Procedura probatorie h5y11yp
Reglementarea probelor si a mijloacelor de proba in Codul de procedura penala demonstreaza caracterul unitar al acestei materii, care se constituie intr-o procedura distincta cunoscuta sub denumirea de procedura probatorie a procesului penal.
In acest fel, probele nu sunt diferentiate in diverse stadii si faze ale procesului. Aceasta inseamna ca o hotarare judecatoreasca se poate baza, in egala masura, atat pe probele obtinute in cursul urmaririi penale, cat si pe cele obtinute in cursul judecatii.
Prin proba se inteleg elementele de fapt care privesc existenta infractiunii, per-soana banuita de comiterea ei si stabilirea tuturor imprejurarilor necesare solutionarii juste a cauzei.
Din ansamblul probelor, in sensul art. 63, c.pr.pen. se disting doua mari catego-rii:
- Probele directe
- Probele indirecte
1) Probele directe -; Acele probe care privesc faptul principal ce constituie obiectul probei, adica insasi materialitatea faptei.
Ex: martor ocular
2) Probele indirecte -; Acele probe ce privesc fapte auxiliare.
Ex: - relatia in care o persoana s-a aflat cu inculpatul
- comportamentul inculpatului
Atat probele directe, cat si cele indirecte se intalnesc in practica. De regula, intr-o cauza exista atat probe directe, cat si probe indirecte. Exista situatii cand avem doar probe indirecte si se pune problema daca sunt suficiente aceste probe pentru aflarea adevarului. Jurisprudenta a decis ca o singura proba indirecta nu e suficienta, dar daca exista doua sau mai multe probe aceastea ar putea fundamenta o hotarare de condamnare, daca din inlantuirea lor logica rezulta o concluzie univoca referitoare la vinovatia inculpatului.

Administrarea probelor
Regula este ca sarcina probei revine intotdeauna organului judiciar. Partile pot propune probe pe tot parcursul procesului. Propunerea de probe nu echivaleaza cu o inversare a sarcinei probei, asa cum s-a considerat uneori. Cu toate acestea, in proce-sul penal exista situatii in care sarcina probei revine acuzatului, invinuit sau inculpat.
Este vorba de cazurile in care au fost administrate probe ce confirma vinovatia, atunci cand se constata ca organul judiciar penal e incapabil sa aduca probe de nevinovatie. Intr-o astfel de situatie, daca inculpatul detine probe care i-ar putea sta-bili nevinovatia, trebuie sa i se recunoasca dreptul de a le prezenta organului judiciar competent, in aceleasi conditii cu probele acuzarii.
Pe langa prezumtia de nevinovatie, dupa modelul altor proceduri, procedura noastra contine si o prezumtie de culpabilitate, care poate fi rasturnata prin probele de nevinovatie. E vorba de prezumtia prevazuta de art. 143 (3), c.pr.pen. Potrivit acestui text, indiciile temeinice sunt presupunerile sau prezumtiile din care rezulta savarsirea de catre invinuit sau inculpat a unei fapte prevazute de legea penala.
La baza administrarii probelor in procesul penal sta principiul libertatii. Conform acestuia, oricare dintre participantii la proces poate utiliza oricare dintre mijloacele de proba prevazute de lege, iar probele obtinute nu au o valoare dinainte stabilite, valoarea lor fiind lasata la aprecierea organui judiciar.
Libertatea in administrarea probelor e limitata de principiul legalitatii, care obli-ga sa fie folosite doar mijloacele de proba prevazute de lege. Enumerarea mijloace-lor de proba este limitativ, nu exemplificativ. Acestea sunt enumerate in art. 64, c.pr.pen.:
- Decalratia invinuitului sau inculpatului;
- Decalratia partii vatamate, a partii civile, a partii responsabile civilmente;
- Decalratia martorilor;
- Mijloacele materiale de proba;
- Inscrisurile;
- Inregistrarile audio-video, fotografiile, expertizele, constatarile medico-legale;
- Constatarile tehnico-stiintifice;
La baza administrarii probelor in procesul penal sta si principiul loialitatii, cu-prins in art. 68 (1-2), c.pr.pen. Loialitatea interzice organului judiciar utilizarea vi-clesugurilor si tertipurilor in obtinerea de probe in procesul penal. Art. 68, c.pr.pen. interzice obtinerea de declaratii prin amenintare sau viloente si interzice determina-rea la comiterea sau la continuarea comiterii unei fapte penale, in scopul obtinerii de probe.
La baza administrarii probelor trebuie sa stea si principiul respectarii demnitatii umane. Sub acest aspect, s-a considerat, in practica Curtii Europene, ca anchetele prelungite si tarzii, la sediul Politiei, ar putea fi de natura sa violeze art. 3, CEDO.
Principiul respectarii dreptului la aparare -; S-a considerat ca pe tot parcursul procesului, atat in procedurile in care e prezent cel ineresat, cat si in procedurile care au loc in lipsa acestuia trebuie sa fie respectat dreptul la aparare. Sub acest aspect, Curtea Constitutionala a decis ca art. 174 (1), c.pr.pen. e neconstitutional, in masu-ra in care impiedica exercitarea dreptului la aparare, in ipoteza absentei inculpatului de la judecata.
La baza administrarii probelor trebuie sa stea si regula neamestecului in viata privata, intima si familiala a inculpatului sau invinuitului. E vorba de respectarea art. 8, CEDO. E interzisa evidentierea unor aspecte din viata intima, cu ocazia ad-ministrarii probelor.
In privinta declaratiilor invinuitului sau inculpatului, desi legea nu prevede in mod expres, dupa parerea noastra, organul judiciar penal, fie procurorul, fie judeca-torul, este obligat sa-i recunoasca invinuitului sau inculpatului dreptul la tacere. Aceasta obligatie rezulta din cuprinsul art. 6 (5), c.pr.pen. precum si din art. 14 (3), P.I.D.C.P. astfel incat, inainte de luarea declaratiei, organul judiciar competent e obligat sa-i aduca la cunostinta invinuitului sau inculpatului acest drept.
In cazul martorului nu exista o asemenea posibilitate. Ea poate interveni pe par-cursul audierii, daca survin elemente de autoincriminare, care l-ar putea transforma intr-un suspect.