2.1. Organizarea centrală Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub stăpânirea romană, influenţele civilizaţiei romane, s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.

Doi împăraţi au reorganizat succesiv Dacia romană: HADRIAN (117-138) în urma unei răscoale împarte teritoriul în trei provincii (Inferior, Superior şi Poro¬lis¬sen¬sis), iar MARCUS AURELIUS (161-180) păstrează Dacia Porolisensis, dar cre¬ea¬ză Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. 2.2.

Organizarea locală Localităţile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane pu¬ter¬nic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locu¬ito¬rii lor nu plă¬teau impozit.

Municipiile aveau o condiţie inferioară coloniilor, locuito¬rii lor bucurându-se de un statut juridic intermediar între cetăţenii romani şi pe¬re¬gri¬ni, dar diferenţa dintre aceştia începe să se estompeze cu timpul. Cu o singură ex¬cepţie , oraşele din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor. Organizarea şi conducerea oraşelor era asemănătoare cu celelalte oraşe din im¬pe¬riu.

Conducerea oraşelor era autohtonă şi se exercita de cetăţenii romani printr-un conciliu (asemănător senatului roman), cu atribuţii de coordonare a activităţii administrativ-fiscale. Magistraţii superiori erau aleşi timp de un an şi aveau atribuţii executive şi judiciare. Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia la sate, organizate fie după sis¬te¬mul roman în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (ce¬le¬lalte sate), fie în forma lor tradiţională a obştilor săteşti.


2.3. Sistemele de drept din Dacia romană Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie romană, totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul autohton şi cu ius gentium.

Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţenii romani, însă s-au ela¬bo¬-rat şi norme juridice noi (edictele guvernatorilor) ţi¬nând sea¬ma de con¬sti¬tuţiile im¬pe¬riale şi de man¬da¬te¬le im¬pe¬ria¬le în care se pre¬ci¬zau instrucţiuni pentru guver¬na¬to¬rii provinciali. În raporturile dintre băştinaşi s-a aplicat dreptul autohton. Însă dreptul roman a avut o înrâurire covârşitoare asupra dreptului autohton, dar şi dreptul roman "s-a adap¬tat" la cerinţele vieţii autohtonilor, transformându-se, vul¬ga¬ri¬zân¬du-se.

În raporturile dintre cetăţenii romani şi celelalte categorii de locuitori ai Da¬ciei ro¬mane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium). 2.4.

Capacitatea juridică a persoanelor Cetăţenii romani aveau următoarele drepturi: de a dobândi şi transmite proprie¬ta¬tea, ius conubii (de a se căsători după legea romană); ius comercii (de a deveni cre¬¬¬ditor şi debitor); de a intenta acţiuni în justiţie, ius sufragii (de vot); ius ho¬no¬rum (de a fi ales); ius militć (de a sluji la oaste etc.). Latinii erau situaţi pe o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.

Ideea unei cetăţenii inferioare a continuat însă să existe pentru coloniile înfiinţate de romani în teritoriile cucerite. Peregrinii. Iniţial noţiunea de peregrin se confundă cu cea de străin.

Peregrinii obiş¬nuiţi erau învinşii ale căror cetăţi au continuat să existe din punct de vedere poli¬tic. Peregrini formau masa cea mai numeroasă a locuitorilor imperiului; ei au pri¬mit cetăţenia romană prin Edictul din 212 al împăratului CARACALA, cu ex¬cep¬ţia peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de pere¬grini ale căror cetăţi au fost desfiinţate ca urmare a rezistenţei înverşunate pe care au opus-o cu¬ce¬ritorilor.

Sclavii. După cucerirea romană, sclavii au devenit proprietatea împăratului, dar cu timpul au trecut în proprietatea persoanelor juridice (oraşe, colegii, temple), dar şi în proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice per¬so¬nalitate juridică, neputând fi subiect de drepturi şi obligaţii juridice, stăpânul său pu¬tând să îl vândă, să îl pedepsească şi chiar să îl omoare.

Fiind considerat un lu¬cru, legătura sa cu o sclavă era considerată o doar simplă stare de fapt. Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.

2.5. Dreptul succesoral Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament şi nici nu puteau face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentară).

Dar soldaţii romani, care întotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau să-şi instituie ca moştenitori persoane peregrine sau latine. 2.6.

Judecata În perioada imperiului magistraţii aleşi în adunările populare au fost înlocuiţi de funcţionari administrativi numiţi de împărat. În fruntea piramidei administrative şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de către organele statului.

Guvernatorul putea să aplice şi pedeapsa capitală (ius gladii). În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman. 2.

7. Familia şi căsătoria În epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină.

Încă din anul 118 se recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine manu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie, singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială). Legea Micia prevedea că dacă o cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era valabilă şi copilul dobândea situaţia precară a tatălui.

2.8. Proprietatea Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului (domi¬nium), transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate în acelaşi mod (a avut loc o confiscare efectivă a teritoriilor ocupate).

În această situaţie cetăţenii romani nu puteau dobândi o proprietate imobiliară deplină, ci numai o posesiune şi uzufruct. Acestei situaţii i s-a adus un corectiv: printr-o ficţiune juridică la cinci mari oraşe s-a acordat calitatea de "sol roman", astfel cetăţenii romani au putut dobândi şi un drept de proprietate imobiliară deplină, de tip roman. Dreptul de proprietate imobiliară li s-a recunoscut şi peregrinilor din Dacia-romană, însă numai acelora care dobândeau ius comercii.

2.9. Obligaţiile Obligaţia este definită ca un raport juridic în care o parte numită creditor poate să ceară altei persoane numită debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii statale.