Sectiunea 1. Aparitia si dezvoltarea criminalisticii c4n7nm
Din momentul in care a inceput sa constientizeze apartenenta sa la o comunitate sociala omul a considerat ca faptele antisociale au un insemnat pericol. Drept consecinta acestea au fost incriminate, comiterea lor atragand anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La inceput regulile respective erau integrate moralei si li se conferea o anume " greutate" prin intermediul normelor morale, a cutumelor, a religiei (notiunea de “pacat”), apoi a regulilor juridice si normelor de drept. Desigur ca odata cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar si cu desfasurarea primelor adevarate procese apare si necesitatea demonstrarii comiterii faptelor prin existenta si preyentarea probelor, pentru ca descoperirea faptei este in mod necesar urmata de:
1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vatamare corporala, furt, viol, fals, etc.)
2. stabilirea imprejurarilor in care s a comis fapta ( timp, loc, stare psihica, s. a. m. d.
3. identificarea infractorului ( infractorilor ) si / sau a altor persoane ( coautor, complice, tainuitor, victima, . . . )
4. dovedirea vinovatiei / nevinovatiei.
Cum toate aceste activitati inseamna si probe, un ansamblu important dintre ele presupun existenta unor bogate cunostiinte de criminalistica. Aceasta este promotoarea unor metode si mijloace apte de a se incadra in standarde stiintifice si a situa imaginea oferita asupra imprejurarilor faptei celor chemati sa infaptuiasca actul de justitie la nivelul corespunzator cu adevarul in cauza. Ea este in acelasi timp elaborata si desfasurata ca activitate concreta in conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.
Iata ce spunea in 1928 George Maxim: "Ce va putea face un licentiat in drept pus sa ancheteze a doua zi dupa numirea sa, cand el nu are alte cunostiinte decat cele cateva sute de articole ale Codului Penal si de procedura penala? Punerea lui insa la curent, de pe bancile facultatii, cu toate mijloacele speciale ale criminalistilor practicieni ii dau putinta sa se foloseasca in cercetarile lui criminalistice de toate mijloacele ajutatoare si nu sunt sute ci mii".
Intr adevar, metodele si mijloacele tehnico tactice elaborate sau imprumutate de criminalistica din alte domenii isi gasesc aplicarea in munca de cercetare ca si in cea de descoperire si chiar prevenire a infractiunilor. Complexitatea lumii, continua evolutie a cunoasterii umane si atragerea ( utilizarea ) in comiterea infractiunilor a tot mai multe tehnici si mijloace moderne, au impus criminalisticii sa adapteze si sa preia pentru scopuri cele mai diverse cunostiinte din chimie, fizica, cibernetica, genetica, etc.
Desi importanta si utilitatea criminalisticii in bagajul de cunostiinte al oricarui jurist este absolut evidenta, constatam in ultimul timp o trecere a criminalisticii in planul secund ca importanta printre materiile de studiu in facultatile de drept. Pe de alta parte, chiar studiul este destul de sumar, formal, criminalistica ramanand in aparenta o activitate oarecum invaluita in mister, o “ supra-specialitate ” , un “domeniu prohibit” pentru unii sau “neinteresant” ( in sensul de “nelucrativ” ) pentru altii. Ca marturie a faptului ca trecerea in planul secund a cunostiintelor de criminalistica , ori chiar omiterea lor din curricula universitara a studiilor de drept este o eroare sta marturie Germania, unde dupa ce cu cca. 20 de ani in urma s+a renuntat la studierea criminalisticii la Drept, azi se fac serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existand chiar o asociatie neguvernamentala cu acest scop.
Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornita din interesul nostru pentru criminalistica. Exista ocazia de a vedea in repetate randuri, cum in practica lipsa unor cunostiinte cuprinzatoare de criminalistica a complicat si intarziat solutionarea unor cauze.
Ca stiinta autonoma Criminalistica s a format la finele sec. XIX. Poate una dintre motivatiile acestei tardive decantari ar putea fi neincrederea si lipsa de interes a juristilor vremii pentru potentialul ajutator al stiintei in materie de probatiune. Progresul stiintelor naturii si mai ales, dezvoltarea cunostintelor de medicina legala face ca inceputurile criminalisticii sa se lege de locurile cu mare criminalitate Paris 1795, Viena 1804. Aceasta perioada cunoaste activitatea de pionerat a statisticianului Quetelet (1796 1874) pentru masuratori cantitative asupra omului si activitatilor sale -;desprinderea primelor elemente de antropometrie si criminologie.
In anul 1893 -; Hans Gross judecator de instructie si profesor de drept penal publica "Manualul Judecatorului de instructie" si introduce termenul prin care "System der Kriminalistik" apare ca " Stiinta a starilor de fapte in procesul penal". Apare astfel explicit termenul de Criminalistica. Rand pe rand evolutia stiintelor aduce noi si noi valente Criminalisticii, care le preia rapid si se adapteaza: apare si se dezvolta dactiloscopia ca mijloc de inregistrarea si identificare;
incepe sa fie folosita tot mai frecvent fotografia judicara Daguerre -;1839; se dezvolta antropometria criminala Bertillon 1885 este creat si incepe sa fie folosit microscopul modern 1873 este dezvoltat studiul grupelor sanguine 1895 prin reactii de precipitare este folosit frecvent in Germania in cercetarea omorurilor. .
1865-Mendel si altii, incep cercetarile privind transmiterea genetica cromozomiala
1894 -;Hans Gross incepe sa predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistica.
1909 -;Jules Reiss creaza la Lausane Institutul de fotografie judiciara, care va deveni Institutul de politie stiintifica.
1913 este fondata scoala de la Graz ( H. Gross), scoala de la Munchen si scoala de la Lyon -; creata de Edmond Locard
In S. U. A. -;incepand cu 1945 Berkeley University si John Jay College din New York sunt cele mai celebre scoli de Criminalistica alaturi de FBI Academy.
Germania Bundes Kriminal Amt , Franta Identite Judiciare Paris
Anglia Home Office Forensic Lab. Londra Metropolitan Forensic Science Lab.
Enumerarea de mai sus nu este exhaustiva, ci exemplificativa.

Sectiunea 2. Inceputurile si dezvoltarea criminalisticii in Romania

In secolul trecut si pentru o perioada din cel actual, Romania se inscria pe locurile de frunte in promovarea, utilizarea si dezvoltarea criminalisticii. In 1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justitiei, 1883 Infiintarea Institutului Medico legal de catre dr. Mina Minovici, unitatea fiind considerata printre cele mai bune din lume la acel moment.
1906 Nicolae Minovici cercetari in dactiloscopie
Intre anii 1892 1914 are loc introducerea masiva in practica a identificarii dactiloscopice. D. Calinescu "Dactiloscopia si portretul vorbit".
S.Ionescu chimist -; conduce serviciul de chimie judiciara la Institutul Medico Legal din Bucuresti.
In 1914 Valentin Sava preia serviciul de identificare -;devenit in 1925 Serviciul Central si publica in 1943 "Manual de dactiloscopie" -; care in ciuda dimensiunilor sale relativ reduse ramane o lucrare foarte interesanta.
1937 -; C-tin. Turai creeaza prima cartoteca monodactilara.
1943 Este infiintat serviciul tehnico stiintific si Laboratorul de Criminalistica al Politiei capitalei.

Sectiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul si structura ei

Desi Criminalistica a fost definita in mai multe modalitati (convergente in cele din urma) fie ca " Stiinta care elaboreaza metodele tactice si mijloacele tehnico stiintifice de descoperire, cercetare si prevenire a infractiunilor" 4 fie ca "Stiinta judiciara cu caracter autonom si unitar, care insumeaza un ansamblu de cunostiinte despre metodele si mijloacele tehnice si procedeele tactice destinate descoperirii, cercetarii informatiilor, identificarii persoanelor implicate in savarsirea lor" 5 consideram ca formularea unei definitii a acestei stiinte contra crimei implica un demers teoretic si stiintific pe masura caracterului sau complex. De aceea, am optat, asemeni lui I. Ionescu pentru notiunea de definire " care are avantajul de a ne spune mai liber in ce consta criminalistica. . . si care este obiectul ei de cercetare" 6.
Stiinta cu structura complexa, criminalistica este utilizatoarea si beneficiara unor date si mijloace cu un continut extrem de divers. Asa cum am aratat in sectiunea anterioara acestea sunt luate din domenii de mare tehnicitate si aparent total diferite de ceea ce indeobste se considera a studia o stiinta din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substante), biologie (material biologic), fizica ( balistica s. a. ), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica (informatii), informatica (prelucrarea datelor, baze de analiza), microbiologie, micro urme, cristalografie (metale).
Unanim acceptata este insa impartirea tripartita a sistemului criminalisticii:
1. Tehnica criminalistica reuneste totalitatea metodelor de descoperire, evidentiere, fixare, ridicare si examinare a macro si microurmelor ce privesc fapta , respectiv autorul sau autorii.
2. Tactica criminalistica -; formuleaza reguli de organizare si desfasurare a activitatilor de ancheta , procurare si examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului si a victimei, ascultarea, perchezitia, prelevarea de obiecte, inscrisuri, acte, etc.
3. Metodologia criminalisticii se ocupa cu stabilirea de procede, tenici, succesiuni de activitati logico-tactice si mijloace specifice de cercetare a infractiunilor in functie de natura lor furt, omor, talharie, mita, inselaciune, fals, accidente de munca sau de circulatie, incendii, explozii, marturii mincinoase, etc.
Tactica si metodologia se apropie si se intrepatrund sub aspectul finalitatii, ele aparand ca tactica generala si tactica speciala (vezi si L. Ionescu, op. cit. )
Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizati pentru sfera criminalisticii. In tarile francofone s a folosit mai ales termenul de "Politie stiintifica" generat de intentia de a departaja probelor stiintifice de alte tipuri de probe.
in tarile germanice termenul este "Kriminalistik", iar in cele anglofone " forensic science". Cel din urma tinde sa se extinda in mai toate tarile, lasand la o parte elementele de joc politic, influente, etc.

Termenul de "forensic" deriva din latinescul " forum " (piata publica ca loc de judecata) loc in care purtatorii de pareri diferite pot sa si sustina liberi pledoaria, punctul de vedere. Aceasta dezbatere are loc in sala de sedinte (alt "forum"), unde in sistemele de lege procesuala contradictoriala probele sunt administrate in cursul unor serii de intrebari si raspunsuri (cross-examining).
Credem ca termenul de " forensic science" este mai cuprinzator, el incluzand si elementele Criminalisticii cat si Medicina legala, bio criminalistica, psihologia judiciara, s. a. Pe de alta parte, termenul de science= stiinta indica apropierea criminalisticii de stiintele exacte, exprimand caracterul practic si rigoarea stiintifica ce i sunt specifice. Cu toate acestea credem ca si pe viitor termenul folosit trebuie sa fie cel de criminalistica , asa cum s-a incetaternit in limbajul curent.

Sectiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistica.

In interactiunea complexa om mediu, urmele se produc prin relatia cauzala unde contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetarii, descoperiri si examinarii urmelor se pot stabili legaturi de natura a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel atat urme materiale , cat si urme testimoniale (ideatice ) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, coversatii, sunete, poziii de obiecte persoene, a aspectului, a trasaturilor, etc.)
Urmele materiale pot avea orice forma , de la firul de par la obiecte, parti de aeronave, etc. De la urma olfactiva, la urma bilogica, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul pordus de explozii.Valoarea lor este data de corectitudinea descoperirii, marcarii, prelevarii sin interpretarii lor.
Conform unei enumerarii formulate de Barry A.J. Fisher a elementelor ce confera valoare, urmele (probele) materiale au ca insusiri:
1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie in solutionarea anchetei. De exemplu, urmele de fortare si lipsa unor bunuri la furt prin efractie, sau urmele de violenta si leziunile de aparare in cazul unui viol. In cazul unui incendiu suspect au fost gasite urme de substante volatile ( petrol) pe unele bunuri incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu vixctima ori prezenta la locul faptei.
Intr-un caz de viol suspectul retinut la scurt timp nu a putut explica prezenta unor fire de par de pisica pe pantaloni, iar victima avea doua pisici.
3. Probele materiale ( urmele) pot duce la identficarea certa a utorului unei fapte . ADN , urme papilare, probe biologice, etc.
4. Probele materiale pot duce si la exonerea unui banuit. O persoana acuzata de falsificrea unui scris, etc. Doi minori au auzat un adult ca i-ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de singe si urina de la minori a proba lisa in organismul lor a unor umre de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzatiile au fost inventate intrucat il urau pe banuit.
5.Probele materiale pot completa si confirma marturiile. Victima unie lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legata de un calorifer in apartamentul unui banuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt si abandonat pe terasa pe unde a reusit sa fuga . LA cercetarea locului faptei cablul rupt a fost gasit in locul indicat de victima.
6. Un suspect pus in fata probelor materiale poate face maturisiri sau chiar declaratii complete.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decat cele testimoniale. Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se sterg, iar factorul subiectiv poate interveni in redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse „ in tabloul relatarii „ date care in realitate nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind sa devina tot mai importante, fiind absolut necesare in solutionarea cauzelor. Nesustinute de probe, declaratiile nu pot servi la nimic.
Reluand intr-o formula concentrata cele de mai sus Lucian Ionescu considera ca din punctul de vedere al relevantei lor probele pe care le ofera Criminalistica sunt in acest sens:

1. probe disculpante prin care persoana banuita este inlaturata din grupul de posibili autori . )O urma de muscatura pe corpul victimei, amprente, striatii pe camasa de metal a unui glont produse de ghinturile tevii)
2. probe indicative indica producerea unei anumite fapte ( actiune, fenomen, proces) fara a indica si autorul (Ex. razuirea unei mentiuni pe un act, explozia unei bombe).
3. probe coroborative prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situatii. (Ex. urma pantofului unei anumite persoane indica prezenta ei intr un anumit loc, dar nu si calitatea: autor, victima, martor).
4. Probe determinante care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta si autorul ei (exemplu la viol: urma de muscatura pe corpul victimei)(ADN).
Unii autori subimpart urmele in: probe -dovedind un adevar; indicii -semnul existentei unui fenomen, imprejurari, eveniment, etc.
Indiferent daca veti accepta aceasta din urma subimpartire sau nu, esential este a se retine ca prin Criminalistica se ofera elemente stiintifice cu caracter de certitudine ( uneori si acestea pot cunoaste o marja de eroare) pentru aflarea adevarului privind imprejurarile, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.

Sectiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Data fiind stransa legatura a Criminalisticii cu Dreptul penal si Dreptul procesual penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atat principii specifice acestora (principiul prezumtiei de nevinovatie, aflarii adevarului) cat si principii specifice Criminalisticii.

1. Principiul legalitatii principiu "sine qua non" al oricarui demers cu contiguitate domeniului dreptului. Acesta este inscris in Constitutia Romaniei si art. 2 C. P. , fara de care ne am intoarce in curand la dreptul discretionar, abandonand principiile statului de drept.
Avand ca fundament legalitatea, criminalistica alaturi de alte ramuri de drept urmareste sustinerea principiului potrivit caruia nici o persoana sa nu se sustraga raspunderii pentru faptele sale, nimeni sa nu fie pedepsit pe nedrept.
De altfel conform art.64 al. Ultim C. Pr.P. „ Mijloacele de proba obtinute in mod ilegal nu pot fi folosite in procesul penal.”
2. Principiul aflarii adevarului. Prin mijloacele sale specifice tehnice si tactice criminalistica asigura descoperirea autorului faptei penale si permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevarului in cauza, asigurand astfel in mod direct concordanta dintre starea de fapt stabilita de organul judiciar si realitatea obiectiva privind fapta si autorul.
Aflarea adevarului este deci consecinta unei activitati complexe de investigare a faptelor si imprejurarilor concrete, obiective, privind o anumita cauza. Prin caracterul stiintific al criminalisticii se pun la dispozitia justitiei date cu un continut stiintific, cu grad inalt de precizie in determinare.
3. Principiul prezumtiei de nevinovatie. Aceasta prezumtie guverneaza intreaga desfasurare a procesului penal, dovedirea vinovatiei cazand in sarcina organului judiciar. Pe acest fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atat probele care dovedesc vinovatia cat si pe cele privind nevinovatia. Cum vom arata si in cuprinsul cursului, recunoasterea nu este "regina probelor", ea trebuie sustinuta de un probatoriu pertinent, administrat conform normelor procesuale.
Convingerea intima, in baza careia va putea fi pronuntata hotararea organului judiciar, trebuie fundamentata pe intreg ansamblul probelor existente in cauza, de natura a reflecta adevarul.
4. Savarsirea unei infractiuni determina in mod necesar modificari materiale in mediul inconjurator. Toate faptele omului, activitatile si actiunile sale se reflecta in mediu ca interactiuni cauzale. Ceccaldi spunea in " Criminalistica" sa ca "nu poate exista infractiune fara urme". Asa numitele crime perfecte sunt rezultat al insuficientei calificari profesionale, lipsei dotarii tehnice corespunzatoare, greselilor de lucru, scurgerii unui timp prea mare intre fapta si descoperirea ei, etc.

5. Principiul identitatii. -;ca principiu fundamental al gandirii "starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a si pastra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, ramanand el insusi. " stfel, in marea diversitate si unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare asemanatoare este unic si identificabil. Acest principiu va fi valorificat si dezvoltat in cadrul capitolului destinat identificarii. El permite stabilirea anumitor trasaturi specifice si stabilirea exacta a faptelor si imprejurarilor intr o cauza penala data.
6. Principiul operativitatii in investigare si in solutionare. O regula cu caracter practic in consonanta cu principiul celeritatii in solutionarea cauzelor. " Timpul lucreaza in favoarea infractorului . "
De la prima clipa a sesizarii despre savarsirea unei fapte si pana la definitiva solutie a cauzei, activitatea celor chemati sa o cerceteze si solutioneze este guvernata de acest principiu. Sensul sau nu inseamna "graba", ci doar operativitate nu "pripeala" ci doar neintrerupta preocupare pentru aflarea adevarului.
Cu cat este mai urgent realizata cercetarea la fata locului, cu atat urmele sunt "mai calde" proaspete, clare, neatinse infractorul este acolo sau in apropiere, victima mai poate fi salvata, sau poate da unele relatii clare, martorii isi amintesc exact, nedeformat.
Adeseori unele persoane de buna credinta ingreuneaza cercetarile din nestiinta : fac curat dupa un furt, muta sau spala cadavrul inainte de cercetarea locului. Mai mult trecerea timpului aduce unele deformari ale obiectelor folosite ( se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura talpii unor pantofi ) ale imaginilor retinute( un martor uita anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare sau o noua accidentare a unei masini implicate anterior in accident ).
Toate aceste principii formeaza un tot unitar, aflandu se in stransa legatura si interconditionare reciproca. Necesitatea de a intelege si recunoaste caracterul lor determinant pentru aflarea adevarului este de domeniul evidentei. Criminalistica, inainte de a fi spectaculoasa asa cum ne-au obisnuit romanele si filmele de gen este o munca al carui succes depinde meticulozitate, de claritatea ideilor, de pregatirea profesionala si nu in ultima instanta de un spirit deschis noului, reunite in persoana anchetatorului.

Notiunea de urma
" Oriunde ar calca, ( infractorul - n. n. S:A) orice ar atinge, tot ceea ce lasa in mod inconstient, va servi drept martor tacut impotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar si parul sau, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le a lasat, vopseaua pe care a zgariat o, sangele sau sperma pe care le lasa sau le ia toate acestea si multe altele vor fi marturie tacuta impotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uita. Ele nu se tulbura de emotia clipei. Ele nu lipsesc pentru ca lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune marturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi gresita. Numai eroarea factorului uman in descoperire, studiere si intelegere poate sa i diminueze valoarea. ” 6
Prin urma rezultata din infractiune se poate deci intelege orice modificare materiala survenita in mediul ambiant in care s a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de patrunderi si operatii neautorizate in sisteme computerizate, s. a. m. d.
Urma poate fi nu numai rezultatul actiunii infractorului, dar si a actiunilor sau miscarilor victimei ca o consecinta a infractiunii . De exemplu. : convulsii (la otravire), incercarea de aparare, de scapare, etc. , zgarieturi, muscaturi pe agresor, urme de catarare, etc.
Nu numai ce face ci si cum face autorul faptei poate servi la identificare. Ex. : modul de legare a unei franghii, de deschidere a unui seif, nivelul calitatii unui fals ori contrafacerii).