1.1. CONTEXTUL ISTORICO-POLITIC Lipsa surselor de informare asupra societăţii dace nu este ab¬so¬lu¬tă; cu toate că sunt ,,destul de vagi şi confuze” permit totuşi con¬tu¬ra¬rea unei imagini.

Deşi din secolul IV î. Hr. societatea dacă a fost organizată în u¬niu¬ni de triburi, nu se poate susţine că acestea repre¬zen¬¬tau deja o or¬ga¬ni¬za¬re politică statală.

Până în jurul anilor 82–70 î. Hr. nu putem vorbi de existenţa unui stat dac pentru că au fost multe discontinuităţi.

Pe temelia unităţii de neam, cultură, civilizaţie spirituală şi eco¬no¬mică, BUREBISTA a întemeiat statul dac centralizat şi inde¬pen¬dent care i-a supravieţuit în limite teritoriale restrânse. Acest stat a con¬servat multe elemente din organizarea nucleelor prestatale exis¬tente, pe care de altfel nu le-a desfiinţat, ci doar le-a limitat atribuţiile în favoarea puterii centrale a regelui. Succesiunea regilor daci se întrerupe după DECEBAL (†106), în urma cuceririi ro¬mane.

Dacii liberi, adică cei rămaşi în afara stăpânirii romane, nu au reuşit să reconstituie statul dac centralizat. 1.2.

ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI DAC Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină ereditară . Principiul eredităţii nu era absolut în¬tru¬¬cât puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi marele preot.

Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare preot; disocierea puterii regale de cea religioasă nu era un prin¬cipiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal. În cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important întrucât în spiritualitatea dacică se considera că atât puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină. În exercitarea atribuţiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei sale.


Din puţinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul că te¬ri¬to¬riul statului era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, dar şi fap¬tul că au existat două categorii de dregători locali: cei care exercitau atri¬¬buţii din ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda ar¬ma¬telor aflate pe teritoriul statului. 1.3.

INSTITUŢII JURIDICE Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, de¬ci dacii trebuiau să aibă reguli juridice. Rămâne deschisă proble¬ma le¬gilor scrise, atestate de unele surse literare care afirmă că regele BU¬¬RE¬BISTA pentru consolidarea statului a elaborat legi cu un pro¬nun¬ţat caracter religios.

1.3.1.

Proprietatea la geto-daci Se pare că datorită modului lor de organizare în obşti săteşti (de vecinătate), proprietatea a fost comună asupra pământului agricol, apelor şi păşunilor. S-a opinat de asemenea că pe lângă pământurile nehotărnicite ar fi putut exista şi terenuri hotărnicite, care ar fi servit altor scopuri decât agriculturii. În ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi turmele de animale, acestea au fost private.

1.3.2.

Capacitatea juridică a persoanelor Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică anti-chităţii, diferenţiind persoanele în categorii sociale. Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comati sau capilati) aveau capacitate juridică restrânsă se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: ac¬ce¬sul lor la demnităţile de rege şi preot nu era posibil.

De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită. A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestaţi în număr mic. Ca¬¬¬¬rac¬terul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel cla¬¬sic.

Aşadar, ei erau fo¬lo¬si¬ţi de regulă la activităţile domestice; iar robul era asimilat unui mem¬bru inferior al familiei. 1.3.

3. Familia Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geţi era poligamă. În schimb HORAŢIU şi OVIDIU, buni cunoscători ai so¬cie¬tă¬ţii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuală poligamie.

Mai mult, Columna lui Traian prezentând scene din viaţa geto-da¬ci¬lor înfăţişează fiecare bărbat dac însoţit de o singură femeie. Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a instituţiei căsă¬to¬riei de la poli¬gamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii înstăriţi prac¬ti¬când poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a că¬să¬to¬riei la diferite popoare; este important că în chiar culmea ci¬vi¬li¬zaţiei, familia dacă a fost monogamă, situaţie conformă cu echilibrul bio-psihic al fiinţei umane.

Cumpărarea soţiei constituie o caracteristică şi ea întâlnită la alte popoare, acolo unde soţia contribuia prin muncă proprie la veniturile familiei. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre la „târgul de fete” de pe Muntele Găina. Soţia se afla sub autoritatea şi puterea bărbatului, putând fi pe¬dep¬sită chiar cu moartea de către bărbat pentru infidelitate.

Familia era patriliniară (descendenţa copiilor se stabilea în primul rând după tată) şi patrilocală (soţia se muta în casa soţului).