Potrivit art. 7, Decretul 31/1954: “Capacitatea de folosinta inceteaza o data cu moartea persoanei”. Instituind aceasta regula, legiuitorul a avut in vedere situatia cea mai fireasca, aceea a mortii constatate in mod direct. Numai ca este cu putinta ca uneori sa existe indicii, din care sa rezulte ca o persoana nu mai este in viata, fara ca sa se poata face o constatare directa a mortii, deoarece nu exista cadavrul persoanei. Tocmai de aceea din punct de vedere a modului de constatare a mortii trebuie sa facem distinctia intre moartea fizic constatata si cea judecatoreste declarata.

a) Constatarea fizica a mortii z3s10sb
Se poate face doar atunci cand exista cadavrul identificat al persoanei. Aceasta constatare se face printr-un act medical, iar in baza acestui act medical moartea se inregistreaza in registrul de stare civila cu privire la decese. Data mortii consemnata in actul de deces coincide cu momentul incetarii capacitatii de folosinta a persoanei fizice.
Determinarea cat mai exacta a momentului mortii este importanta in special pe plan succesoral, fiindca, potrivit art. 654, Cod civil: “La succesiunea unei persoane pot sa vina doar acei mostenitori care sunt in viata la data mortii celui a carui succesiune se discuta”.
Se poate intampla ca mai multe persoane si, in special, persoane care au vocatie succesorala reciproca (se mostenesc reciproc), cum sunt parintele si copilul, sa moara ori sa dispara in aceleasi imprejurari, fara a se putea stabili daca una dintre ele a supravietuit celeilalte. Pentru acest caz, al comorientilor, art. 21 din Decretul 31/1954 dispune ca: “In cazul in care, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata”.
Calitatea de comorienti nu o au numai persoanele cu vocatie succesorala reciproca sau chiar unilaterala, ci orice persoane care mor in aceleasi imprejurari, fara a se putea stabili daca una a supravietuit alteia. Insa stabilirea calitatii de comorienti prezinta imortanta practica, mai ales in materie succesorala si aceasta, deoarece nici unul dintre comorienti nu-l va mosteni pe celalalt, deoarece, murind deodata, nici unul nu este in viata la data deschiderii succesiunii celuilalt, asa cum cere art. 654. Ca urmare, succesiunile lor se vor deschide concomitent si se vor transmite separat catre mostenitorii proprii, cu excluderea mostenitorilor comorienti.
Problema comorientilor se pune atat in cazul in care s-a constatat fizic moartea acestora, cat si in cazul in care mai multe persoane au disparut in aceeasi imprejurare, neputandu-se stabili ca una a supravietuit alteia si, ca atare, au fost declarate judecatoreste moarte la aceeasi data.

b) Declararea judecatoreasca a mortii
Este o procedura judecatoreasca prin care se stabileste, cu caracter de prezumtie, faptul mortii unei persoane si data mortii acesteia, atunci cand o persoana a disparut fara a exista stiri despre ea. Data mortii prezumate este si data incetarii capacitatii de folosinta a persoanei respective.
Elementul avut in vedere pentru declansarea procedurii de declarare a mortii este disparitia persoanei. Aceasta disparitie poate sa aiba loc in imprejurari exceptionale, care, prin natura lor, indreptatesc a se presupune decesul sau in imprejurari obisnuite, caz in care disparitia se concretizeaza intr-o lipsa indelungata si nejustificata de la domiciliu.
Tocmai de aceea Decretul nr. 31/1954 a reglementat distinct doua cazuri de declarare judecatoreasca a mortii:

1. Declararea mortii celui care a disparut in conditii exceptionale
Potrivit art. 16, aln. 3, Decretul 31/1954: “Cel disparut in cursul unor fapte de razboi, intr-un accident de cale ferata, naufragiu sau intr-o alta imprejurare asemanatoare, care indreptateste a se presupune decesul, poate fi declarat mort fara a se declara, in prealabil disparitia sa, daca a trecut cel putin un an de la data imprejurarii in care a avut loc disparitia”.
Textul enumera aceste imprejurari speciale doar cu caracter exemplificativ, ceea ce inseamna ca moartea unei persoane se poate declara potrivit art. 16, aln. 3 si atunci cand intervin alte imprejurari exceptionale care indreptatesc a se presupune decesul persoanei.
In al doilea rand, textul precizeaza ca, in acest caz, nu este necesara declararea prealabila a disparitiei persoanei si aceasta, deoarece declararea judecatoreasca a disparitiei este o procedura ce trebuie urmata doar in cazul declararii mortii persoanei care lipseste de la domiciliu si care este reglementata tot de art. 16, aln. 2.
In al treilea rand, singura conditie ceruta pentru a se putea declara moartea in acest caz este ca, de la data imprejurarii in care a avut loc disparitia, sa fi trecut cel putin un an. In cazul in care ziua in care a avut loc disparitia nu se poate stabili, va fi avut in vedere ultima zi a lunii in care respectiva imprejurare s-a produs, iar in cazul in care nu se poate stabili nici luna, se va avea in vedere ultima zi a anului in care s-a produs imprejurarea.
Textul nu contine nici o dispozitie privitoare la procedura care trebuie urmata pentru declararea mortii, insa din dispozitiile Decretului 32/1954 rezulta ca procedura de declarare a mortii este echivalenta cu procedura de declarare a disparitiei, reglementata de lege pentru cel de-al doilea caz de declarare a mortii.

2. Declararea mortii persoanei care lipseste de la domiciliu
Acest caz se distinge de cel ulterior in primul rand prin faptul ca procedura judecatoreasca de declarare a mortii trebuie sa fie precedata de procedura prealabila a declararii disparitiei.
Potrivit art. 16, aln. 1, Decretul nr. 31/1954: “Cel care lipseste de la domiciliul sau poate fi declarat disparut prin hotarare judecatoreasca, putandu-se institui curatela, daca a trecut 1 an de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata”. Prin urmare, prima conditie pentru declararea disparitiei unei persoane este ca aceasta sa lipseasca de la domiciliul sau. Insa, e de observat ca nu orice lipsa de la domiciliu poate sa justifice pornirea procedurii de declarare a disparitiei, ci doar o lipsa nejustificata si care dureaza mai mult de un an.
Lipsa nejustificata de la domiciliu trebuie sa fie insotita de lipsa oricaror stiri care ar arata ca persoana este in viata. Cererea de declarare a disparitiei poate fi facuta de oricare persoana interesata, iar solutionarea este de competenta tribunalului in circumscriptia caruia si-a avut respectiva persoana ultimul domiciliu. Judecatorii acestei cereri vor parcurge trei etape: a) Etapa prealabila judecatii propriu-zise, in cadrul careia se urmareste obtinerea de date si informatii cu privire la cel disparut. b) Etapa judecatii propriu-zise, care se desfasoara dupa procedura de judecata obisnuita si cu citarea celui care urma a fi declarat disparut si a mandatarului sau general, daca acesta exista. c) Etapa ulterioara judecatii care este una de publicitate si se realizeaza prin afisarea timp de 30 de zile a hotararii de declarare a disparitiei la instanta si la primaria ultimului domiciliu al celui disparut.

Efectele declararii disparitiei
Potrivit art. 19, Decretul nr. 31/1954: “Cel disparut este socotit a fi in viata daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte”. Din acest fapt rezulta urmatoarele consecinte: a) Declararea judecatoreasca a disparitiei nu are nici un efect asupra capacitatii celui disparut din moment ce acesta este socotit a fi in viata. b) Este adeverit ca, o data cu declararea disparitiei, autoritatea tutelara poate sa numeasca un curator care sa-l reprezinte pe cel disparut si sa-i administreze bunurile, la fel cum poate numi un tutore pentru ocrotirea copiilor celui disparut, in cazul in care acestia sunt lipsiti si de ocrotirea celuilalt parinte. Insa, instituirea tutelei sau numirea unui curator nu sunt conditionate de declararea judecatoreasca a disparitiei, intrucat tutorele si curatorul pot fi numiti ca urmare a simplei disparitii de fapt a persoanei fara a fi necesara o hotarare judecatoreasca. c) Singurul efect al declararii judecatoresti a disparitiei este acela ca, o data cu ramanerea definitiva si irevocabila a hotararii judecatoresti de declarare a disparitiei se deschide posibilitatea declararii judecatoresti a mortii celui care lipseste de la domiciliu.

Astfel, potrivit art. 16, aln. 2, Decretul 31/1954: “Cel declarat disparut poate fi declarat mort prin hotarare judecatoreasca daca de la data ultimelor stiri de la care rezulta ca era in viata au trecut patru ani. Declararea mortii nu poate fi hotarata mai inainte de implinirea unui termen de sase luni de la data afisarii extraselor de pe hotararea de declarare a disparitiei”.
Declararea mortii este, in acest caz, dublu conditionata:
1) Trebuie sa existe o hotarare judecatoreasca definitiva de declarare a disparitiei.
2) De la data ultimelor stiri trebuie sa fi trecut cel putin patru ani, iar de la data afisarii hotararii de declarare a disparitiei, cel putin sase luni.
In cazul in care ziua ultimelor stiri nu poate fi stabilita va fi avuta in vedere ultima zi a lunii sau, daca este cazul, ultima zi a anului.
Termenul de sase luni va fi avut in vedere de catre instanta doar atunci cand, de la data afisarii hotararii de declarare a disparitiei si pana la implinirea termenului de patru ani au ramas mai putin de sase luni si atunci cand declararea disparitiei s-a facut dupa ce a trecut mai mult de patru ani de la data ultimelor stiri.
Procedura de declarare a mortii
Este identica cu cea de declarare a disparitiei. Una dintre mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda obligatoriu hotararea de declarare a mortii este cea referitoare la data mortii. Astfel, potrivit art. 18, Decretul nr. 31/1954: “De indata ce hotararea declarativa de moarte a ramas definitiva cel disparut este socotit ca a murit la data stabilita prin hotarare ca fiind cea a mortii”.
Prin urmare, data mortii nu coincide cu data pronuntarii hotararii judecatoresti de declarare a mortii si nici cu data ramanerii definitive si irevocabile a acestei hotarari. Potrivit art. 18, aln. 2, Decretul 31/1954: “Data mortii disparutului se stabileste potrivit cu imprejurarile”. Astfel, daca exista indicii indestulatoare, din care sa rezulte o data probabila a mortii, instanta va tine seama de aceste indicii, iar in lipsa de indicii indestulatoare, se va stabili ca data a mortii ultima zi a termenului dupa care se poate cere declararea judecatoreasca a mortii, respectiv ultima zi a termenului de patru ani si respectiv de sase luni.
Intrucat aceasta data a mortii nu se stabileste, de regula, pe baza unor probe, ci pe baza unor indicii, in aln. 4 al art. 18 din Decretul 31/1954 se dispune ca “Instanta judecatoreasca va putea rectifica, la cerere, data mortii, stabilita prin hotarare judecatoreasca, daca se va dovedi ca adevarata o alta data”.

Efectele declararii mortii
In privinta efectelor hotararii declarative de moarte, legea nu contine vreo dispozitie speciala, dar aceasta hotarare genereaza, practic, doua prezumtii: a) Potrivit careia, cel declarat mort a fost in viata pana la data stabilita prin hotarare judecatoreasca ca fiind data a mortii. b) Potrivit careia, cel declarat mort a incetat din viata la data stabilita prin hotarare judecatoreasca.
De la aceasta data se produc toate efectele mortii unei persoane, respectiv inceteaza drepturile viagere, casatoria, se deschide succesiunea etc.
Cum insa, cel declarat mort poate fi, in realitate, in viata, Decretul nr. 31/1954 reglementeaza, prin art. 20, posibilitatea anularii hotararii declarative de moarte. Astfel, potrivit aln. 1: “Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand anularea hotararii prin care s-a declarat moartea”. Alaturi de aceasta ipoteza avuta in vedere de legiuitor, practic, problema anularii hotararii declarative de moarte se mai poate ridica si atunci cand moartea unei persoane a fost constatata fizic si inregistrata in registrul de stare civila, insa acest lucru nu a fost cunoscut de catre cei interesati si ca urmare, s-a pornit procedura de declarare judecatoreasca a mortii.
Anularea hotararii declarative de moarte se impune si in aceasta ipoteza, deoarece moartea constatata fizic este un fapt cert, care s-a putut dovedi in mod direct si care trebuie sa aiba prioritate fata de prezumtia de moarte stabilita prin hotarare judecatoreasca.

Anularea hotararii declarative de moarte se face la cererea persoanelor interesate. Cauza se solutioneaza de catre instanta care a dat si hotararea de declarare a mortii. Ca urmare a anularii hotararii declarative de moarte, cel care a fost declarat mort este repus, pe cat posibil, in starea anterioara declararii mortii.
Legea reglementeaza in mod special doua dintre efectele anularii hotararii declarative de moarte: a) Situatia bunurilor celui care a fost declarat mort b) Situatia casatoriei celui care a fost declarat mort

a) Situatia bunurilor celui care a fost declarat mort
Potrivit art. 20, aln. 2, Decretul nr. 31/1954: “Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobanditorul cu titlu oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata”.
Aplicarea acestui text presupune mai multe distinctii. Mai intai se va face distinctia dupa cum bunurile se gasesc la mostenitorii celui ce a fost declarat mort ori daca se gasesc la terte persoane, care le-au achizitionat de la mostenitori, persoane pe care legea le numeste dobanditori.
In al doilea rand, se face distinctia dupa cum dobandirea bunurilor de catre tert s-a facut prin acte cu titlu oneros, adica prin acte care presupun prestatii reciproce si echivalente ori prin acte cu titlu gratuit, cum ar fi donatia.
In al treilea rand, se face distinctia dupa cum mostenitorii sau dobanditorii sunt de buna sau de rea credinta, cu precizarea ca si in aceasta privinta buna credinta este prezumata, iar reaua credinta trebuie dovedita.
In al patrulea rand, aplicarea dispozitiilor art. 20 trebuie facuta prin corelare cu dispozitiile privind cadastrul funciar si publicitatea imobiliara, mai exact dispozitiile referitoare la rectificarea inscrierilor din cartea funciara.
Tinand seama de aceste distinctii, se pot concura urmatoarele solutii privitoare la restituirea bunurilor celui ce a fost declarat mort.
Mai intai, daca bunurile sunt cerute de la mostenitorii de buna credinta acestia vor fi obligati sa le restituie in natura, iar daca aceasta restituire nu este posibila, fiindca bunurile au fost instrainate unor dobanditori cu titlu oneros si de buna credinta, mostenitorii vor restitui pretul primit. Insa, fiind de buna credinta creditorii vor putea sa pastreze fructele acelor bunuri.
In al doilea rand, daca bunurile sunt cerute de la mostenitori de rea credinta, acestia vor fi obligati la restituirea in natura, iar daca o astfel de restituire nu este posibila, ei vor fi obligati sa restituie, in functie de optiunea celui declarat mort fie pretul, fie contravaloarea bunului si, in plus, fructele bunului sau contravaloarea lor.
In al treilea rand, daca bunurile cerute inapoi sunt imobile si se afla la un dobanditor cu titlu oneros si de buna credinta acesta nu va fi obligat la restituire. Daca bunurile imobile se afla la un dobanditor cu titlu gratuit, acesta va fi obligat la restituire fie ca este de rea sau de buna credinta. Totusi, dobanditorul de buna credinta va putea pastra fructele bunului.

b) Situatia casatoriei celui care a fost declarat mort
Exista doua ipoteze:
1) Sotul supravietuitor nu s-a casatorit, caz in care casatoria este privita ca si cum n-ar fi incetat niciodata, in raporturile dintre soti putandu-se invoca, eventual, o separatie in fapt, in perioada in care, cel care fusese declarat mort, fusese disparut.
2) Sotul supravietuitor s-a recasatorit, ipoteza in care isi gaseste aplicare art. 22 din Codul familiei, care dispune ca: “In cazul in care sotul unei persoane declarate moarta s-a recasatorit si dupa aceasta hotararea declarativa de moarte este anulata, casatoria cea noua ramane valabila”. Aln. 2 dispune ca: “Prima casatorie este desfacuta pe data incheierii noii casatorii”.
Aceasta dispozitie este necesara pentru a preintampina starea de bigamie in care s-ar afla sotul supravietuitor in lipsa ei. Or, cum prima casatorie este desfacuta de drept, pe data incheierii noii casatorii inseamna ca cele doua casatorii nu coexista nici un moment, ca atare, nu se produce starea de bigamie.
Cu toate ca textul art. 22 nu precizeaza expres, cea mai mare parte a literaturii de specialitate apreciaza ca el isi gaseste aplicare doar atunci cand sotii din cea de-a doua casatorie au fost de buna credinta, necunoscand faptul ca cel declarat mort este in realitate in viata.