Aceste izvoare de drept civil pot fi grupate in doua categorii: n8v10vt
1. Izvoare certe -; actele normative, conventile internationale
Actele normative -; Actele emise de organele statului si care cuprind norme juridice.
Opuse actelor normative sunt actele individuale. Acestea sunt actele emise de acele organe ale statului prin care se solutioneaza o problema concreta (Ex: Numirea in functie). Acestea nu sunt izvoare juridice intrucat nu contin norme juridice.
Actele normative poarta diverse denumiri (legi, ordonante, instructiuni etc.) si au o forta juridica diferita in functie de organele care le emite. Principalul act normativ, izvor de norme juridice civile este legea, cu precizarea ca prin lege intelegem doar acele acte normative care sunt elaborate de catre Parlament si care poarta aceasta denumire.
Exista tendinta de a conferi legii un inteles larg, sinonim cu actul normativ. Legile pot fi izvoare de drept civil atat in cazul in care au caracter de lege organica (Ex: Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul ei) cat si in cazul in care au caracter de lege ordinara.
Principala lege ordinara in materie civila este Codul civil elaborat la 1864 si pus in aplicare in 1865. Din acesta a fost abrogat in intregime cartea intai, “Despre persoane”, si a fost inlocuita cu prevederile Codului familiei din 1954 si a decretului 31/1954.
Pe langa aceste acte normative mai sunt in vigoare o seama de alte acte cu putere de lege, elaborate inainte de 1989, cum ar fi decretul 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva precum si unele acte normative de data recenta cum ar fi legea 119/1996 privioare la actele de stare civila, ordonanta de urgenta nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate si ordonanta de urgenta nr. 26/2000 privitoare la asociatii si fundatii.
Pot fi considerate izvor al normei civile, in masura in care cuprind reglementarile in materie civila, deoarece potrivit art. 11 din Constitutie: “Tratatele internationale ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

2. Izvoare discutabile -; obiceiul juridic, practica juridica a) Obiceiul juridic -; Acesta este o regula de conduita, de comportament, formata si acceptata ca avand valoare juridica in cadrul unei anumite comunitati.
Discutarea calitatii de norme de drept a obiceiului se impune datorita faptului ca in art. 41 din Constitutie se spune: “Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati precum si a celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
Codul civil trimite la obiceiul locului. Se fac trimiteri atat in materia raporturilor de vecinatate (art. 607) cat si in materie de raporturi contractuale.
Cat priveste proprietatea imobiliara in general, se poate spune ca obiceiul juridic poate fi socotit ca izvor de drept, doar in masura in care legea face trimitere expresa la el si in masura in care obiceiul nu vine in concurs cu normele imperative.
In materie contractuala, art. 970 Cod civil dispune in aln. 1: “Conventiile trebuie executate cu buna credinta”, iar in aln. 2: “Conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres in transele, dar si la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa”.
Aceasta dispozitie a codului civil are un caracter general, priveste conventiile in ansamblul lor, de aceea se poate spune ca in materie contractuala obiceiul are, practic, rolul unei norme supletive, el intregind vointa partilor, atunci cand este necesar. Trebuie precizat ca ori de cate ori, intr-un litigiu de natura contractuala, partile ar evoca un obicei juridic, ele ar fi datoare sa probeze existenta si continutul acestui obicei. Aceasta, spre deosebire de normele juridice cuprinse in actele juridice ale carui existenta si continut nu trebuie niciodata dovedite, deoarece se prezuma ca instanta cunoaste legea.

b) Practica judecatoreasca (procedeul judiciar)
Art. 4 Cod civil: “Este oprit judecatorul de a se pronunta, in hotararile ce da pe cale de dispozitii generale si reglementeaza asupra cauzelor ce i sunt supuse”.
Aceasta dispozitie legala pare sa faca de prisos orice discutie cu privire la calitatea de izvor de drept, de norma juridica a practicii judiciare. Cu toate acestea, se poate observa tendinta instantelor de judecata de a se alinia la o anumita practica constanta, in special la practica instantei supreme.
In alta ordine de idei, potrivit art. 329 din Codul de procedura civila: “Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, are dreptul de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii pe intreg teritoriul tarii, sa ceara Curtii Supreme de Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti”.
Solutiile se pronunta numai in interesul legii, nu au efect asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatiile partilor din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.
Tinand seama de specificul acestor solutii, cat si de faptul ca sunt obligatorii pentru instantele de judecata se poate aprecia ca hotararile Curtii Supreme date in solutionarea asa-numitului recurs, in interesul legii (art. 329) sunt, practic, izvoare de drept.