A. Marturisirea o3h16ho
Recunoasterea de catre una dintre parti a anumitor acte sau fapte, pe care partea adversa isi intemeiaza exceptiile, recunoasterea care este de natura sa produca efecte impotriva autorului ei.
Ca mijloc de proba, recunoasterea are ca obiect actele si faptele pe care partea adversa isi intemeiaza pretentiile, nu drepturile pe care partea adversa le invoca.
Recunoasterea dreptului (drepturilor) nu este un simplu mijloc de proba, ci este un act procesual de dispozitie si are ca efect incetarea procesului, deoarece acesta ramane fara obiect.
Recunoasterea nu este o simpla explicatie data, ci este, in cele din urma, si ea un act unilateral care poate sa produca efecte impotriva autorului ei. Mai mult, in calitate de act unilateral, recunoasterea este un act de dispozitie si ca urmare ea poate sa fie facuta doar in cazul in care este vorba de drepturile de care partile pot sa dispuna, poate sa fie facuta numai personal de catre partile aflate in litigiu ori de catre un reprezentant al lor, imputernicit cu procura speciala; poate sa fie facuta de catre o persoana care are deplina capacitate de exercitiu si este irevocabila, putand fi retractata doar daca cel care a facut-o va dovedi ca recunoasterea a fost rezultatul unei erori de fapt.
Dispozitiile Codului civil privitoare la marturisire ca mijloc de proba, fac distinctie intre marturisirea judiciara si cea extrajudiciara. Marturisirea judiciara este cea care se face in fata instantei de judecata, in cursul procesului in care ea este folosita si cu privire la obiectul acelui proces. Orice recunoastere facuta in alte conditii, deci inclusiv in fata unei instante de judecata, dar cu prilejul unui alt proces este o marturisire extrajudiciara.
In masura in care a fost consacrata intr-un inscris, aceasta marturisire va avea valoare probatorie specifica inscrisurilor. In masura in care marturia extrajudiciara s-a faut verbal, potrivit art. 1205, ea nu poate servi ca dovada cand obiectul cererii nu poate fi dovedit prin martori, ceea ce inseamna ca marturia extrajudiciara verbala va putea fi folosita, in principal, neconditionat in materie de fapte juridice, iar in privinta actelor juridice va putea fi folosita doar in cazurile de exceptie, in care poate fi folosita proba cu martori.
Cum art. 1205 se refera doar la marturisirea extrajudiciara si cum art. 1191 limiteaza doar proba cu martori in materia actelor juridice inseamna ca marturisirea judiciara este admisa ca o dovada contrara atat in privinta faptelor, cat si a actelor juridice, afara de cazurile in care legea o interzice expres.
Potrivit art. 1206, marturisirea este individuala, ceea ce inseamna ca instanta trebuie sa si-o insuseasca asa cum autorul ei a facut-o, fara sa o poata fractiona pentru a retine doar anumite parti.
In practica marturisirea imbraca forma calificata, caracterizata prin aceea ca la faptul pretins de partea adversa autorul adauga imprejurarile anterioare care schimba calificarea acelor fapte, ex: “Recunosc ca am primit suma de…, dar nu cu titlu de imprumut, ci ca plata a unei datorii” sau forma complexa, caracterizata prin aceea ca autorul recunoasterii adauga niste fapte anterioare, care fie inlatura pretentiile celeilalte parti, fie le diminueaza.
In cazul acestor doua forme ale recunoasterii posibilitatea divizarii marturisirii nu trebuie exclusa.

B. Prezumtiile
Reglementarea prezumtiilor ca mijloc de proba s-a impus datorita faptului ca in cadrul unui proces se pot invoca fapte care fie sunt greu de dovedit, fie sunt chiar imposibil de dovedit in mod direct. Dar cum orice fapta este in conexiune cu o seama de alte fapte si imprejurari care pot fi dovedite direct sau mai usor, s-a admis ca din dovedirea acestora din urma se pot trage concluzii necesare cu privire la cele dintai.
Art. 1199 defineste prezumtia ca fiind “consecintele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Prin urmare, prezumtiile nu au nici scopul, nici rostul de a scuti de orice dovada pe cel ce le invoca. Prezumtiile au rolul de a deplasa obiectul probei de la un fapt greu sau imposibil de dovedit, la un fapt ce poate fi dovedit in mod direct. Asa, de pilda, nu se poate dovedi in mod direct momentul conceptiei unui copil, dar momentul conceptiei este implicit legat de momentul nasterii, ca urmare dovedind data nasterii unui copil se poate prezuma perioada de timp cand el a putut fi conceput.
Aceasta deplasare a obiectului probei poate sa fie opera legii sau opera judecatorului, ceea ce face ca prezumtiile sa se imparta in prezumtii legale si prezumtii judecatoresti. a) Prezumtiile legale sunt prevazute expres de lege, ca atare sunt limitate la numar. In functie de forta lor probanta ele se pot imparti in prezumtii absolute, acelea care nu pot fi combatute printr-o proba contrara (pot fi insa, combatute prin marturisire) si prezumtii relative, acelea care pot fi rasturnate prin dovada contrara.
Anumite prezumtii legale (intermediare) se caracterizeaza prin faptul ca pot fi combatute doar prin anumite mijloace de proba, de catre anumite persoane sau in anumite conditii. Astfel, prezumtia potrivit careia tatal copilului este sotul mamei poate fi combatuta doar de catre sotul mamei, in conditiile in care el dovedeste ca este cu neputinta sa fie tatal copilului.
Prezumtia de comunitate a bunurilor dobandite de soti in timpul casatoriei poate fi combatuta doar daca se dovedeste ca bunul in litigiu face parte dintr-un din exceptiile la comunitate prevazute de art. 31, Codul familiei. b) Prezumtiile judecatoresti (prezumtiile de fapt) sunt acelea pe care instanta sau magistratul le trage prin anumite fapte doveditoare. Ca atare, ele sunt nelimitate la numar.
Potrivit art. 1203, magistratul nu trebuie sa se pronunte decat intemeindu-se pe prezumtiile care au o anumita greutate si puterea de a naste probabilitate.
Cat priveste admisibilitatea prezumtiilor simple ca mijloc de proba, tot art. 1203 precizeaza ca ele nu sunt permise magistratului decat numai in cazurile in care este permisa si dovada prin martori, afara numai daca un act este atacat, fiindca s-a facut prin frauda, dol, violenta, la care se poate adauga ca un act are o cauza imorala sau ilicita.