existând preponderent într-una sau alte din perioade, sau la anumite po¬poare.
Izvoarele dreptului românesc contemporan sunt:
- actul normativ
- obiceiul juridic sau cutuma
- contractul normativ
- regulile de convieţuire socială
Practicii judiciare şi doctrinei juridice, dreptul nostru nu le recunoaşte calitatea de izvor de drept (vom reveni asupra acestora).
3.2.1. Obiceiul juridic sau cutuma
Obiceiul juridic ocupă primul loc în succesiunea istorică a iz¬voarelor de drept. El are în prezent un rol secundar în sistemul izvoarelor dreptului românesc şi numai în mod excepţional şi anume atunci când legea, sau alt act normativ face trimitere ex¬presă la el. Spre exemplu, articolele 600, 607, 609, 610 din Codul Civil, referitoare la înălţimea gardului între vecini, distanţa la care se pot sădi arbori între vecini etc, articole care trimit la obi¬ceiul locului atunci când nu există reglementării exprese, obicei care urmează a fi avut în vedere de judecători la soluţionarea liti¬giilor aflate pe rol.
Pe plan extern, obiceiului juridic i se recunoaşte calitatea de izvor de drept, având un rol important mai ales în domeniul dreptului internaţional public (sub forma uzantelor) ori a dreptu¬lui comerţului internaţional.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. El a apărut în epoca primitivă, din necesitatea legată de conservarea valorilor comu¬nităţii. În absenţa unei organizării statale, oamenii şi-au creat re¬guli ajungând ca pe cale de repetiţie, să fie conştienţi că sunt utile, necesare. Prin utilizarea lor repetată, au devenit adevărate izvoare de drept. De menţionat că nu toate datinile, obiceiurile, uzurile, obişnuinţele s-au transformat în izvoare de drept.
Obiceiul a fost prima formă, modalitate de normare a conduitei umane în epocile prestatale. A continuat să aibă un important rol şi în celelalte epoci istorice, însă ponderea sa a fost variabilă, fi¬ind condiţionată de schimbarea relaţiilor sociale.
În dreptul contemporan asistăm la o scădere a importanţei acestui izvor de drept, pe de o parte, pentru faptul că nu poate face faţă ritmului alert al dezvoltării relaţiilor sociale, iar pe de altă parte pentru că, antrenează arbitrariul prin posibilităţile largi de interpretare pe care le oferă.
3.2.2. Actul normativ
Actele normative reprezintă principalul izvor al dreptului ro¬mânesc.
Între toate actele normative legea constituie vârful ierarhiei.
Se poate face distincţie între legi şi actele normative subordo¬nate legii.
A. Legea
Conceptul de lege poate fi utilizat în două accepţiuni:
- lege în sens larg (lato sensu), prin care înţelegem orice act normativ care trebuie respectat
- lege în sens restrâns (strico sensu), care desemnează actul normativ al parlamentului.
Definim legea ca fiind actul puterii legislative, prin care sunt reglementate cele mai importante relaţii sociale, după o procedură specifică şi având o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea.
Trăsăturile legii
Putem reţine din definiţia dată, cele mai importante trăsături ale legilor:
- emană de regulă, de la puterea legislativă, care în situaţia României este Parlamentul, format din Camera Deputaţilor şi Senat. În statele federale, există alături de organul unional sau federal şi organe legiuitoare ale statelor componente. Actele normative ale acestora din urmă trebuie să fie con¬forme legilor federaţiei. În caz de conflict, se vor aplica le¬gile unionale sau legile prevăzute în normele conflictuale.
- legea reglementează cele mai importante relaţii sociale: forma de guvernământ, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, infracţiunile, bugetul etc.
- legea este adoptată după o anume procedură, care cuprinde: iniţiativa legislativă, dezbaterea, votarea, trimiterea spre votare celeilalte camere, medierea divergenţelor, semnarea şi promulgarea.
- legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative ale statului, forţa ei fiind întrecută doar de Con¬stituţie.
Clasificarea legilor
În funcţie de forţa lor juridică, distingem:
- Legi constituţionale sau fundamentale, care au ca obiect de reglementare: principiile fundamentale ale organizării sta¬tale, sistemul de organe ale statului, separaţia puterilor în stat, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Cu Constituţia tre¬buie să fie conforme toate legile şi celelalte acte normative, neputându-se contraveni în vreun fel, legii fundamentale. Pentru adoptarea legilor constituţionale este necesar un cvo¬rum de 2/3 din numărul membrilor din fiecare cameră.
- Legile organice reglementează: sistemul electoral, organiza¬rea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desf㬺urarea referendumului, pedepsele, organizarea şi funcţiona¬rea învăţământului, cultelor, administraţiei locale. Legile or¬ganice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei ca¬mere. Ele se situează ca forţă juridică între legile constituţi¬onale şi cele ordinare.
- Legile ordinare reglementează orice alt domeniu al relaţiilor sociale, excluzând pe cele rezervate legii fundamentale şi legilor organice. Legile ordinare se adoptă cu votul majori¬tăţii membrilor prezenţi.
Decretul lege este un izvor de lege sui generis, cu un caracter hibrid, întrucât, deşi nu emană de la Parlament, are totuşi putere de lege şi reglementează relaţii sociale din domeniul acestora. Are denumirea de "decret" pentru că îşi are originea în executiv şi "lege" deoarece are forţa juridică a acesteia.
Actele normative cu putere de lege sunt şi actele emise de gu¬vern în temeiul "legislaţiei delegate" în domenii şi cazuri expres prevăzute.
La acelaşi nivel cu legea, sunt şi unele acte internaţionale, cum ar fi: tratatele, convenţiile, acordurile, etc semnate şi ratificate conform procedurii şi competenţelor stabilite prin lege. În caz de conflict între prevederile unui tratat care a fost ratificat şi introdus în dreptul intern şi legea emisă ulterior, va prevala tratatul.

B. Actele normative subordonate legi
Fac parte din această categorie de izvoare de drept: decretele prezidenţiale, hotărârile de guvern, ordonanţele de guvern, regu¬lamentele, instrucţiunile, ordinarele miniştrilor şi ale altor condu¬cători ale organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat, actele normative ale organelor locale ale administraţiei lo¬cale.
Trăsăturile actelor normative subordonate legii:
- sunt conforme legilor şi nu pot prevedea reglementări care să contravină în vreun fel actelor normative cu forţă juridică superioară
- nu pot fi emise pentru domeniile de reglementare rezervate legii fundamentale
- trebuie să se circumscrie competenţei materiale şi teritoriale ale organului emitent
- se edictează după o procedură prevăzută pentru fiecare tip de act normativ în parte
- au denumiri diferite
Decretele prezidenţiale sunt izvoare de drept, dacă au caracter normativ şi nu sunt, dacă nu au acest caracter. De regulă, şeful statului, la noi Preşedintele României, emite acte indi viduale cum ar fi: numiri în funcţie, acordarea de grade militare, avansări, re¬chemări de ambasadori etc. În afara acestor acte fără caracter nenormativ, Constituţia a prevăzut posibilitatea Preşedintelui ţării de a edicta şi acte cu caracter normativ: pentru declanşarea stării de urgenţă, de război, de mobilizare etc. Aceste acte normative sunt izvoare de drept, ele sunt semnate de preşedinte şi contra¬semnate de primul ministru.
Hotărârile de Guvern sunt emise de organul suprem executiv, pe baza şi în vederea executării legilor, în domenii de activitate prevăzute de Constituţie şi de legile ţării.
Ordonanţele de Guvern sunt edictate, în baza unei împuterni¬ciri exprese ("delegare legislativă") în domenii ce ţin de legile ordinare. Aceste ordonanţe sunt supuse aprobării lor ulterioare prin lege.
Ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile miniştrilor şi ale altor conducători ale organelor centrale de specialitate ale ad¬ministraţiei de stat (spre exemplu Academia Română, Comisia Naţională de Statistică, Banca Naţională, etc) se emit în condiţiile în care actul la nivel superior, reclamă prin natura şi conţinutul său, existenţa unui act de forţă juridică inferioară, care să-i asi¬gure o bază absolut unitară de executare.
Actele normative ale organelor locale ale administraţiei lo¬cale:
- hotărârile normative ale consiliilor locale (orăşeşti, comu¬nale)
- hotărârile normative ale consiliilor judeţene
- ordinele prefecţilor
- dispoziţiile normative ale primarilor
Aceste acte sunt edictate în baza legii şi în scopul aplicării le¬gilor, hotărârilor de guvern, regulamentelor etc. Ele sunt obligato¬rii în unitatea administrativ teritorială (judeţ-municipiu-oraş-co¬mună) în care funcţionează, pentru toţi subiecţii de drept, fie ele persoane fizice, sau juridice.
Conducătorii organelor locale de specialitate emit dispoziţii elaborate în temeiul actelor normative cu forţă juridică superioară (acte ale puterii legislative sau ale organelor executive ierarhice).
C . Acte normative ale unor organizaţii nestatale
Fac parte din această categorie, actele juridice unilaterale cu caracter normativ care reglementează raporturile juridice proprii acestor organizaţii, cum ar fi: cooperative, bănci, asociaţii, fundaţii etc. În mod uzual, acestea emit acte cu caracter nejuridic şi care sunt respectate în mod benevol de către membrii lor.
Enumerăm din această categorie de acte juridice:
- Statutele profesionale (ale avocaţilor, experţilor, medicilor, notarilor)
- Statutele organizaţiilor economice şi fundaţiilor
3.3.3. Contractul normativ
Este izvor de drept, dar cu o sferă mai restrânsă de reglemen¬tare. Îl întâlnim în dreptul constituţional, în materia organizării structurii federative a statelor, în dreptul muncii, sub forma con¬tractului colectiv de muncă, ori în dreptul internaţional, sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale.
Deosebit de contractul concret, care stabileşte drepturi şi obli¬gaţii unor subiecţii individualizaţi, contractul normativ stabileşte reguli de conduită, norme juridice obligatorii.
3.3.4. Regulile de convieţuire socială
Acestea reprezintă izvoare indirecte ale dreptului şi numai în situaţia în care, un act normativ face trimitere la ele. Spre exem¬plu, Legea numărul 61/1991 privind sancţionarea faptelor de în¬călcare a normelor de convieţuire socială, sancţionează faptele ce contravin regulilor de convieţuire socială, sau Decretul numărul 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, care prevede că se vor dizolva organizaţiile nestatale care, prin mijloacele utilizate, contravin scopului urmărit prin înfiinţarea lor, ori care au devenit contrare regulilor de convieţuire.
Avem de-a face în aceste cazuri cu reguli juridice care au ca izvor de drept mediat actul normativ care le consacră.
3.3.5. Practica judiciară sau judecătorească şi precedentul judiciar
Practica judiciară a avut valoare de izvor de drept, mai ales în perioadele de început ale formării acestuia. În dreptul român contemporan nu se recunoaşte practicii judiciare, jurisprudenţei, calitatea de izvor de drept.
Dacă prin practica judiciară sau judecătorească înţelegem to¬talitatea soluţiilor date de instanţele de judecată în rezolvarea ca¬uzelor aflate pe rol şi care au avut ca obiect raporturi juridice dintr-un anumit domeniu, şi dacă avem în vedere că într-un stat de drept, există o separaţie a puterilor în stat, judecătorii supunându-se doar legii, apare logic ca dreptul român să nu recu¬noască jurisprudenţei calitatea de izvor de drept. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. În acest context legal, con¬stituţional, este firesc că nici organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti să nu oblige judecătorii de la instanţele inferioare, la însuşirea practicii şi opticii instanţei de control judiciar - dacă, argumentat, un text legal poate primi o altă interpretare juridică decât cea a instanţei superioare.
Precedeul judiciar reprezintă hotărârea judecătorească dată într-o cauză concretă, în absenţa unei reglementări legale aplica¬bile şi care devine obligatorie pentru toate cauzele similare ulte¬rioare ce vor fi judecate, constituindu-se ca o regulă obligatorie.
În Anglia, SUA sau Canada, procedeul judiciar sunt izvoare de drept şi în prezent. O cauză poate fi soluţionată conform unui precedent judiciar, pronunţat chiar cu sute de ani în urmă. Pe par¬cursul mai multor ani, în aceste sisteme de drept, s-au adunat un număr impresionant de precedente judiciare, ceea ce face dificilă cunoaşterea acestora, chiar şi pentru specialişti, accesul la justiţie fiind greu de imaginat fără asistenţă juridică din partea avocaţilor.
3.3.6. Doctrina sau ştiinţa juridică.
Doctrina juridică este alcătuită din totalitatea analizelor, in¬vestigaţiilor, părerilor, opiniilor etc. ale teoreticienilor şi practi¬cilor, juriştilor, referitoare la fenomene şi instituţii juridice.
Doctrina juridică cuprinde: lucrări, monografii, tratate, reviste, repertorii, comentarii juridice etc. Ea a avut rol creator şi dinami¬zator în istoria dreptului. Ştiinţa juridică îşi dovedeşte incontesta¬bila valoare în procesul de creare al dreptului, făcând propuneri de "lege ferenda" impunând, practicii judiciare să ţină cont de recomandările ei în soluţionarea unor cauze concrete. Cu toată incontestabila sa valoare, ştiinţa dreptului român, nu recunoaşte nici doctrinei juridice, calitatea de izvor de drept.

Indicaţii bibliografice
1. Anita Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de elaborare al dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
2. Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, 1999, Cluj Napoca,
3. Dogaru, D.C. Dănişor, Ghe. Dănişor, Teoria generală a drep¬tului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 1999
4. I. Humă, Teoria generală a dreptului, Editura Neuron, Foc¬şani, 1994
5. I. Santai, Introducere în studiul dreptului, Ed. a-VI-a nerevizuită, 1996,
6. I. Ceterchi , I Craiovanu, Introducerea în studiul dreptului, Editura All, Bucureşti, 1994
7. C. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001.