1. DE LA DREPTUL NATURAL, LA DREPTUL NATURII

In privinta denumirii, termenul de "ecologie" s-a impus in atentia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar in Europa Centrala si de Est cu precadere in ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele "maree negre" ori accidente nucleare in frunte cu cel de la Cernobil (26 aprilie 1986) au zguduit din inertie opinia publica si au introdus treptat ecologia in randul preocuparilor individului si comunitatilor. Se redescoperea astfel un concept si un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuita biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de nastere 1866, pe cand acesta functiona ca professor la Universitatea din Iena. De altfel, prima sa mentiune cu valoare de "certificat de nastere" se gaseste intr-o nota de la pagina a 8-a a lucrarii "Generalle Morphologie der Organismen" (Berlin, 1866), sub forma: ...ekologie... stiinta economiei, modului de viata, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor etc". Construit precum termenul de "economie", cei de "ecologie" deriva, in parte, din radacina indo-europeana weik, care desemneaza o unitate sociala imediat superioara "casei" sefului de familie. Aceasta radacina a dat sanskritul vecah (casa), latinul vicus (cartierul unui oras, burg) si grecul oikos (habitat, acasa). Ca atare "ekologie" a fost construit pe baza a doua cuvinte grecesti: oikos si logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezinta "stiinta habitatului", respectiv o ramura a biologiei care studiaza interactiunile dintre fiintele vii si mediul lor. Dar, evident, semnificatiile sale au fost mult amplificate si diversificate de-a lungul timpului.

2. FORMAREA DREPTULUI MEDIULUI IN ROMANIA

Activitatea de protectie a mediului in Romania are o istorie relativ indelungata, dezvoltandu-se in concordanta cu preocuparile existente in plan international in materie si in raport cu caracteristicile specifice ale naturii teritoriului propriu.1

1 Asupra problemei istoriei dreptului mediului in general a se vedea P. Lunel, P. Braun, P. Flandin-Blety si P. Texier, Pour une histoire du droit de l'environnement, in "Revue juridique de Fenvironnement", 1986, pag. 41 si urm.; Al. Kiss, D. Shelton, Traite de droit european de l'environnement, Editions Frison-Roche.

Procesul de afirmare a legislatiei ecologice a cunoscut de-a lungul timpului mai multe etape, fiecare cu obiective si trasaturi proprii, relativ bine determinate, evoluand de la preocupari strict stiintifice pana la o actiune sistematica si (aproximativ) coerenta, in derularea careia sunt implicati factori complecsi si deosebit de variati.

2.1. Reguli vizand natura in vechiul drept romanesc

Intr-o faza initiala, unele reglementari care se refereau la institutii generale, precum proprietatea, desi urmareau, in principal, alte scopuri, mai ales economice, contribuiau in mod indirect si la ocrotirea unor factori naturali. Astfel, vechiul drept romanesc cuprindea o serie de reguli si institutii privind ocrotirea, in vederea regenerarii, a unor factori de mediu precum padurea, apele, solul, etc. De exemplu, inca din secolul al XIV-lea institutia branistei desemna, printre alteie, o rezervatie unde erau interzise, in scop de conservare, doborarea arborilor, pascutul vitelor, vanatoarea si pescuitul, fara autorizarea expresa a proprietarului. s4p8pq
Cei care incalcau "legea branistei" erau aspru sanctionati, aplicandu-li-se pedeapsa corporala si confiscarea a tot ce aveau asupra lor cand savarseau fapta. O serie de acte domnesti (precum cele provenite de la Vlad Vintila (1533), Stefan Tompa (1621) si Matei Basarab (1646) se refera expres la "branistele" sau "oprelistele de stricare a naturii". Asa, de pilda, ultimul da o porunca domneasca, printr-un document din 4 noiembrie 1621, referindu-se la o braniste din Popesti (judetul Neamt) ca "Nimeni sa nu aiba nici o treaba, nici padurea sa n-o taie, nici sa vaneze, nici sa prinza pestele... pe cine-i vor prinde taind in padure, sa aiba a-i lua carul cu boi si pe cine-i va gasi prinzand peste sa fie tari si puternici cu aceasta carte a noastra a prinde pe acel om si a-i lua totul ce va fi asupra lui." Aceasta institutie a functionat si in Transilvania. In aceste documente erau stabilite masuri de ocrotire nu numai pentru lumea vegetala a padurii, ci si pentru animalele de interes cinegetic de pe cuprinsul branistelor si lovistelor.

2.2. Tranzitia de la "dreptul mediului" la "dreptul pentru mediu"

Transformarile social-politice si economice care s-au declansat in Romania dupa revolutia din decembrie 1989, amplul proces de trecere de la o economie planificata, hipercentralizata, la una de piata, de la dominatia si primatul absolut al proprietatii de stat la proprietatea privata au imprimat noi dimensiuni si modului de abordare si solutionare a problematicii protectiei, conservarii si dezvoltarii mediului.
Un prim fenomen care s-a manifestat a fost acela al caducitatii unei importante parti a legislatiei ecologice anterioare; asa, de exemplu, importante capitole din Legea nr. 9/1973, precum cele privind sarcinile ce revin organelor centrale si locale ale administratiei de stat, organizatiilor cooperatiste si altor organizatii obstesti, coordonarea activitatii de protectie a mediului etc. au devenit in mare parte inaplicabile, "abrogate" de noile realitati.

3. DREPTUL MEDIULUI - O NOUA RAMURA DE DREPT

3.1. Generalitati

La originea sa, termenul de mediu a izvorat din substantivul englez "environment", preluat apoi si in franceza sub forma de l'environnement" si in alte limbi si a avut rolul de a desemna spatiul din jurul omului.
El a fost definit in Le Grand Larousse din 1972 ca fiind "ansamblul elementelor naturale si artificiale care conditiioneaza viata umana". Dictionarul Webster prefera o definitie generala a mediului care ar fi "circumstantele, obiectele ori conditiile care inconjoara persoana", urmata de precizarea "ansamblul factorilor fizici, chimici si biotici (precum climatul, solul si fiintele) care actioneaza asupra unui organism ori o comunitate ecologica si determina in definitie forma si supravietuirea lor", la care se adauga "ansamblul conditiilor sociale si culturale care influenteaza viata unui individ ori a unei comunitati.
Din analiza acestor reglementari se contureaza trei mari moduri de abordare juridico-legala a conceptului de mediu: a) resurse renovabile (adica acele resurse care trebuie protejate impotriva poluarii ori a oricaror alte degradari, in primul rand: aerul, apa si solul, acesta din urma atat in calitate de suprafata locuibila, cat si ca resursa cu caracter recreativ si estetic); b) toate resursele mediului (adica toate resursele si procesele naturale care compun mediul considerat ca biosfera (inclusive oceanul) si litosfera. Principaleie categorii de resurse ale mediului sunt: resurse renovabile (aer, apa, sol, fauna, flora, surse de energie naturala, solara etc), sisteme de resurse naturale: ecosisteme, spatiile aeriene, subsolul, zonele de concentrata poluare, sisteme acvatice, sisteme animale/plante sol/apa/plante si altele de acest gen, resurse nerenovabile ori rezervate (resurse minerale si combustibili subterani); c) resurse pentru om (resurse apreciate in functie de nevoile omului, inclusiv resurse economice si capacitatea sa de a le gestiona si utiliza).
In sfarsit, notiunea de POLUARE si deteriorare a mediului ocupa un loc central in cadrul vocabularului juridico-ecologic. O prima constatare este aceea ca marea majoritate a definitiilor releva raporturile dintre dreptul mediului si comportamentul uman. Una dintre acceptiunile cel mai larg acceptate este cea formulata de Consiliul OCDE in 1974, conform careia poluarea ar fi "introducerea de catre om, direct ori indirect, de substante ori de energie in mediu care antreneaza consecinte prejudiciabile de natura a pune in pericol sanatatea umana, a vatama resursele biologice si sistemele ecologice, a aduce atingeri agrementelor ori a impiedica alte utilizari legitime ale mediului". Majoritatea definitiilor retinute in reglementarile juridice si doctrina vad in poluare de la o alterare a mediului, pana la actiuni care provoaca pagube tangibile, cu consecinte materiale demonstrabile.

3.2. Definitie

Pe baza unor asemenea consideratii privind necesitatea, rolul si dimensiunile acestei noi ramuri de drept putem formula si o definitie a dreptului mediului.2
2 Pentru diverse definitii ale dreptului mediului, a se vedea: R. Branes Ballesteros, Las diversas interpretaciones del derecho ambiental, "Journees sur l'environnement et le droit", Madrid, CSICA, 1983; M. Dutu, Despre necesitatea..., Dreptul, nr. 5/1989, p. ii.

Astfel, dreptul mediului poate fi definit, in abstract, ca ansamblul regulilor juridice si institutiilor stabilite in vederea protectiei, conservarii si ameliorarii mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabila.
Rezulta de aici o definitie circumstantiata prin doua elemente fundamentale: un obiectiv direct si imediat (protectia, conservarea si ameliorarea mediului) si altul indirect si mediat (dezvoltarea durabila).
In privinta primului aspect, semnificatiile sunt urmatoarele: a) protectia mediului (prin utilizarea rationala a resurselor naturale, prevenirea si combaterea poluarii si a efectelor daunatoare ale fenomenelor naturale); b) conservarea mediului (mentinerea si reproducerea calitatii factorilor naturali prin instituirea unor masuri speciale de ocrotire si conservare); dezvoltarea mediului (prin ameliorarea calitatii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale, asigurarea unor conditii de viata tot mai bune generatiilor actuale si viitoare).
Obiectul dezvoltarii durabile urmareste integrarea si armonizarea problemelor mediului in si cu procesul general al unui tip de dezvoltare care sa raspunda nevoilor prezentului, fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a si le satisface pe ale lor.
O atare definitie reflecta si conceptia noii legi a protectiei mediului din tara noastra, care isi stabileste ca obiect "reglementarea protectiei mediului... pe baza principiilor si elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabila a societatii" si care defineste "dezvoltarea durabila" drept "dezvoltarea care raspunde necesitatilor prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a le satisface pe ale lor".
Ca urmare a caracterului sau "orizontal" si, totodata, globalizant, dreptul mediului are tendinta de a patrunde practic in toate sectoarele dreptului, intr-o proportie mai mare ori mai mica. In contextul acestui "imperialism", el le influenteaza, prin "ecologizare" si sufera, la randul sau, amprenta acestora.
Din perspectiva dsieritelor "paliere" de edictare si aplicare a reglementarilor juridice dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:
- dreptul national (romanesc) al mediului, format din totalitatea reglementarilor juridice interne ale statelor, vizand protectia, conservarea si ameliorarea mediului. In cazul nostru obiectivul il reprezinta dreptul romanesc al mediului cu propria sa istorie, dimensiunile specifice si perspectivele de dezvoltare, in context regional si universal;
- dreptul comunitar al mediului cuprinde dreptul comunitar originar si regulamentele si directivele, explicitate si precizate in semnificatiile lor prin politicile, programele, recomandarile si alte documente adoptate in cadrul Uniunii Europene, si,
- dreptul international al mediului constituit din tratatele, cultura si celelalte izvoare specifice referitoare la aceasta materie si care cunoaste importante variante regionale.3

3Pentru aspectele generale ale acestor "ipostaze" a se vedea: Al. Kiss, Droit international de l'environnement, Paris, Ed. Pedone, 1989; Al. Kiss, D. Shelton, Traite de droit europeen de l'environnement, Ed. Frisons-Roche, 1995; M. Dutu, Dreptul international si comunitar al mediului, Bucuresti, Editura Economica, 1995; idem, Dreptul comunitar al mediului, Editura Economica, Bucuresti, 1997.

De altfel, "regionalizarea" dreptului mediului este din ce in ce mai evidenta datorita unor factori multipli, iar strategia regionala reprezinta din ce in ce mai convingator cel mai bun mijloc de a gestiona in mod rational un spatiu determinat si, in cele din urma, mediul mondial.4

4 M. Dutu, Dreptul mediului, Editura Gamian, Bucuresti, 1993, p. 202, op.cit, partea III.

4. FORMAREA Sl DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNATIONAL
AL MEDIULUI

4.1. Generalitati

Formarea si afirmarea dreptului international al mediului are loc, in fapt, la sfarsitul anilor 1960 cand criza ecologica mondiala, favorizata de actiunea conjugata a unei multitudini de factori, impune cooperarea dintre state ca mijloc de stopare si atenuare a efectelor sale. Aceasta nu inseamna ca, anterior acestei epoci, nu au existat o serie de reglementari care sa vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu. Mult timp insa, problemele esentiale ale colectvitatilor umane, inclusiv cele de ordin ecologic s-au pus si reglementat la nivel local si mai ales national. Dezvoltarea stiintific-tehnica si amplificarea impactului activitatilor socioumane asupra calitatii mediului au determinat un proces de internationalizare a acestor probleme si au favorizat aparitia unor reglementari interstatale pertinente. In dezvoltarea sa istorica, dreptul international al mediului cunoaste patru mari perioade; epoca premergatoare aparitiei unor reguli de protectie propriu-zisa a mediului, "perioada utilitarista", epoca ocrotirii si conservarii naturii si, in sfarsit, perioada dreptului international al protectiei si conservarii mediului.

4.2. Epoca premergatoare

Inca din Evul Mediu au fost adoptate unele masuri legislative, inclusive pe calea cooperarii internationale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluari, precum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apa etc. Ele vizau, mai ales, actiuni concrete, ocazionale si urmareau cu precadere obiective economice ori de sanatate publica.
In secolul al XIX-a se inregistreaza o serie de tratate internationale consacrate pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, inainte de toate, la delimitarea zonelor de pescuit si mai rar la protectia pestelui ca resursa economica.

4.3. Perioada "utilitarista" si de ocrotire a unor specii

Este inaugurata de debutul secolului al XX-lea si se intinde pana in deceniul patru al veacului nostru.
Acum apar primele conventii internationale multilaterale referitoare la protectia unor specii ale faunei salbatice. Primul tratat international multilateral in materie de mediu este considerata o Conventie din 1900 pentru prezervarea animalelor salbatice, pasarilor si pestelui in Africa. Adoptarea documentului a fost impusa si motivata, in preambulul sau, de dorinta de a pune capat masacrarii diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajeaza distrugerea animalelor considerate pagubitoare pentru interesele umane precum: leii, leoparzii, crocodilii ori serpii veninosi.
Tot in primele trei decenii ale secolului sunt adoptate si o serie de texte conventionale referitoare la utilizarea echitabila si protectia apelor de frontiera impotriva poluarii. Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numara tratatul incheiat intre SUA si Marea Britanie privind apele de frontiera dintre Statele Unite si Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, si astazi in vigoare, dar considerabil largit in anii '70, document ce a instituit o comisie mixta care a jucat un rol eficace in cooperarea bilaterala in problemele poluarii apelor frontaliere si aerului.

4.4. Epoca cooperarii pentru conservarea si ocrotirea naturii

Anii 1930 au deschis o noua perioada, caracterizata prin depasirea conceptiei strict utilitariste si cristalizarea unor elemente cu vadita dimensiune ecologica. Semnificative sunt, in acest sens, doua documente internationale, respectiv Conventia de la Londra din 8 noiembrie 1933, relativa la conservarea florei si faunei in stare naturala si Conventia pentru protectia florei, faunei si frumusetilor naturale ale tarilor Americii, semnata la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvint, precursoarele conceptiei actuale asupra protectiei si dezvoltarii naturii.
O alta caracteristica a acestei etape o reprezinta multiplicarea si perfectionarea dispozitiilor referitoare la apele de frontiera, dar in mod limitat, in sensul ca protectia acestora era inscrisa printre alte probleme, multe considerate mai importante. Aceasta tendinta s-a mentinut si in anii imediat urmatori celui de-al doilea razboi mondial, in special in privinta tarilor central si est europene. De altfel, in acest context, in anul 1950 este incheiat primul tratat consacrat in intregime poluarii apelor continentale; este vorba de Protocolul semnat la 8 aprilie 1950 de catre Belgia, Franta si Luxemburg, in vederea crearii unei comisii permanente, tripartite pentru apele poluate. In acelasi spirit au fost incheiate si alte tratate ca, de exemplu, pentru Moselle (27 octombrie 1956), Lacul Leman (16 noiembrie 1962), Rhinul (29 aprilie 1963) etc, care, in afara diferentelor, in marea lor parte, stabilesc o comisie internationala insarcinata cu coordonarea masurilor de protectie.

Anii 1950 sunt marcati de aparitia primelor tentative de lupta impotriva poluarii marilor. Sunt edificatoare, in acest sens, documente precum: Conventia de la Londra, din 12 mai 1954, pentru prevenirea poluarii marii prin hidrocarburi (modificata ulterior in mai multe randuri si apoi inlocuita in 1973 printr-o conventie mai elaborata si mai eficace), conventiile relative la dreptul marin, adoptate in cadrul Conferintei de codificare a reglementarilor in materie, de la Geneva, din 1958 (in special dispozitiile privind interdictia poluarii marii prin hidrocarburi ori conducte petroliere, deseuri radioactive si prevenirea deteriorarilor care pot fi cauzate mediului marin prin operatiunile de foraj pe platoul continental, precum si Conventia consacrata pescuitului si conservarii resurselor biologice in marea libera) etc.

4.5. Rezultatele Conferintei de la Stockholm

In urma pregatirilor coordonate de un comitet special compus din reprezentantii a 27 de state, intre 5-16 iunie 1972 s-a desfasurat in capitala Suediei, Stockholm, prima conferinta ONU privind mediul. Aceasta a reunit cel mai mare numar de participanti de pana atunci la o conferinta consacrata problemelor mediului, respectiv 6.000 de persoane, care au inclus delegatii din 113 state, reprezentanti, practic ai tuturor marilor organizatii guvernamentale, 700 observatori trimisi de 400 organizatii neguvernamentale, personalitati invitate cu titlu individual si circa 1.500 de ziaristi.
In cadrul Conferintei au fost aprobate un mare numar de texte, printre care o declaratie generala adoptata prin aclamatii, 109 recomandari care au constituit un "Plan de actiune" si o rezolutie privind dispozitiile institutionale si financiare recomandate organizatiei mondiale.
Declaratia Conferintei Natiunilor Unite privind Mediul (Declaratia de la Stockholm) cuprinde un preambul in sapte puncte, urmat de 26 de principii. Preambulul constituie o introducere generala in problematica mediului si cuprinde idei precum: omul este, deopotriva, creatia si creatorul mediului sau; elementul natural si cel pe care omul el insusi sunt indispensabile bunastarii si exercitarii depline a drepturilor si libertatilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viata; protectia si ameliorarea mediului au o importanta majora pentru bunastarea populatiei si dezvoltarea ei etc. Reflectand conceptia exprimata in Preambul, principiile reprezinta un amalgam de cerinte de natura politico-juridica. Sub raportul continutului lor, acestea exprima multiple semnificatii. Primul principiu afirma dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate si la conditii de viata satisfacatoare, intr-un mediu a carei calitate sa-i permita sa traiasca in demnitate si apropiere si bunastare. El are meritul de a fi promovat o conceptie avand in centrul sau apropierea si apoi unitatea dintre protectia mediului si drepturile omului.

4.6. Urmarile Stockholm-ului

S-a considerat, pe drept cuvant, ca Conferinta de la Stockholm a avut imensul merit de a fi abordat problema protectiei mediului si a metodelor pentru a asigura de o maniera globala, si aceasta in toate sensurile termenului.
Conferinta O.N.U. privind dreptul marii, prin adoptarea Conventiei de la Montego Bay din 10 decembrie 1982, a consacrat cadrul juridic general al protectiei mediului marin impotriva poluarii. Alte reguli cu caracter general au fost cuprinse in alte instrumente internationale elaborate si adoptate sub egida organizatiei mondiale.
Importante evolutii au avut loc si pe plan regional. La nivel european, Actul Final de la Helsinki din 1 august 1975 a consacrat un intreg capitol problemelor cooperarii continentale in materie de mediu. Un rol important in domeniu au jucat si alte institutii regionale precum: Consiliul Europei, Consiliul Nordic (Conventia nordica privind protectia mediului din 19 februarie 1974 a fost considerata mult timp drept un model pentru cooperarea privind ocrotirea mediului) etc.
Un rol important in amplificarea preocuparilor vizand cooperarea in domeniul protectiei mediului a revenit, si organizatiilor neguvernamentale, in frunte cu Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii si Resurselor (UICN), Green-Peace etc. De exemplu, unul dintre rezultatele cele mai semnificative ale UICN este adoptarea Cartei mondiale a naturii de catre Adunarea Generala a ONU, ia 28 octombire 1982.

4.7. Conferinta de la Rio de Janeiro si rezultatele sale

In ciuda acestor rezultate inregistrate in planul colaborarii internationale, mediul planetei a continuat sa se deterioreze de o maniera generala. In aceasta situatie s-a cautat o noua abordare, mai eficienta, care avea sa se reflecte intr-o conceptie diferita asupra problematicii generale a protectiei si conservarii factorilor naturali. Aceasta si-a gasit expresia in doua documente publicate si examinate in anul 1987 de Adunarea Generala a O.N.U., respectiv studiul PNUE "Perspective in materia mediului pana in anul 2000 si in continuare" si raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare (CMED) asa numitul "Raport Brundtland", intitulat "Viitorul nostru comun". 5

5 Pentru aceste evolutii a se vedea si A.O. Adede, International Environmental Law from Stockholm to Rio - An Overview of Past Lesson and Future Challanges, an Environmental Policy and Law, vol. 22, nr. 2/1992, p. 88-103.

4.8. "Declaratia de la Rio" privind mediul si dezvoltarea, desi, in mod evident, nu are forta juridica obligatorie, reprezinta rezultatul unei solutii de compromis intre tarile industrializate si Grupul celor 77 (care cuprinde astazi 128 membri) al tarilor in curs de dezvoltare. Sub raportul structurii si obiectivelor sale, Declaratia de la Rio de Janeiro este in mare parte asemanatoare cu cea de la Stockholm, consacrand drepturile si responsabilitatile ce revin statelor in raport cu protectia mediului. Ea reflecta si preocuparile aparute in ultimii 20 de ani care despart in timp cele doua reuniuni tutelate de ONU; deteriorarea mediului si a capacitatii sale de a sustine viata si constientizarea mai profunda a faptului ca progresul economic pe termen lung si protectia ecologica sunt fenomene independente. Cea mai importanta inovatie a documentului consta in conjugarea celor doi termeni; de acum inainte protectia mediului sr dezvoltarea fiind strans legate.

4.9. Agenda XXI

Unul dintre actele majore adoptate in cadrul Reuniunii de la Rio de Janeiro este planul de actiune intitulat "Agenda XXI", menit sa duca la aplicarea principiilor "Cartei Pamantului" pe o perioada care se intinde dincolo de anul 2000. Calificat drept documentul "cel mai politic si cel mai complex din punct de vedere tehnic realizat vreodata de ONU in domeniul ecologic" (Boutros Ghali), planul stabileste perioadele, obiectivele, costurile estimative, modalitatile de actiune si responsabilitatile ce revin statelor si organismelor internationale in aceasta privinta.
Totodata, Planul de actiune aduce, ca inovatie, instituirea unei responsabilitati globale pentru ONU si organismele din sistemul sau fata de abordarea si solutionarea problemelor mediului. Aceasta se exprima mai ales in sensul ca daca pana acum fiecare structura sau conferinta a ONU abordeaza sectoare specifice: protectia apei, problemele populatiei, habitatului, stiintei si tehnologiei, etc, in viitor institutiile Natiunilor Unite sunt plasate in fata unei responsabilitati globale. O asemenea situatie necesita, fara indoiala, mecanisme noi de functionare si perfectionarea celor existente.
El consacra o noua conceptie asupra aplicarii unei dezvoltari compatibile cu prezervarea mediului ambiant.
Referitor la continut, prevederile documentului sunt cuprinse in 115 programe specifice, grupate in jurul a patru axe tematice: a) dimensiunea social-economica; b) conservarea si managementul resurselor (habitat, sanatate, demografie, consum, productie etc.) naturale (atmosfera, paduri, apa, sol etc); c) rolul organizatiilor neguvernamentale si grupurilor sociale; d) mijloace de implementare a masurilor stabilite (finantare, institutii, etc).

5. OBIECTUL SI NATURA DREPTULUI INTERNATIONAL
AL MEDIULUI

5.1. Generalitati

Ca domeniu specfiic ai dreptului international, dreptul international al mediului are ca obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state si alte entitati internationale, vizand protectia biosferei impotriva deteriorarilor majore si dezechilibrelor care ar putea sa-i perturbe functionarea normala.
Initial (respectiv la inceputul anilor 1960) s-a sugerat recunoasterea unei personalitati juridice anumitor elemente ale mediului.
Treptat insa, si in anumite proportii, a inceput sa se recunoasca o valoare intrinseca si componentelor mediului. Astfel, Conventia de la Berna, din 19 septembrie 1979, privind conservarea vietii salbatice si a mediului natural al Europei, definea deja, in preambulul sau, flora si fauna salbatica drept "un patrimoniu natural de o valoare estetica, stiintifica, culturala, recreativa, economica intrinseca, care este necesar a fi conservat si transmis generatiilor viitoare".
La randul sau, Carta Mondiala a Naturii, adoptata la 28 octombrie 1982, de Adunarea Generala a ONU a recunoscut ca "orice forma de viata este unica si merita sa fie respectata, oricare ar fi utilitatea sa pentru om, si, in scopul recunoasterii altor organisme vii a acestei valori intrinseci, omul trebuie sa se ghideze dupa un cod moral de actiune".

5.2. Particularitati ale dreptului international al mediului

Intr-adevar, mai mult ca in oricare alt domeniu, in materie de mediu este valabil principiul, potrivit caruia "a preveni este mai eficient decat a repara". Evolutii notabile au fost inregistrate, in acest sens, mai ales la nivelul principiilor cutumiare, sub forma obligatiei informarii prealabile a statului expus la posibile pagube ale mediului sau, consultarii, aplicarii legislatiei nationale fara discriminare la toate activitatile care ar putea fi prejudiciabile, indiferent de locul unde s-ar produce consecintele lor, egalitatea de acces a rezidentilor si nerezidentilor la procedurile vizand asemenea activitati, informarea rapida a statului strain de orice eveniment neprevazut care poate afecta mediul sau.
Organizatiile internationale (regionale ori mondiale) au inceput sa se intereseze in mod masiv de problemele protectiei si conservarii mediului relativ tarziu, la sfarsitul anilor 1960.
Astazi omenirea este departe de a sti totul despre mediu, deteriorarea actuala si previzibila si remediile care trebuie sa fie adoptate. In al doilea rand, problemele poluarii si deteriorarii calitatii mediului nu cunosc garantie; o serie de fenomene, precum diminuarea paturii de ozon, efectul de sera etc, afecteaza, in egala masura, intreaga umanitate. Toate acestea impun studii permanente si de anvergura, colaborarea cercetatorilor din mai multe tari si coordonarea cercetarilor in cauza.
In sfarsit, dar nu in ultimul rand, cel putin la acest moment, se pare ca veritabila solutie a problemelor mediului rezida in gestiunea resurelor. Pentru a fi eficace o asemenea gestiune trebuie sa se desfasoare la nivel international si in permanenta, ceea ce nu poate avea loc in afara cooperarii institutionalizate.

6. IMPACTUL PROBLEMELOR PROTECTIEI MEDIULUI
ASUPRA COOPERARII INTERNATIONALE

6.1. Generalitati

Organizatiile internationale (regionale ori mondiale) au inceput sa se intereseze in mod masiv de problemele protectiei si conservarii mediului relativ tarziu, la sfarsitul anilor 1960.
Astazi omenirea este departe de a sti totul despre mediu, deteriorarea actuala si previzibila si remediile care trebuie sa fie adoptate. In al doilea rand, problemele poluarii si deteriorarii calitatii mediului nu cunosc granite; o serie de fenomene, precum diminuarea paturii de ozon, efectul de sera etc. afecteaza, in egala masura intreaga umanitate. Toate acestea impun studii permanente si de anvergura, colaborarea cercetatorilor din mai multe tari si coordonarea cercetarilor in cauza.
In sfarsit, dar nu in ultimul rand, cel putin la acest moment, se pare ca veritabila solutie a problemelor mediului rezida in gestionarea resurselor. Pentru a fi eficace o asemenea gestiune trebuie sa se desfasoare la nivel international si in permanenta, ceea ce nu poate avea loc in afara cooperarii institutionalizare.

6.2. Organizatii interguvernamentale

6.2.1. Sistemul Natiunilor Unite - Organizatiile interstatale cu vocatie mondiala care constituie sistemul Natiunilor Unite sunt reprezentate de Organizatia Natiunilor Unite (ONU), cu organismele sale semiautonome si institutiilor specializate. Cooperarea in materie de mediu dintre aceste organisme este organizata de comitetul administrativ de coordonare. Dintre structurile ONU, activitatea cea mai prodigioasa in directia crearii si dezvoltarii dreptului international al mediului a avut-o si o are in prezent Adunarea Generala. De la prima rezolutie in materie, adoptata la 3 decembrie 1968 pana astazi, acest forum mondial al statelor a adoptat numeroase documente (rezoluti, declaratii, programe de actiune etc), cu forta juridica diferita, care au contribuit la precizarea si dezvoltarea normelor si principiilor juridice privind protectia si conservarea mediului. De asemenea, sub egida organizatiei mondiale au fost elaborate o serie de tratate si conventii internationale de baza ale dreptului international al mediului.
Totodata, sub auspiciile ONU au fost organizate cele doua conferinte mondiale asupra problemelor ecologice globale: cea de la Stockholm (1972) si respectiv de la Rio de Janeiro din 1992, inclusiv sesiunea Adunarii Generale Rio 5 (iunie 1997). Rolul coordonator in cadrul ONU asupra problemelor protectiei si conservarii mediului il joaca PNUE.

6.2.2. Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (PNUE). A fost conceput initial ca o strategie de cooperare internationala in vederea ameliorarii mediului de catre Conferinta de la Stockholm, din iunie 1972". Rolul primordial al PNUE este acela de a incita si alte institutii de a activa in privinta protectiei mediului. Problemele ecologice sunt examinate in acest cadru si sunt elaborate programe, dar, pe ansamblu, aplicarea este asigurata prin institutiile specializate ale ONU, cu ajutorul, daca este necesar, al organizatiilor internationale regionale, organizatiilor neguvernamentale, precum si cel al statelor.

6.3. Institutiile specializate ale ONU. Mai ales dupa 1972, marea majoritate a institutiilor specializate ale ONU (in numar de 15, incepand cu 1 ianuarie 1983) s-au implicat in problematica protectiei mediului, din perspectiva domeniului lor specific de activitate.

6.3.1. Organizatia Maritima Consultativa Interguvernamentala, creata 1948, pe baza Conventiei adoptate de Conferinta maritima a ONU de la Londra, are ca scop promovarea cooperarii intre state pentru realizarea unei navigatii sigure si eficiente si inlaturarea discriminarilor si a restrictiilor impuse navigatiei internationale. Ca atare, rolul sau consta in promovarea aspectelor protectiei mediului in navigatia maritima si pescuit. Rolul sau in aceasta materie priveste mai ales poluarea marilor, in principal cu petrol. In acest sens, trei sunt directiile prioritare: prevenirea poluarii, prevederea si acordarea de asistenta in caz de necesitate si aplicarea standardelor stabilite pentru navigatia internationala. Sub egida acestei organizatii au fost incheiate o serie de conventii internationale impotriva poiuarii marilor (precum cele de la Londra din 1954, 1972 ori 1973).

6.3.2. Organizatia Internationala a Muncii (OIM), creata in 1919 isi propune ca scopuri fundamentale, printre altele, ridicarea nivelului de trai si cresterea bunastarii economice a muncitorilor, ocrotirea adecvata a vietii si sanatatii acestora etc, domenii legate tot mai strans si de protectia mediului. OIM desfasoara o activitate sistematica in materie din 1972 cand, in cadrus acelei de-a 57-a sesiuni a Conferintei generale a fost prezentat raportul Directorului general al organizatiei, intitulat "Tehnica in serviciul libertatii": omul si mediul sau - Rolul OIM."

7. IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL AL MEDIULUI

7.1. Generalitati

Pentru Dreptul International, izvoarele (formale) sunt definite si precizate de art. 38 alin.1 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, care indica drept surse ale regulilor juridice pe care urmeaza sa le aplice aceasta instanta: conventiile internationale (generale si speciale), cutuma internationala (ca "dovada a unei practici generale care accepta ca drept"), principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate si, ca mijloace auxiliare, deciziile juridice internationale si doctrina.

Alaturi de aceste izvoare, in ultimele decenii s-au afirmat mai ales documentele adoptate de organizatiile internationale, care joaca un rol tot mai important in dezvoltarea dreptului international, in general, si cel al mediului in special.
Dreptul International al mediului este format in prezent din conventii internationale, rezolutii obligatorii ale unor organizatii internationale si unele texte neobligatorii ("soft-law") care au un rol sporit in precizarea si afirmarea normelor juridice in materie. Li se adauga cutuma, precum si unele "mijloace auxiliare".

7.2. Conventiile internationale

Referindu-ne la izvoarele Dreptului International al mediului, prima categorie este reprezentata de conventiile internationale privind protectia si conservarea mediului. Asemenea textelor legislative interne, tratatele internationale s-au multiplicat mai ales dupa 1970. In prezent numarul Conventiilor interstatale care privesc mediul in mod exclusiv ori cuprind dispozitii in materie este de peste 300. Acestora li se adauga circa 900 tratate bilaterale.
Exista de asemenea, un mare numar de tratate privind cursurile de apa de frontiera ale caror dispozitii vizeaza nu numai poluarea acestora.
In randul acestei categorii de izvoare sunt, pe de o parte, tratate cu caracter general (precum Conventia privind Dreptul marii din 1982). Primul protocol aditional al Conventiei de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protectia victimelor conflictelor armate internationale, care interzice utilizarea metodelor ori mijloacelor de razboi ce sunt concepute pentru a cauza pagube intinse, durabile si grave mediului natural), iar pe de alta tratatele speciale, frecvent elaborate si adoptate ca urmare a unei circumstante care a atras atentia asupra unui risc specific (ca, de exemplu, Conventia internationala pentru prevenirea poluarii de catre nave, de la Londra din 12.11.1973, modificata prin protocolul din 17.12.1978).

7.3. Cutuma ca izvor al dreptului international al mediului

Este dificil de vorbit de o "practica general acceptata ca drept" intr-un domeniu precum cel al dreptului international al mediului, a carui vechime depaseste cu putin 25 de ani. Daca in privinta dreptului international general, exemplul elocvent il reprezinta Conventia dreptului marii (care a codificat o serie de reguli deja existente si pe baza consensului asupra unor probleme noi, s-a format o practica internationala) in ce priveste dreptul international al mediului situatia este complexa, in acest din urma caz se poate vorbi mai degraba, de reguli cutumiare in formare, aflate in diferite stadii de evolutie.
Numeroase alte reguli cutumiare au reiesit din practica sau sunt in curs de constituire si afirmare, precum indatorirea statului de a nu cauza sau permite acest lucru, pagube mediului altor state, rezultate din jurisprudenta internationala si formulata de Declaratia de la Stockholm (principiul 2), reluata si afirmata si de numeroase instrumente juridice europene in materie, indatorirea de cooperare (enuntata de principiul 24 al Declaratiei de la Stockholm), cea de informare prealabila si consultare intre state, de evaluare a consecintelor care ar putea avea efecte nefaste asupra mediului, egalitatea de acces a resortisantilor tuturor tarilor susceptibile de a fi afectate de o paguba ecologica la procedurile administrative si judiciare ale statului unde se situeaza originea deteriorarii mediului (reala ori posibila) etc. si la afirmarea carora statele europene au contribuit substantial.

7.4. Principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate

Dincolo de dezbaterile doctrinare (desfasurate mai ales intre cele doua razboaie mondiale si asupra unor concepte precum cel de "natiuni civilizate") acest izvor de drept international al mediului se exprima in principii juridice care se gasesc in majoritatea sistemelor de drept ale statelor lumii. In conditiile in care, in prezent, se apreciaza ca exista peste 30.000 de acte normative in domenius mediului - multe dintre acestea in tari europene - se pot desprinde o serie de principii generale. Dintre acestea, in literatura de specialitate se remarca prevenirea daunelor ecologice, repararea pagubelor aduse mediului, asigurarea asupra vietuirii speciilor amenintate cu disparitia.

7.5. Doctrina

In ceea ce priveste doctrina publicistilor cei mai calificati din diferite state, desi a cunoscut unele dezvoltari la nivelul dreptului international general, este inca saraca in planul dreptului international al mediului. O semnificatie aparte o au, in acest context, principiile formulate de asociatiile stiintifice, precum rezolutia de la Atena a Institutului de drept international asupra poluarii cursurilor de apa si lacurilor in dreptul international (12 septembrie 1979), celelalte reguli de la Helsinki asupra utilizarii cursurilor de apa internationale (1966), privind relatiile intre apa, alte resurse naturale si mediu (Belgrad, 1980) etc. Un rol deosebit revine, de asemenea, Consiliului European de drept al mediului (organism stiintific mai restrans), care are ca sarcina formularea solutiilor juridice aplicabile pentru tarile europene, plecind de la dreptul comparat.

8. PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL AL MEDIULUI

8.1. Generalitati

Analiza reglementarilor internationale in materie de mediu evidentiaza cristalizarea unor reguli cu caracter de principiu, aflate in diferite stadii de recunoastere si afirmare ca norme juridice. Conceptul de principiu al dreptului international al mediului este imprecis. El este utilizat mai ales pentru a desemna o constanta evidenta, concluziile unei analize, norme obligatorii ori reguli juridice.

8.2. Principii fundamentale ale dreptului international cu semnificatii specifice
in domeniul mediului

Ca un sector nou al dreptului international public, dreptul international al mediului a plecat in dezvoltarea sa de la principiile si regulile fundamentale ale primului, care constituie "dreptul comun" in materie. Asa se face ca principiile fundamentale de drept "generas recunoscute si acceptate" la nivel international au cunoscut dezvoltari specifice in ce priveste cooperarea interstatala privind protectia si conservarea mediului.

8.2.1. Suveranitatea statelor si protectia mediului. Acest pricipiu a cunoscut dezvoltari specifice mai ales in domeniul poluarilor transfrontaliere. Astfel, Declaratia de la Stockholm (principiul 21) a stabilit ca:
"Conform Cartei Natiunilor Unite si principiilor de drept international, statele au dreptul suveran de a-si exploata propriile resurse dupa politica lor in domeniul mediului si au indatorirea de a face astfel incat activitatile exercitate in limitele jurisdictiei si sub controlul lor sa nu cauzeze pagube mediului in alte state ori in unele regiuni aflate in afara oricarei jurisdictii nationale."

8.2.2. Principiul cooperarii internationale in solutionarea problemelor conservarii mediului

Considerat drept un principiu fundamental al dreptului international contemporan, cooperarea interstatala cunoaste dezvoltari insemnate si in privinta mediului.
Astazi, fara nici o cooperare efectiva intre state nu se poate concepe si realiza practic, in mod eficace, protectia si conservarea mediului. In mod semnificativ principiul 24 al Declaratiei de la Stockholm a stabilit ca "Problemele internationale in legatura cu protectia si ameliorarea mediului trebuie sa fie abordate intr-un spirit de cooperare de catre toate statele, mari ori mici, pe picior de egalitate. O cooperare pe calea acordurilor multilaterale ori bilaterale, sau prin alte mijloace apropiate, este indispensabila pentru a limita eficace, a preveni, reduce si elimina atingerile mediului rezultate din activitatile exercitate in toate domeniile si aceasta in respectul suveranitatii si intereselor tuturor statelor".
Atat dispozitiile conventionale, cat si prevederile textelor internationale neobligatorii consacra ori proclama principiul cooperarii internationale dintre state, in vederea conservarii si protectiei mediului.

8.2.3. Buna vecinatate in domeniul conservarii si protectiei mediului

Afirmat si dezvoltat mai ales in ultimele decenii, principiul bunei vecinatati dintre state, natiuni si popoare prezinta multiple semnificatii si in materia mediului.
Astfel, unele norme tipice de vecinatate s-au format pentru protectia apelor de frontiera, numeroase tratate bilaterale sau multilaterale stipuland obligatia generala de a nu se altera in mod substantial calitatea cursurilor de apa frontaiiere.
Pe de alta parte, regulile dreptului de vecinatate internationala contribuie la o mai buna cooperare a statelor in prevenirea si combaterea poluarii, obiectivul principal al acestora constand in protectia teritoriului national impotriva consecintelor nocive care vin din statul sau regiunile vecine.

8.3. Principii si norme specifice dreptului international as mediului

Alaturi de dezvoltarile specifice ale dreptului international general in materie sunt pe cale de a se cristaliza si afirma tot mai viguros o serie de principii si norme specifice privind protectia si conservarea mediului in globalitatea sa. Aflate pe diferite trepte de consacrare si garantare ca norme juridice, obligatorii, aceste reguli tind sa devina baza dreptului international al mediului.

8.3.1. Obligatia statelor de a conserva si proteja mediul si resursele sale naturale

Desi prevazut in numeroase si diverse documente internationale, principiul cunoaste pana in prezent o recunoastere juridica limitata. Astfel, potrivit art. 192 al Conventiei privind Dreptul Marii din 1982 "Statele au obligatia de a proteja si conserva mediul marin". La nivel regional, Conventia Africana asupra conservarii naturii si resurselor naturale, din 15 septembrie 1968 (art.2) se refera la obligatia statelor contractante de "a lua masurile necesare pentru a asigura conservarea, utilizarea si dezvoltarea solurilor, apelor, florei si resurselor de fauna".

8.3.2. Obligatia statelor de a evalua consecintele asupra mediului ale oricarei activitati sau decizii care ar putea avea implicatii de aceasta natura. Este o aplicare in cadrul raporturilor internationale a tehnicii juridice dezvoltate in dreptul intern al statelor, de a supune evaluarii impactului previzibil asupra mediului orice activitate majora.
Dar documentul care consacra principiul la nivel international general este Conventia asupra evaluarii impactului asupra mediului in context transfrontalier, adopta sub auspiciile ONU, la 25 februarie 1991, la Espoo, in Finlanda.
Documentul considera ca "evaluarea impactului asupra mediului" este un mijloc util pentru a preveni repercursiunile negative semnificative asupra mediului si exprima imperativul introducerii variabilei ecologice in cadrul deciziilor adoptate de state si organizatiile internationale. Pornind de la aprecierea ca orice activitate economica produce efecte asupra calitatii mediului. Conventia stabileste doua mari reguli: necesitatea de a evalua si evita consecintele semnificative asupra acestuia si, respectiv, cerinta ca procesele decizionale sa se bazeze pe studiul de impact.

8.3.3. Informarea si participarea publicului este tot un principiu formulat initial la nivel national si care, treptat, a "transgresat" in plan international. Ca obligatie a statelor, acesta implica accesul si informarea publicului in privinta oricarei actiuni in favoarea protectiei si conservarii mediului, pe calea unei cereri de reglementari juridice si a supravegherii foarte largi a aplicarii celor existente.
In plan european, dreptul la informare si participarea publicului sunt concepute ca elemente indispensabile ale eficacitatii oricarei politici in materie de mediu.
O contributie importanta la dezvoltarea semnificatiei principiului in plan european a adus-o Conventia privind accesul publicului la informare, participarea la luarea deciziilor si accesul in justitie in domeniul mediului (Conventia de la Arhus), semnata la 28 iunie 1998.

8.3.4. Principiul poluatorul - plateste

Consacrat in mod diferit de legislatiile nationale si textele internationale, principiul poluatorul - plateste este inspirat din teoria economica potrivit careia costul social extern care insoteste productia industriala trebuie sa fie internalizate, adica luat in calcul de agentii economici in costurile lor de productie. Simplificand lucrurile, principiul vizeaza imputarea poluatorului a costului social al poluarii pe care o genereaza. El s-a exprimat pana in prezent din punct de vedere juridic, in mod specific la nivel european, dar tinde sa dobandeasca o recunoastere si o consacrare universala.

Dupa cum se poate observa, principiul poluatorul plateste constituie o sinteza a unor aspecte economice si juridice, conjugate prin cerinta protectiei si conservarii mediului.
Intr-un sens larg, principiul vizeaza imputarea poluatorului a costului social al poluarii pe care o genereaza. Aceasta determina declansarea unui mecanism de responsabilitate pentru daune ecologice care sa acopere toate efectele unei poluari, nu numai cel asupra bunurilor si persoanelor, ci si asupra naturii insesi (ceea ce se exprima in termeni economici prin internalizarea costurilor externe ori teoria externalitatilor). La nivel european, respectiv in cadrul OCDE si CEE s-a retinut o acceptiune mai limitata, conform careia principiul poluatorul-plateste presupune suportarea de catre poluator a cheltuielilor luptei impotriva poluarii. Intr-o asemenea viziune, principiul semnifica o internalizare partiala a costurilor care permite impunerea de taxe ori redevente de depoluare la poluatori, fara ca depoluarea sa fie suportata de ansamblul colectivitatii. Intr-un asemenea sistem, subventionarea de catre stat a poluatorilor pentru a ajuta din punct de vedere financiar investitiile anti-poluare este contrara principiului poluatorului-platitor.

8.3.4.1. Proclamarea principiului poluatorul plateste - la nivel european

Principiul a fost consacrat mai ales prin documente OCDE si ale CEE, dar intr-o ipostaza restransa. Astfel, in ce priveste prima organizatie, principiul poluator-platitor a fost anuntat mai intai prin Recomandarea C (72) 128 din 26 mai 1972; potrivit textului, cheltuielile relative la masurile de preventie si lupta impotriva poluarii, stabilite de puterile publice pentru asigurarea unei stari acceptabile a mediului trebuie sa fie imputate poluatorului. Costul acestor masuri trebuie astfel sa se repercuteze in costul bunurilor si serviciilor care sunt la originea poluarii, prin protectie sau consumul acestora. Aceste masuri nu se impun a fi insotite de subventii susceptibile de a angaja distorsiuni in cadrul relatiilor comerciale. O a doua Recomandare din 14 noiembrie 1974 C9742243, se refera la "aplicarea principiului poluatorul-platitor". Este vorba, in realitate, de precizarea unor exceptii de la principiu. Un ajutor acordat poluatorilor (sub forma de subventii, facilitati fiscale ori alte masuri) nu este incompatibil cu principiul poluatorul plateste, daca acesta este relativ limitat la perioade tranzitorii ori adaptat la situatii regionale particulare. Daca in caz exceptional de dificil un ajutor este acordat unei instalatii poluante noi, conditiile de acordare a acestuia trebuie sa fie mai stricte decat cele aplicabile instalatiilor existente.

8.3.5. Principiul raspunderii statelor pentru prejudicii ecologice

Principiul general al dreptului international public puternic particularizat la domeniul protectiei mediului, pana la afirmarea sa ca principiu de sine statator si adoptat acestei problematici, raspunderea statului pentru prejudicii ecologice a fost proclamata in diferite texte internationale si unele iegislatii nationale. Astfel, principiul 21, al Declaratiei de la Stockholm prevad ca statele au responsabilitatea de a face astfel incat activitatile aflate sub jurisdictia ori sub controlul lor sa nu cauzeze prejudicii mediului altor state ori zonelor situate in afara jurisdictiilor nationale.
La nivel natiional, de exemplu, legea-cadru din Bulgaria din 1991 privind protectia mediului afirma ca persoanele considerate raspunzatoare, in urma unui proces, de a fi cauzat pagube tertilor printr-o poluare ori deteriorare a mediului, sunt obligate sa repare aceste pagube. Mai mult decat atat, art. 31 al respectivului act normativ se refera in mod special la diminuarea efectelor nocive aie poluarii transfrontaliere si prevede repararea lor pe baza unui tratat ori, in lipsa acestuia, a regulilor generale ale dreptului international general.

8.3.6. Principiul adaptari cooperarii internationale la natura poluarii ori caracteristicile zonei geografice supuse protectiei

O contributie importanta a cooperarii intraeuropene la dezvoltarea dreptului intematiional al mediului s-a exprimat prin formularea principiului adaptarii conlucrarii interestatale, a nivelului sau de desfasurare la cerintele particulare ale prevenirii ori combaterii diferitelor forme de poluare sau specificul protectiei anumitor zone geografice.
Exprimand si promovand o asemenea conceptie, Consilius Europei a adoptat o serie de texte fundamentale care cuprindeau principiile de protectie a unor medii precum: Carta apei (1968) sau Carta solurilor (1972). Dar aportul principal la afirmarea principiului revine Comunitatilor Europene.
Astfel, primul program de actiune in domeniul mediului, adoptat la 22 noiembrie 1973, a anuntat printre principiile care trebuiau sa guverneze o politica ecologica si cel potrivit caruia "pentru fiecare categorie de poluare trebuie sa se caute nivelul de actiune (local, regional, comunitar, international) cel mai bine adaptat naturii poluarii, precum si zonei geografice de protejat" (principiul 10).

8.4. Noi principii de drept international al mediului. Alaturi de aceste principii care si-au gasit deja o recunoastere internationala ca reguli de drept pozitiv (fie pe cale conventionala, fie ca reguli cutumiare) sunt in curs de cristalizare altele noi, rezultate in cadrul practicii si cooperarii internationale in domeniu.
Multe dintre acestea s-au nascut la nivel european, mai precis in cadrul CEE si tind sa se generalizeze in plan international general.
Este vorba de principiul prevenirii poluarii si degradarii mediului care a rezultat din constientizarea, la nivel national si international, a faptului ca este mai important sa se previna actiunile de prejudiciere a naturii, decat ceie de reparare a pagubelor produse, uneori imposibil de realizat. Principiul cunoaste dezvoltari viguroase mai ales in cadrul CEE (una din regulile deja afirmate in dreptul comunitar privind necesitatea actionarii asupra surselor de poluare).
In conditiile aparitiei posibilitatii utilizarii armelor ecologice (a caror capacitate de distrugere o depaseste chiar pe cea a armelor nucleare) se cristalizeaza ca un principiu nou interzicerea producerii si utilizarii armelor de modificare a mediului. Una dintre consecintele sale juridice internationale o constituie inscrierea, printre crimele internationale, de Comisia de Drept International a O.N.U. a celei de ecocid.
Mentionam, de asemenea, tendinta de recunoastere si consacrare a mediului mondial drept patrimoniu comun al umanitatii, a cerintelor includerii consideratiilor ecologice in orice actiune de cooperare internationala etc.

9. INSTANTE MARITIME Sl FLUVIALE DIN ROMANIA

9.1. Efectuarea cercetarii la bordul navei

Cercetarile efectuate pe nave si in incinta porturilor de catre instantele de judecata sau de catre alte organe de urmarire penala, decat Capitaniile de port se fac numai cu asistenta capitanului portului sau a reprezentantului sau.
La bordul navelor sub pavilion strain, cercetarea se va face doar dupa instiintarea oficiului consular al statului al carui pavilion il poarta nava, conform unor conventii la care statul roman este parte.

9.1.1. Organele de cercetare penala

In cazul unor cercetari penale in domeniul sigurantei navigatiei sau pentru infractiuni privind disciplina de la bord, situatii legate de poluare, cercetarea se efectueaza doar de catre capitaniile portuare, ca organ special.

9.2. Instantele maritime si fluviale

Conform Decretului nr. 203/31.10.1974 privind infiintarea si organizarea de sectii maritime si fluviale la unele instante judecatoresti si unitati de procuratura s-au stabilit anumite competente pentru aceste instante.

9.2.1. Competenta teritoriala

Competenta teritoriala este limitata conform Legii de organizare judecatoreasca prin ordin al ministrului justitiei.
Pe teritoriul Romaniei existand o singura instanta maritima-fluviala, rezulta ca indiferent de locul savarsirii unor fapte sau acte, ori domiciliul sau sediul persoanei fizice/juridice aceste litigii se solutioneaza doar de catre Tribunalul Constanta, Sectia MARITIMA-FLUVIALA.

9.2.2. Competenta materiala

Referitor la acest tip de competenta, putem preciza ca aceasta se regaseste atat in materie penala cat si in materie civila.
In ce priveste competenta in materie penala se refera la urmatoarele tipuri de infractiuni conform Decretului nr. 443/1972 privind navigatia civila, preluat de catre O.G. nr. 42/28.08.1997 privind transporturile navale;
- infractiuni contra sigurantei navigatiei pe apa;
- infractiuni de serviciu, sau in legatura cu serviciul prevazute in Codul penal, savarsite de personalul marinei civile;
- infractiuni contra avutului obstesc prevazute in Codul penal referitoare la fapte care pun in pericol nava, instalatiile portuare, sau creaza o tulburare in activitatea de transport maritim sau fluvial.
In ceea ce priveste competenta in materie civila aceste instante au ca obiect:
- despagubiri pentru avarii cauzate navelor si instalatiilor portuare, ca urmare a abordajelor sau accidentelor de navigatie, precum si urmare a poluarii;
- retributia pentru asistenta si salvare ca si modul de impartire a acesteia intre salvatori.
In prima instanta pot fi judecate infractiuni precum:
- infractiunii contra sigurantei navigatiei pe apa ca urmare a unor accidente de navigatie;
- infractiuni de furt, piraterie, distrugere de bunuri aflate in administrarea unitatilor din marina civila.
Judecatoria Constanta judeca plangerile impotriva proceselor verbale de constatare a contraventiilor de la normele privind transporturile pe ape nationale navigabile si in porturi.
Curtea de Apel Constanta, ca instanta de recurs are in sarcina urmatoarele:
- judeca recursurile impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale Tribunalului Constanta;
- judeca recursurile extraordinare impotriva hotararilor pronuntate in ultima instanta de catre sectiile maritime si fluviale ale Tribunalului Constanta.
Supravegherea acestor acte de urmarire penala ca si atributiunile procurorului in cauzele privind competenta sectiilor maritime si fluviale din instantele judecatoresti se exercita de catre procurorii din sectiile maritime si fluviale ale unitatilor de procuratura.

9.3. Aplicarea jurisdictiei penale a Romaniei la bordul navelor

Conform Legii nr. 17/07.08.1990, publicata in Monitorul Oficial nr.99/09.08.1990, privind regimul juridic a apelor maritime interioare, al marii teritoriale, al zonei contigue si a zonei economice exclusive a Romaniei, jurisdictia penala a Romaniei se va aplica oricarei infractiuni savirsite pe teritoriul roman de catre persoane imbarcate la bordul navelor pe timpul cat acestea se afla in porturile romanesti sau in apele martime interioare.
Jurisdictia penala a Romaniei se va exercita la bordul unor nave straine folosite in scopuri comerciale care trec prin marea teritoriala, decat in anumite cazuri.
Jurisdictia penala a Romaniei se aplica si in cazul incalcarii prevederii Legii nr. 17/1990 cu privire la zona economica exclusiva a Romaniei de catre persoane imbarcate la bordul navelor straine folosite in scopuri comerciale, doar daca aceste fapte sunt considerate infractiuni - potrivit legii penale din Romania.

10. REGIMUL JURIDIC AL APELOR NATIONALE NAVIGABILE ALE ROMANIEI

10.1. Generalitati

Potrivit Legii nr. 17/1990, apele nationale navigabile sunt marea teritoriala si apele interioare navigabile.
Apele interioare navigabile sunt constituite din:
- fluviile, raurile, canalele si lacurile situate in interiorul teritoriului Romaniei pe portiunile navigabile;
- apele navigabile de frontiera, de la malul romanesc pana la linia de frontiera;
- apele maritime considerate, potrivit legii, ape interioare.

10.2. Zona maritima, fluviala si a altor cai navigabile

O astfel de zona este fasia de teren situata in lungul tarmului marii teritoriale sau a apelor interioare navigabile pe o latime de 30 de m.
In porturi zona maritima, fluviala sau a altor cai de navigatie coincide cu incinta portuara.
Ministerul Transporturilor poate dispune in aceste zone masuri privind siguranta navigatiei cat si masuri privind protectia mediului marin.

10.3. Marea teritoriala

Marea teritoriala se delimieaza de apele maritime interioare prin linia sa de baza, dar face parte din teritoriul de stat. Conform reglementarilor din Romania aceasta se intinde pe o lungime de 12 mile marine de la linia de baza.
Criteriile de delimitare ale marii teritoriale fata de marea libera au evoluat, incepand inca din secolul al XVII-iea. Astfel, primele criterii care au stat la baza acestor delimitari s-au bazat pe:
- criteriul de determinare a latimii marii teritoriale conform "bataii tunului";
- crtieriul "liniei orizontului";
- criteriul "matematic" constand intr-o distanta de 3 mile marine de la linia de baza.

10.4. Zona contigua

Reprezinta fasia de mare adiacenta marii teritoriale care se intinde spre largul marii pana la distanta de 24 de mile marine, masurata de la linia de baza a marii teritoriale, conform art. 6 din Legea nr. 17/1990.
In zona contigua Romania exercita controlul privind siguranta navigatiei, reglementari in domeniul vamal, al trecerii frontierei, si nu in ultimul rand masuri privind protectia mediului marin impotriva poluarii.

10.5. Zona economica exclusiva

Avand in vedere interesele economice si mai ales legate de resursele piscicole cum ar fi - zone exclusive de pescuit - conceptul zonei economice exclusive a suscitat interes intre statele riverane incepand din perioada anilor 1970-1980.
Conform Conventiei Montego Bay din anul 1982, zona economica exclusiva se intinde spre largul marii pe o distanta de 200 mile marine de la liniile de baza de la care se masoara latimea marii teritoriale. Natura acestor zone se defineste prin drepturi suverane, exclusive ale statului riveran. Zona economica nu face parte din teritoriul statului riveran. Aceasta zona este supusa jurisdictiei statului riveran si reprezinta aspecte de mare libera, constand in libertatea de navigatie, de survos, asezare de conducte submarine, etc.

10.6. Marea libera

Conform Conventiei din anul 1958 de la Geneva, marea libera este denumita ca acea "parte a ma