b/. dupa scopul patrimonial (pecuniar) urmarit:

c/. dupa calitatea partilor de la care provine actul:

d/. dupa durata efectelor pe care le produc:

DEFINITIA SI CARACTERELE RAPORTULUI JURIDIC

Pentru a exista un raport juridic este nevoie de existenta normei juridice, a oamenilor ca titulari de drepturi si obligatii si manifestarea acestora de a produce efecte juridice, relatia sociala ca atare.

Norma juridica, prin insasi existenta ei, nu creeaza raporturi juridice. Daca ne oprim asupra normelor juridice care reglementeaza circulatia pe drumurile publice, acestea, prin simpla lor existenta, nu actioneaza in nici un mod. Dar, atunci cand oamenii se deplaseaza pe un drum public, fie cu un autovehicul, fie ca pietoni, se naste raportul juridic de conformare la normele juridice specifice circulatiei pe drumurile publice. Acest raport se naste, pe de o parte, intre persoana participanta la trafic pe drumul public si ceilalti participanti si, pe de alta parte, intre persoane fizice si stat, reprezentat prin agentul de politie, regia drumurilor publice etc.

Vazand care sunt premisele raportului juridic, conditiile in care acesta ia nastere, putem incerca o definitie a raportului juridic.

Astfel, prin raport juridic definim acel raport social constituit pe baza normelor juridice in vigoare, in care participantii (subiectele) apar ca titulari de drepturi si obligatii reciproce, drepturi ce pot fi realizate la nevoie, cu ajutorul organelor statului².

Din definitia de mai sus rezulta urmatoarele caractere, trasaturi ale raportului juridic:

3.1. Raportul juridic este un raport social. Intotdeauna un raport juridic este un raport social, el se stabileste numai intre oameni, fie ca acestia participa in nume propriu – ca persoana fizica, fie in calitate de reprezentanti ai unei persoane juridice, care este constituita tot din oameni. Orice raport juridic este un raport social. In cadrul societatii se realizeaza o multitudine de raporturi sociale, dar nu toate acestea vor deveni raporturi juridice, fiindca nu toate se desfasoara, se nasc, sub incidenta unei norme juridice, a dreptului.

Pana nu de mult, au existat autori care considerau ca raporturile juridice sunt raporturi intre om si bunuri, facandu-se o mare confuzie. Raporturile juridice nu se pot naste decat intre fiinte vii, dar si cu privire la anumite bunuri. Si proprietatea este un raport social, pentru ca orice bun ce poate face obiectul dreptului de proprietate apartine unui patrimoniu, deci cuiva. Mai mult, in combaterea teoriei raportului juridic – om - bunuri – precizam ca oamenii dau nastere la raporturi juridice si cu privire la alte situatii, deci nu toate raporturile juridice au si caracter patrimonial.

Am vazut in partea introductiva a cursului ca societatea nu poate sa existe fara oameni, dar nici omul nu poate exista in afara societatii (vezi cap. I, pct. 2, supr.). Omul, ca de altfel, societatea in ansamblul sau nazuiesc spre progresul social. Se amplifica raporturile dintre oameni, iar aceasta amplificare se realizeaza intr-un cadru organizat, reglementat prin norme juridice, ce au menirea sa normalizeze aceste relatii, impletind ideea de libertate cu aceea de buna organizare, in interesul progresului social. In epoca contemporana, se observa o tendinta de extindere a reglementarilor juridice, deci de extindere a raporturilor juridice, si, pe aceasta cale, crearea unei ordini sociale, juridice, cat mai solide.

Statul este singurul in masura sa stabileasca, sa cuantifice nevoile de legiferare, de normare a relatiilor sociale, urmareste permanent aceste nevoi, si, in functie de anumite prioritati, reglementeaza relatiile sociale. In perioada de tranzitie ce caracterizeaza tara noastra in prezent, se vorbeste inca despre un asa-zis "vid legislativ". In realitate, expresia in sine este neadecvata domeniului dreptului, fiindca in drept exista doua situatii:

Nimeni altcineva decat statul nu este in masura sa stabileasca ce anume raporturi sociale trebuie sa se desfasoare dupa reguli juridice si care sa se desfasoare dupa alte reguli (politice, morale, religioase etc.).

Raportul juridic creeaza drepturi si obligatii pentru partile participante, crearea unor drepturi, ocrotirea lor este la indemana legiuitorului prin normarea sau nu a relatiilor sociale.

3.2. Raportul juridic este un raport volitional, este, deci, un raport de vointa. Avand anumite interese, oamenii intra in diferite raporturi sociale, atat intre ei, cat si cu autoritatile statului sau alte subiecte colective de drept. In principiu, in cadrul unui raport juridic avem doua vointe: pe de o parte vointa oamenilor care intra intr-un raport social ca participanti la viata societatii – deci caracterul de raport social si vointa statului, care se regaseste in norma juridica.

Daca nu exista norma juridica, vointa oamenilor da nastere numai unui simplu raport social. Daca exista si vointa statului, adica norma juridica, atunci raportul social – insumand cele doua vointe, devine raport juridic. De aici, exista o legatura stransa a raportului juridic cu norma juridica si rolul decisiv al normei juridice in crearea raportului juridic.

Daca vointa statului, exprima in normele juridice, corespunde vointei partilor, acestea din urma vor adapta vointa lor vointei statului, mai ales in cazul in care avem norme dispozitive, de reprezentare generala. Cand avem norme ce prohiba, care atrag sanctiuni nemijlocite, cele doua vointe pot sa nu mai coincida, ducand la nasterea sanctiunii – exemplu: incalcarea unor norme juridice penale, prin savarsirea unei infractiuni – vointa statului este nesocotita, este in contradictie cu vointa manifesta a infractorului, urmand aplicarea sanctiunii penale.

Acest caracter volitional al raportului juridic trebuie raportat la ramurile de drept, unde avem elemente specifice fiecarei ramuri de drept, avand si anumite caracteristici distinctive. Ceea ce este important de subliniat consta in faptul ca cele doua vointe trebuie cat mai bine armonizate, intrucat de ele depinde buna desfasurare a vietii juridice intr-un stat. Cu cat vointa statului, exprimata prin normele juridice, corespunde nevoilor societatii, reuseste sa exprime clar si fara echivoc aceste nevoi, cu atat cele doua vointe vor colabora, se vor identifica, ceea ce, in ultima instanta, inseamna o stare de legalitate buna. Tendintele in exprimarea vointei statului si a perceptiilor sociale trebuie permanent raportate la anumite momente istorice, la nivelul de dezvoltare socio-economica al societatii date, pentru ca, vointa statului nu reprezinta un dat, ceva neschimbator. De aici, rezulta o alta trasatura a raportului juridic.

3.3. Raportul juridic este o categorie istorica. Raportul juridic are trasaturi definitorii de la o epoca istorica la alta, este influentat de evolutia societatii, a vietii sociale. In regimul socialist, raporturile juridice de proprietate aveau anumite caracteristici, vointa statului exprimata prin normele juridice era de restrangere a acestor raporturi juridice, astfel ca proprietatea privata s-a diminuat considerabil, fiind intr-o expansiune deosebita proprietatea socialista de stat, cum i se mai spunea, "proprietatea unica a intregului popor". Aceasta a dus la obturarea unor nevoi sociale, cu consecinte neplacute. Mai mult, ramurile de drept si, corelativ, normele juridice specifice s-au modificat in timp, au aparut ramuri noi, precum dreptul muncii, dreptul cooperatist, au disparut in schimb altele, ori s-au restrans, ceea ce evidentiaza ca dinamica vietii sociale influenteaza dinamica vointei statului, a vietii juridice in ansamblul ei.

3.4. Raportul juridic este un raport valoric. Rolul normei juridice, dupa cum s-a vazut, este acela de a stabili conduita oamenilor pe de o parte, dar si de a proteja anumite valori sociale diferite, de la o epoca istorica la alta. Astfel, rolul normelor juridice de drept penal consta in a apara valorile fundamentale recunoscute de lege, precum suveranitatea, independenta si unitatea statului, proprietatea, persoana si drepturile acesteia, intreaga ordine de drept existenta la un moment dat, asa cum este prevazut si art. 1 din codul penal roman.

Cand statul doreste sa apere anumite valori sociale, el va proceda la adoptarea unor norme juridice pe aceasta linie, in functie de interesul perceput. Spre exemplu, pentru infractiunile de insulta (art. 205 cod penal). calomnie (art. 206 cod penal), furtul intre sorti (art. 210 cod penal), norma juridica penala, exceptand regulei, lasa la aprecierea partii vatamate daca sa solicite sau nu tragerea la raspundere a faptuitorului, exprimandu-si acest lucru printr-o cerere directa la instanta judecatoreasca, fara ca statul, in calitate de exponent al societatii, sa intervina in mod direct in rezolvarea acestui conflict de la inceput, asa cum se intampla in cazul marii majoritati a infractiunilor.

Statul nu poate interveni decat prin organele sale specializate si competente in tragerea la raspundere penala a faptuitorului, numai cand legea dispune astfel. Deci, orice raport juridic se raporteaza la o anumita valoare juridica, valoarea relatiei sociale, a raportului social creat se mentine. Dar numai o valoare pur sociala nu implica interventia statului si tragerea la raspundere juridica.

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC

Un raport juridic nu poate exista decat intre oameni. Deci, oamenii sunt subiecti ai raportului juridic, fie priviti in mod individual, ca persoane fizice, fie asociati intr-un colectiv, organizatie, ca subiect colectiv sau persoana juridica. In principiu, raportul juridic se naste intre doua subiecte, deci intre doua persoane. Aceste subiecte sunt titulare de drepturi si obligatii, ori pot deveni titulare de drepturi si obligatii in urma crearii raportului juridic. Exista raporturi juridice in care ambele subiecte sunt titulare atat de drepturi, cat si de obligatii, precum raportul juridic de vanzare-cumparare, unde vanzatorul este titular al dreptului de a cere plata pretului pentru bunul vandut si, concomitent, titular al obligatiei de a preda bunul, iar cumparatorul este titular al dreptului de a i se preda bunul si corelativ titular al obligatiei de a plati pretul stabilit pentru bunul cumparat. Ca regula, subiectele raportului juridic sunt determinate de la inceput in mod concret. Exista si situatii cand numai un singur subiect este determinat, ca in cazul raportului juridic de proprietate, unde proprietarul este un subiect determinat, iar celelalte subiecte, nefiind determinate, revenindu-le numai obligatia generala de a respecta dreptul de proprietate al titularului. Toate persoanele sunt obligate sa respecte dreptul de proprietate, fiindca dreptul de proprietate este un drept real, cu privire la un bun determinat si legea dispune ca este opozabil erga omnes.

Intre calitatea de subiect al raportului juridic si capacitatea juridica a persoanei exista o stransa legatura, prima fiind conditionata de a doua, pentru ca raportul juridic respectiv sa fie valabil incheiat. Capacitatea juridica presupune aptitudinea de a avea drepturi si obligatii.

4.a. Persoana fizica – subiect al raportului juridic

Persoana fizica, individul, este unicul si exclusivul participant la raporturi juridice. Asa cum am mai spus, omul poate participa intr-un raport juridic, in nume propriu, ca persoana fizica, sau ca parte componenta a unei asociatii, persoana juridica, insa in aceasta ultima situatie, el participa in numele colectivului. Pentru a participa la un raport juridic, deci spre a putea fii subiect al acestui raport, persoana fizica trebuie sa indeplineasca o cerinta esentiala, prevazuta de lege, si anume sa aiba capacitate juridica. Capacitatea juridica este stabilita si delimitata de lege. In societatile vechi, multor oameni, persoane fizice, dar avand calitatea de sclavi, sau oameni neliberi, nu li se recunoaste capacitatea juridica, ori, in cea mai mare parte, li se recunoaste o capacitate juridica foarte restransa. In tara noastra, capacitatea juridica a persoanei fizice, cat si a persoanei juridice este reglementata si delimitata prin Decretul 31/1954, ce recunoaste tuturor persoanelor fizice capacitatea juridica civila. Capacitatea juridica este definita ca "aptitudinea generala si abstracta de a avea drepturi si obligatii in cadrul unui raport juridic". Capacitatea juridica este definita de la o ramura de drept la alta, avand trasaturi specifice. Astfel, in dreptul civil, capacitatea civila se deosebeste de capacitatea din dreptul administrativ, sau dreptul penal. Capacitatea civila incepe din momentul nasterii sau chiar de la conceptie, pe cand capacitatea politica incepe la 18 ani (dreptul de a alege), sau la 20 ani ori 35 de ani ( dreptul e a fi ales in anumite functii publice eligibile). Capacitatea juridica se clasifica in doua mari categorii, dupa calitatea si intinderea drepturilor subiectilor:

Capacitatea juridica generala reprezinta facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa ca titular de drepturi si obligatii juridice, de regula, in orice raporturi juridice, legea neprohibind aceasta participare de nici o conditie.

Capacitatea juridica speciala reprezinta aptitudinea recunoscuta de normele juridice de a participa, in calitate de subiect de drept in raporturile juridice, numai daca sunt indeplinite anumite conditii.

Astfel, persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridica speciala, ele nu pot fi subiecte legale de drept, decat in limitele obiectului de activitate recunoscut de lege prin statut, contract de societate etc. De asemenea, persoanelor juridice de drept public li se recunoaste o capacitate juridica speciala domeniului pentru care au fost create, in general (competenta juridica a autoritatilor, institutiilor publice).

In anumite ramuri de drept, capacitatea juridica este divizata in capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu (spre exemplu, in dreptul civil, dreptul comercial, dreptul procesual civil etc., facandu-se o distinctie intre drepturile persoanelor).

Capacitatea de folosinta este definita ca aptitudinea de a avea drepturi si obligatii. La persoana fizica, capacitatea de folosinta este recunoscuta de la nastere pana la moarte. In anumite situatii, capacitatea de folosinta este recunoscuta de la conceptia copilului, dar numai ca aptitudine de a avea drepturi (la mostenire). Capacitatea de folosinta este recunoscuta in mod egal tuturor persoanelor.

Capacitatea de exercitiu reprezinta aptitudinea de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatiile. Pentru a-si putea exercita drepturile, persoana fizica trebuie sa indeplineasca anumite cerinte impuse de lege, ex. – sa fie majora. Legea, in dorinta de a ocroti copii si pe cei lipsiti de discernamant al faptelor lor, a lipsei de experienta de viata, statueaza ca sunt lipsiti total de capacitate de exercitiu, minorii sub 14 ani, deoarece sunt considerati ca nu pot sa-si aprecieze corect, valoric, faptele lor. De asemenea, alienatii si debilii mintali pusi sub interdictie judecatoreasca, chiar majori fiind, nu au capacitate de exercitiu.

Minorii intre 14 si 18 ani, au capacitate de exercitiu restransa, aceasta dandu-le posibilitatea sa incheie acte juridice cu incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorilor (persoanele desemnate de autoritatea tutelara). Minorii pot face insa anumite acte de administrare si de conservare, fara incuviintarea reprezentantilor lor legali (parinti, tutori). Minorii care au implinit 16 ani pot incheia contract de munca, fara incuviintarea reprezentantilor legali; intre 15 si 16 ani, minorul poate incheia un raport de munca numai cu incuviintarea parintilor sau a tutorelui si cu un aviz medical care sa ateste dezvoltarea psihica, intelectuala si fizica a minorului, suficienta pentru activitatea viitoare pe care urmeaza sa o desfasoare.

4.b. Subiectele colective (persoanele juridice)

In afara de subiectele individuale, persoanele fizice, raporturile juridice se pot incheia si cu participarea unor subiecte colective, formate prin asocierea in conditiile legii a mai multor persoane fizice, care isi pierd individualitatea, actionand in raporturile sociale ca intreg. Acestea sunt persoanele juridice, denumite si subiecte colective de drept.

Pot fi persoane juridice, Statul, organele statului, organizatiile cooperatiste, societatile comerciale, uniunile, fundatiile, asociatiile partidele politice etc. In functie de ramura de drept unde actioneaza aceste subiecte colective se regasesc anumite caracteristici ale lor, astfel: statul este, cu precadere, subiect de drept constitutional, administrativ, financiar-fiscal, penal, procesul penal si civil. Unitatile (circumscriptiile) administrativ-teritoriale, precum judetul, orasul si comuna sunt, de asemenea, subiecte de drept, sunt persoane juridice. In general, notiunea de persoana juridica se regaseste mai mult in dreptul privat. Pot fi si subiecte de drept care nu au personalitate juridica, asa cum sunt unele regii autonome, sucursalele C.E.C., judecatoriile care primesc in acest sens o delegare de competenta din partea unor autoritati

Persoana juridica este acel colectiv de oameni avand un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor fizice care o compun si de patrimoniul general al statului (cand este vorba de o persoana juridica apartinand dreptului public – organ al statului, institutie etc.), o organizare de sine statatoare si un scop conform interesului public, recunoscut de lege, deci un scop licit, legal. Acest colectiv participa in nume propriu la raporturile juridice, prin intermediul organelor de conducere. Persoana juridica, pentru a putea deveni subiect de drepturi si obligatii, deci a avea personalitate juridica, trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

In afara acestor conditii esentiale, persoana juridica, ca subiect de drept, se manifesta si prin existenta unei denumiri, sediu, emblema, cod fiscal etc, elemente prin care aceasta poate fi identificata.

CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

Un alt element structural al raportului juridic il reprezinta continutul raportului juridic, adica drepturile subiective si obligatiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite prin aceste drepturi si obligatii reciproce, fara ele, raportul juridic nu ar putea subzista.

Dreptul subiectiv este consecinta existentei dreptului obiectiv, si anume a totalitatii normelor juridice in vigoare la un moment dat. Dreptul subiectiv reprezinta posibilitatea unui subiect intr-un raport juridic de actiona intr-un fel anume, convins fiind ca asa ii permite legea sau asa ii impune, ca intregul sau demers este ocrotit de lege, iar in situatia cand un tert ar nesocoti ceea ce i-a conferit dreptul, il indreptateste sa solicite sprijinul organelor statului, pentru a-si putea realiza dreptul.

In activitatea omului, pot exista si alte tipuri de drepturi, religioase, morale, politice, dar aceste drepturi, in caz de nesocotire de catre altii, nu pot da posibilitatea titularului dreptului respectiv de a cere sprijinul statului prin organe specializate.

De obicei, intr-un raport juridic ambele subiecte sunt titulare de drepturi si obligatii, chiar si atunci cand avem un raport juridic de subordonare (de exemplu dreptul constitutional, dreptul administrativ), fiindca in aceste categorii de raporturi juridice, atat organul de stat cat si cetateanul au drepturi si obligatii. Acelasi lucru se regaseste intr-un contract de drept civil (vanzare-cumparare).

Dreptul subiectiv nu exista daca el nu este reglementat, recunoscut printr-o norma juridica, deci dreptul subiectiv nu poate exista fara existenta prealabila a normei juridice. De aceea, cel care invoca incalcarea unui drept subiectiv trebuie sa precizeze si norma juridica prin care i s-a creat acest drept subiectiv astfel sa dovedeasca existenta dreptului, iar ulterior, incalcarea acelui drept.

Asa cum am aratat, drepturilor subiective le corespund corelativ si obligatii. Obligatia, ca element al continutului raportului juridic, este indatorirea ce o are subiectul raportului juridic de a se comporta intr-un anume fel, de a avea o conduita anume, de a face sau a nu face ceva, ori de a da ceva. Important este ca aceasta conduita poate fi impusa prin forta de constrangere a statului.

Tot in continutul raportului juridic pot intra, uneori, in afara de drepturi subiective si obligatii, si anumite interese juridice.

Interesul este motorul de toate zilele in actiunile noastre obisnuite³. Aceste interese trebuie strict corelat cu idealul de justitie, asa cum il concepe societatea respectiva. Exista in fiecare societate un interes material, un interes moral, un interes ideal. Exista un interes personal, de grup sau un interes general. Toate aceste interese se regasesc, pe de o parte, materializate in normele juridice, iar pe de alta parte, in spiritul de justitie al oamenilor. Daca dreptul subiectiv este nemijlocit creat prin norme juridice, interesul juridic poate fi direct recunoscut sau dedus din interpretarea unor norme juridice. Astfel, legea administratiei publice locale sanctioneaza faptele primarului unei localitati prin care s-au incalcat interesele colectivitatii ce l-a ales ca primar in fruntea sa. Aceasta expresie, "interesele colectivitatii", foarte general formulate, da posibilitatea oricarui membru al colectivitatii sa ceara instantei judecatoresti de contencios administrativ sa constate ca primarul a incalcat un interes al colectivitatii, care este in acelasi timp si interesul celui in cauza. Aceasta hotarare eventuala obtinuta de cetateanul contestator poate fi ulterior folosita de guvern drept proba indubitabila in sanctionarea, cu demiterea, a acelui primar.

Drepturile subiective sunt multiple si variate. Exista o clasificare consacrata a drepturilor subiective, dupa intinderea efectelor lor, in:

Drepturile absolute reprezinta acele drepturi ce produc efecte fata de toate persoanele, fiind opozabile tuturor, erga omnes. Aceasta consta in posibilitatea titularului dreptului de a pretinde tuturor persoanelor sa respecte dreptul sau, de a-i obliga pe toti ceilalti indivizi sa nu intreprinda nimic in masura sa stranjeneasca pe titularul dreptului in exercitarea acelui drept.

Printre drepturile absolute amintim: dreptul la viata, dreptul la sanatate si integritate corporala, dreptul de proprietate, dreptul la onoare si demnitate etc.

Drepturile relative sunt drepturi mai restranse fata de drepturile absolute, se caracterizeaza prin faptul ca produc efecte numai intre partile raportului juridic respectiv, deci, intre titularul dreptului subiectiv si titularul obligatiei corelative. In principiu, in aceasta categorie intra drepturile patrimoniale, care pot fi evaluate in bani.

Dupa continutul lor, drepturile subiective sunt:

Drepturile patrimoniale, dupa cum rezulta din insasi denumirea lor, sunt acele drepturi cu continut economic, patrimonial.

Cu titlu de exemplu, amintim: dreptul de proprietate, dreptul cumparatorului unui bun de a cere bunul cumparat de la vanzator etc.

Drepturile nepatrimoniale, denumite uneori si drepturi personale nepatrimoniale, nu au continut economic, sunt strans legate de fiinta umana. Amintim in aceasta categorie, dreptul la nume, la domiciliu, la viata, la onoare si demnitate, la imagine etc.

Unele drepturi, desi aparent nepatrimoniale, pot fi si patrimoniale, ceea ce denota ca pot avea un dublu caracter, asa cum se intampla in cazul dreptului de autor, care, in principiul, este un drept nepatrimonial, dar poate imbraca si caracter patrimonial, cand titularul dreptului nepatrimonial, prin valorificarea operei sale, poate sa obtina anumite profituri.

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Prin obiect al raportului juridic intelegem conduita pe care partile si-o asuma, si-o stabilesc in cadrul unui raport juridic. Orice raport juridic presupune un obiect, care este partea intregitoare a insusi raportului juridic, fiindca, in orice raport juridic, partile isi asuma o obligatie, spre exemplu, sa dea ceva, adica sa transmita ceva, un bun, o proprietate, sa faca ceva anume, adica sa construiasca, sa efectueze, sa redacteze ceva, sa repare un bun, sa presteze un serviciu, ori sa nu faca ceva ce ar stanjeni pe celalalt subiect al raportului juridic, ceea ce presupune sa-i respecte acestuia proprietatea, anumite drepturi personale nepatrimoniale recunoscute de lege, sa nu-i tulbure posesia, sa-i respecte onoarea. Practic, aceasta conduita este nelipsita in orice raport juridic, pentru ca insusi dreptul, norma juridica, are rolul de a prescrie conduita oamenilor, fie in sensul de a efectua ceva, deci sens pozitiv, fie de a se obtine de la efectuarea a ceva, deci sens negativ.

In literatura juridica au fost exprimate o serie de puncte de vedere, cu privire la obiectul raportului juridic, confundandu-se, de multe ori, obiectul juridic, a da, a face sau a nu face ceva, cu obiectul (lucrul) asupra caruia se manifesta vointa partilor. Exista autori care sustin ca s-ar intalni si raporturi juridice fara obiect, facandu-se referire cu precadere la dreptul penal, unde neincalcarea normei juridice penale de catre cei carora li se adreseaza ar crea un raport juridic care nu are nici un obiect.