In literatura de specialitate aceasta problema este tratata sub titlul “Aplicatiile legii civile” si este examinata sub trei aspecte: a) Aplicarea legii cu privire la persoane b) Aplicarea legii in timp c) Aplicarea legii in spatiu d8f21fi
Doua observatii se impun.
Mai intai, cu toate ca se precizeaza ca prin lege se intelege, in acest caz, orice act normativ, caci atat legile propriu-zise, cat si celelalte sunt izvoare ale dreptului, problema ca atare trebuie nuantata in sensul ca, mai degraba trebuie vorbit de aplicarea unor norme juridice, nu a unor legi sau acte normative, deoarece de cele mai multe ori un act normativ (lege, ordonanta) cuprinde mai multe norme juridice care se bucura de o relativa independenta, inclusiv in ceea ce priveste momentul de incepere a aplicarii lor, in sensul ca unele se aplica de la data intrarii in vigoare a actului normativ, iar altele se aplica de la o data ulterioara intrarii in vigoare a acestui act.
In al doilea rand, aplicarea normelor juridice cu privire la persoane este lipsita de interes practic, deoarece ea are in vedere doar sfera subiectelor de drept carora li se poate aplica o anumita norma juridica si ca urmare, aceasta modalitate de aplicare a normei juridice nu face altceva decat sa reia distinctia dintre normele generale si cele speciale.
Singurele aspecte ce se cer analizate privesc aplicarea normelor juridice in timp si spatiu.

b) Aplicarea legii in timp
Aceasta se cere examinata, la randul ei, sub trei aspecte:
1) Aceea a determinarii momentului initial si final al actiunii unei norme juridice
2) Acela al modului in care poate sa dispuna leguitorul prin intermediul normei juridice
3) Acela al felului in care judecatorul sau organul de aplicare a dreptului trebuie sa aplice o norma juridica la anumite situatii juridice

1) Aceea a determinarii momentului initial si final al actiunii unei norme juridice
De regula, o norma juridica incepe sa devina activa (aplicabila) din momentul in care a intrat in vigoare actul normativ in care ea este cuprinsa. Uneori insa, unele norme juridice din cuprinsul unui act normativ devin aplicabile la un moment ulterior intrarii in vigoare a actului normativ, respectiv la data stabilita prin continutul acestuia sau atunci cand sunt realizate ori intrunite practic conditiile materiale care fac posibila aplicarea normei.
Momentul final al actiunii unei norme juridice este acela al abrogarii actului normativ in care este cuprinsa norma. Cu toate acestea, se pot semnala unele situatii de ultraactivitate a normei juridice caracterizate prin aceea ca anumite norme juridice isi gasesc aplicare si dupa abrogarea actului normativ.
Ultraactivitatea normei juridice poate sa fie expresa sau tacita. Cea expresa apare in sitatia in care un anumit act normativ prevede in finalul sau, de pilda ca, cererile aflate in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a respectivului act normativ continua sa se solutioneze dupa legile aflate in vigoare la data introducerii cererii.
In ceea ce priveste ultraactivitatea tacita, s-a observat ca, de principiu, ea nu trebuie respinsa si pentru a determina domeniul in care o astfel de ultraactivitate poate sa intervina, doctrinar s-a facut disctinctie intre situatiile juridice obiective reglementate prin norme imperative (regimul proprietatii, de pilda), in privinta carora poate fi admisa doar ultraactivitatea expresa si nicidecum cea tacita si situatiile juridice subiective, care sunt rezultatul vointei partilor, concretizata in contracte si care beneficiaza de o reglementare cu caracter supletiv.
In cazul unor situatii subiective, s-a admis ca poate sa intervina ultraactivitatea tacita, in sensul ca un contract ramane supus reglementarilor cu caracter supletiv aflate in vigoare la data incheierii lui, chiar daca de la aceea data si pana la data cand intre parti s-ar ivi un litigiu ar aparea noi reglementari cu caracter supletiv, aplicabile respectivului contract. In realitate, in acest caz, nu este vorba de o ultraactivitate a normei juridice, ci de faptul ca pentru noile norme juridice respectivul contract, inclusiv normele supletive in vigoare la data incheierii lui sunt o situatie juridica trecuta, careia noile norme juridice nu-i sunt aplicabile, in virtutea principiului neretroactivitatii.

2) Acela al modului in care poate sa dispuna leguitorul prin intermediul normei juridice
Modul in care leguitorul poate sa intervina in reglementarea situatiei sociale isi gaseste rezolvare in dispozitiile art. 1 Cod civil: “Legea dispune numai pentru viitor. Ea nu are putere retroactiva”, cat si in dispozitiile art. 15 din Constitutie: “Legea dispune numai pentru viitor cu exceptia legii penale mai favorabile”.
Aceasta inseamna ca leguitorul este oprit sa elaboreze norme juridice care sa prevada, prin textul lor, ca ele isi vor gasi aplicare la unele situatii juridice ce s-au nascut si au existat anterior elaborarii respectivei norme. Este ceea ce se concretizeaza in principiul neretroactivitatii legilor (normelor juridice). Instituirea acestui principiu, pentru inceput prin dispozitiile codului civil, s-a jusitificat prin doua argumente: a) Nu se poate cere subiectilor de drept (persoane fizice sau juridice) sa-si reglementeze conduita dupa legi sau norme juridice viitoare, ci numai dupa legile sau normele juridice in vigoare la data cand se pune problema reglementarii unei anumite conduite. b) Retroactiviatea normei juridice ar duce la modificarea situatiei juridice create sub imperiul normei juridice anterioare ceea ce ar creea o serie intreaga de neajunsuri si ar determina neincrederea persoanelor in lege sau in sistemul normativ.

Insa, reglementarea acestui principiu doar prin dispozitiile Codului civil care este o lege ordinara s-a dovedit a fi neindestulatoare, fiindca leguitorul nu putea fi oprit ca printr-o alta lege cu forta juridica egala cu acea a Codului, sa contravina dispozitiilor articolului 1.

Neretroactivitatea se impunea astfel ca un principiu doar pentru actele normative cu o forta juridica inferioara legii. Constitutia din 1991 a ridicat principiul neretroactivitatii legii la rang de principiu constitutional, ceea ce inseamna ca, practic, astazi, nici un organism cu atributii de elaborare a normelor juridice nu mai poate adopta norme cu caracter retroactiv.

3) Acela al felului in care judecatorul sau organul de aplicare a dreptului trebuie sa aplice o norma juridica la anumite situatii juridice
Pentru judecator problema aplicarii normei juridice in timp primeste urmatoarea rezolvare:
Judecatorul este chemat sa aplice o norma juridica unor situatii juridice concrete intelegand prin acestea diferitele acte juridice, fapte juridice precum si efectele acestora. Acestor sitatii juridice nu li se pot aplica decat acele norme care sunt in vigoare si sunt aplicabile la data producerii lor. In raport de moment de inceput al aplicarii unor norme juridice aceste situatii juridice pot fi grupate in situatii juridice trecute, situatii juridice viitoare si situatii juridice pendente.
Aplicand regula, unei situatii juridice i se pot aplica doar normele existente la data producerii ei si, avand in vedere posibilitatea unei succesiuni in timp a normelor juridice, care indreptateste distinctia dintre normele vechi si normele noi, putem spune ca situatiile juridice considerate trecute sunt reglementari de norme vechi, situatiile juridice viitoare sunt reglementate intotdeauna de norma noua, iar situatiile juridice pendente (acelea care se produc, in parte, sub imperiul normei vechi si, in parte, sub imperiul normei noi) sunt reglementate, in masura in care este necesar si posibil, atat de norma veche cat si de cea noua.
De pilda, testamentul este un act juridic care se incheie in timpul vietii testatorului si isi produce efectele doar in viitor, la moartea acestuia. De la data intocmirii testamentului si pana cand acesta isi produce efectele poate sa se schimbe legea succesorala, iar noua reglementare poate sa prevada atat alte conditii de valabilitate a testamentului, cat si alte efecte ale acestuia.
Asa fiind, se va ridica problema de a sti care dintre cele doua legi se va aplica respectivului testament: legea in vigoare la data intocmirii lui sau legea in vigoare la data producerii efectelor testamentului?
Fiind vorba de o situatie juridica pendenta in curs de desfasurare la data aparitiei normei noi, ea este reglementata in parte de norma in vigoare in momentul de inceput a acestei situatii juridice si, in parte, de norma juridica in vigoare la data finalizarii acestei situatii, respectiv conditiile de forma ale testamentului cat si cele de fond sunt reglementate de normele in vigoare la data intocmirii testamentului, iar efectele acestuia, respectiv intinderea drepturilor succesorilor testamentari este determinata de normele in vigoare la data sustinerii succesiunii (data decesului testamentarului).
Jurisprudential si doctrinar s-au concurat urmatoarele solutii de principiu pentru acele situatii in care normele juridice noi vin in concurs cu cele vechi, in vederea reglementarii unui raport sau a unei situatii juridice.
Mai intai, conditiile de valabilitate, atat de fond cat si de forma, ale unui act juridic sunt cele stabilite de normele in vigoare la data incheierii actului juridic respectiv.
Efectele actului juridic in ipoteza in care nu se produc de indata ce actul a fost incheiat, ca in cazul testamentului, sunt supuse normelor in vigoare la data producerii lor.
In al treilea rand, cauzele de nulitate ale unui act juridic sunt cele prevazute de normele in vigoare la data incheierii acelui act. In ceea ce priveste insa, efectele nulitatii se sustine uneori ca acestea ar fi determinate de legea in vigoare la data cand nulitatea se constata pe cale judecatoreasca.
In al patrulea rand, in cazul actelor juridice care produc efecte succesive in timp, cum este cazul contractului de inchiriere, fiecare efect este supus normelor in vigoare la data producerii lui.

De pilda, daca in temeiul unui contract de inchiriere locatarul datoreaza o chirie stabilita legal prin norme imperative, atunci fiecare transa de chirie va fi stabilita de norma in vigoare la data cand ea este datorata.
In al cincilea rand, dovada actelor juridice se face prin mijloace de proba prevazute de lege la data incheierii actului juridic. In schimb, dovada faptelor juridice, in fata instantei de judecata se face prin mijloace de proba prevazute de legea in vigoare la data cand se solutioneaza cauza generata de acel fapt juridic.

c) Aplicarea legii in spatiu
Exista si aici doua aspecte:
1) Intern
2) International

1) Aspectul intern
Problema aplicarii in spatiu a normei juridice, in general, se solutioneaza tinand seama de competenta teritoriala a organismului ce emite o anumita norma juridica. Astfel, de regula, normele emise de catre organizatiile centrale ale statului isi gasesc aplicare pe intreg teritoriul acestuia, iar normele emise de catre organizatiile locale isi gasesc aplicare doar in unitatile administrativ-teritoriale pentru care este competent organismul emitent.

2) Aspectul international
Acesta priveste doar normele emise de organismele centrale ale statului si in solutia lui se tine seama de urmatoarele premise: a) Statul isi exercita suveranitatea doar inlauntrul teritoriului sau. b) Majoritatea raporturilor juridice au un caracter intern, in intelesul ca ele se stabilesc pe teritoriul unui anumit stat, partile au cetatenia acelui stat, bunurile care formeaza obiectul raportului se gasesc tot pe teritoriul acelui stat etc. c) Exista raporturi juridice care au in continutul lor un element strain sau de extraneitate ce poate consta in faptul ca partile (subiectii) raportului juridic au cetatenii diferite, actul juridic care a generat raportul se incheie pe teritoriul altui stat decat pe acela caruia partile apartin prin cetatenie, actul se executa intr-un alt stat etc.
Datorita deosebirilor ce exista in legislatiile interne ale diferitelor state, aceste raporturi cu elemente straine genereaza un asa-numit conflict de legi in spatiu, conflict care ridica problema de a sti in ce masura, unui astfel de raport juridic cu elemente de extraneitate i se aplica legea cetateniei uneia dintre parti si in ce masura i se aplica legea celeilalte parti. Solutia cea mai simpla ar fi aceea, ca asemeni raporturilor cu caracter intern si raporturilor cu elemente straine sa li se aplice legea romana cu conditia ca raportul respectiv contine elemente care il leaga de legea romana.
Pentru rezolvarea conflictelor de legi, pentru determinarea masurii in care pentru reglementarea unui raport juridic este aplicabila legea proprie si a masurii in care este aplicabila legea straina, fiecare stat si-a elaborat un sistem de norme conflictuale (acestea alcatuiesc sistemul de drept international privat).
Principalele reglementari din dreptul nostru din aceasta materie se gasesc in legea 105/1992 care cuprinde norme conflictuale sistematizate pe materii, cum ar fi statutul persoanelor fizice, bunurile contractele, mostenirea etc. Aceste norme conflictuale nu reglementeaza in mod direct un anumit raport juridic, ci indica doar legea aplicabila acelui raport.
De pilda, potrivit art. 11 din legea 105/1992: “Starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanelor fizice sunt reglementate de legea nationala”, iar potrivit art. 12 din aceeasi lege: “Legea nationala este legea cetateniei persoanei fizice”. Aceasta inseamna ca, daca in Romania se incheie o casatorie intre o persoana cetatean roman si o persoana cu cetatenie straina, cetateanul roman va trebui sa intruneasca conditiile de fond ale casatoriei prevazute de legea romana, iar cetateanul strain va trebui sa indeplieasca conditiile de fond prevazute de legea sa nationala, in afara de cazul in care acea lege ar contraveni ordinii publice de drept international privat roman.