Notiunea de izvor a dreptului

Notiunea de izvor de drept cuprinde doua acceptiuni sau sensuri, si anume:

1. Izvor material sau real
2. Izvor formal

a) Izvoarele materiale sau reale cuprind acele realitati exterioare care exista in afara statului, care rezulta din constiinta populara, unde rezida, dreptul se transfuzeaza si se elaboreaza in stiinta juridica, pentru ca apoi sa ajunga a primi sanctiunea solemna a autoritatii statului si sa devina lege.

Acest izvor substantial material este consecinta unor necesitati ale vietii sociale, aflate in stransa corelare cu nivelul de percepere a lor de catre societate, nivel ce se inglobeaza in constiinta sociala. Ele reprezinta elementele, factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, dreptului adoptat. Acest lucru ne apare important, intrucat dreptul adoptat se va adresa societatii, indivizilor ce o compun, incat acestia sa regaseasca in lege, in acest drept pozitiv, tocmai ceea ce simteau ei nevoia, in plan ideatic, deci acesta sa corespunda insesi intereselor sociale.

Cunoscand bine aceste perceptii ale societatii, reglementandu-le, transformandu-le in drept pozitiv, pot apare totusi diferente de forma, de fond intre perceperea realitatii, a nevoilor societatii de catre insasi societate si forma in care se regasesc acestea concretizate in lege, in norma juridica. Intervine aici, puterea de obligativitate a legii ca act adoptat de puterea de stat, caruia persoanele trebuie sa i se supuna, potrivit principiului "Dura lex sed lex".

b) Izvoarele formale sunt acele norme (reguli) care imbraca o anumita forma concreta de exprimare, de regula sunt izvoare scrise. Forma scrisa are o mare importanta in exprimarea dreptului, pentru ca documentul in care se incorporeaza respectivul izvor este o sursa clara, concreta, ce da nastere la raporturile juridice.

In sens juridic, prin izvor formal de drept intelegem o multime de modalitati, de aspecte prin care continutul perfectiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat in relatiile dintre oameni (N.Popa, op.cit., p. 184).

Dar izvoarele formale nu le regasim numai sub forma scrisa, fiindca cutuma nu imbraca forma scrisa si totusi, atunci cand legea dispune, ea reprezinta izvor de drept. Analiza izvoarelor dreptului duce la concluzia ca acestea se regasesc intr-o multitudine de forme de exprimare. Aceasta diversitate este determinata de complexitatea relatiilor sociale ce necesita o reglementare juridica. Chiar din punct de vedere practic, ar fi nu numai de neconceput, dar si de nerealizat o unica modalitate de exprimare a dreptului. Dintre izvoarele formale consacrate in timp, retinem obiceiul juridic; practica judecatoreasca si precedentul judiciar; doctrina; contractul normativ si actul normativ.

Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

1. OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA)

Reprezinta cel mai vechi izvor de drept, el este anterior dreptului formal adoptat de catre stat, ca aparitie fiind rezultanta unor evolutii chiar primitive a societatii care necesita o anume ordonare, o regularizare a relatiilor dintre membrii sai. Odata cu aparitia dreptului, deci dupa aparitia statului, o serie de obiceiuri, de cutume au imbracat forma dreptului, fiind investite de catre stat cu o forma aparte, scrisa. Orice colectivitate umana, in mod obiectiv, isi creeaza reguli de convietuire, reguli ce au menirea de a conserva insasi colectivitatea, pentru inlaturarea haosului. dar nu trebuie neglijat nici faptul ca daca obiceiul isi are punctul de plecare si de referinta anterior aparitiei dreptului, aceasta nu inseamna ca dupa aparitia dreptului nu s-au mai format alte obiceiuri. Acest lucru se explica prin neconcordanta in timp sau de concepte, dintre cerintele societatii la un moment dat si Stat, cel care creeaza dreptul. De fapt, obiceiul este rezultanta unui mod de a gandi si de a te comporta in mod continuu intr-un anumit gen de relatii sociale, este deci o experienta acumulata pe acelasi tipic de comportament, in care indivizii cred in el, il respecta si il repeta ca si cand el ar fi impus din afara grupului social. In plan practic-juridic, obiceiul se regaseste in doua ipostaze, aratate de altfel mai sus, si anume: o parte a acestei experiente repetate este preluata de stat, dandu-i forma traditionala a dreptului, iar o alta parte, o alta modalitate se pastreaza prin inovarea in anumite imprejurari de catre o persoana, a unui anume obicei. Obiceiul juridic devenind si obicei de drept sau dreptul obisnuielnic a constituit prima forma a dreptului pozitiv.

Romanii numeau obiceiul "mores majorum", adica moravurile batranilor.

Obiceiul mai poate fi considerat si un "uz repetat" al unor reguli, raportat la situatii asemanatoare, deci la precedente. Anumite obiceiuri pot fi excluse in baza unei legi, dar ele pot sa reapara cu unele modificari, sau la fel ca in momentul in care au fost excluse, si acest lucru apartine de o anumita mentalitate si conservatorism al oamenilor, care uneori poate fi pagubitor pentru insasi colectivitatea umana si reprezinta o rezistenta a socialului la dreptul reglementar.

In prezent, obiceiul, ca izvor de drept, isi gaseste o vasta aplicatie in dreptul international public. Astfel, in expunerea de motive la Conventia de la Viena, cu privire la dreptul Tratatelor, se mentioneaza: "Partile … afirma ca regulile dreptului international cutumiar vor continua sa carmuiasca chestiunile nereglementate de dispozitiile prezentei Conventii".

Referindu-ne la dreptul romanesc, obiceiul juridic sau dreptul obisnuielnic si-a continuat existenta pana la inceputul secolului al XIX-lea sub diverse denumiri, Jus Valachicum sau Jus Valachorum (dreptul romanilor) fiind des invocat si cunoscut si sub denumirea de "lege a tarii" sau "obiceiul pamantului".

Primele legiuiri autohtone intalnim in secolul XVII, la Vasile Lupu si Matei Basarab, facandu-se referire cu pondere mare la forta juridica a cutumei. Dar, o reglementare pro-moderna condificata o intalnim in Codul Calimachi, 1817 si in Codul Caragea, 1818, insa si acestea lasa loc pentru o larga aplicatie in continuare a obiceiurilor acolo unde codurile nu dispun.

Un salt esential in evolutia dreptului pozitiv romanesc il regasim dupa unirea Principatelor si cu precadere in legile lui Cuza, precum Codul civil de la 1864, care va restrange randuielile obisnuielnice, lasand loc acestora numai in putine domenii, acolo unde, daca s-ar fi eliminat obiceiul, ar fi putut crea mari probleme in viata sociala. Se face astfel referire in cateva articole precum: art. 548, 600, 607, 970 etc. din codul civil.

In general, obiceiul ca izvor de drept dupa adoptarea codului civil, priveste acele relatii juridice privitoare la imobile, la drepturile de vecinatate. Si actuala Constitutie adoptata in 1991 face trimitere la obicei, in art. 41, pct. 6: "Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului". In dreptul penal, normele obisnuielnice nu sunt admise datorita gravitatii consecintelor regulilor penale si potrivit principiul de drept penal "nulla poena sine lege" (nu exista pedeapsa daca nu este prevazuta de lege).

2. DOCTRINA CA IZVOR DE DREPT

Doctrina reprezinta "un ansamblu de principii ce apartin unui sistem politic, juridic, religios" – conform DEX, p. 275.

In drept, doctrina reprezinta acele interpretari, convingeri la care ajung oamenii de stiinta, ce investigheaza fenomenul juridic, atat din perspectiva viitoarelor reglementari, sesizand nevoile sociale ce trebuie sa-si gaseasca o codificare juridica, cat si din analiza reglementarilor existente, a dreptului pozitiv, imbunatatiri ce trebuiesc aduse (propuneri de lege ferenda), modul de interpretare, raportarea in timp si la dreptul comparat a normelor interne. In anumite situatii, legiuitorul este nevoit sa ceara punctul de vedere al unor specialisti, teoreticieni ai dreptului, Inainte de adoptarea unor acte normative. Un exemplu de data recenta: Curtea Constitutionala a Romaniei a cerut punctul de vedere al unor profesori de la Facultatea de Drept din Bucuresti cu privire la o cauza dedusa Curtii spre solutionare. In general, practica legislativa, jurisdictionala, administrativa, ar fi de neimaginat fara teoria juridica ce se materializeaza in cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra unor solutii a instantelor judecatoresti etc.

3. PRACTICA JUDICIARA SI PRECEDENTUL JUDICIAR

Mai este denumita si jurisprudenta si reprezinta totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de instantele judecatoresti, solutiile juridice la care au ajuns aceste instante, in cazuri concrete (spete). Judecatorul nu se sesizeaza din oficiu, el este sesizat de partea interesata sau de procuror. Judecatorul fiind astfel investit prin sesizarea uneia dintre parti, trebuie sa judece cauza si sa pronunte hotararea ce imbraca mai multe denumiri, sentinta, decizie etc. In cazul dat, judecatorul interpreteaza si aplica legea, norma juridica ce a reglementat raportul juridic dedus judecatii. In baza principiului separatiei puterilor, actele administrative, cu exceptiile prevazute de lege, sunt supuse controlului judecatoresc de catre instantele administrative (sectiile de contencios administrativ) ce functioneaza pe langa tribunale, Curtile de Apel si Curtea Suprema de Justitie. Cat priveste controlul constitutionalitatii legilor, acesta se realizeaza printr-un sistem special de autoritati, respectiv Curtea Constitutionala. Instanta suprema in ierarhia autoritatii judecatoresti, Curtea Suprema de Justitie, poate solutiona anumite conflicte privitoare la competenta materiala au teritoriala ce apar intre instantele de grad inferior, ori se impune o interpretare unitara a unor dispozitii legale prin schimbarea practicii existente pana la un moment dat. Aceste solutii pronuntate intr-o speta, intr-o cauza viitoare asemanatoare, pot fi invocate ca un precedent judiciar, ca o solutie buna, la care instanta sa se poata raporta sau chiar opri. Si autoritatile administrative aplica si interpreteaza legea, si actele lor pot constitui, alaturi de precedentul judiciar, un punct de plecare in viziunea legiuitorului, care atunci cand adopta un act normativ nou, poate sa ia in calcul aceasta practica.

In sistemul nostru de drept, jurisprudenta nu este considerata izvor de drept, art. 4 din codul civil interzicand judecatorului "de a se pronunta in hotararile ce da prin cale de dispozitii generale si reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse".

In alte sisteme de drept, cu precadere in cel anglo-saxon, jurisprudenta este recunoscuta ca un foarte important izvor de drept.

4. CONTRACTUL NORMATIV

Contractul normativ reprezinta un restrans izvor de drept. S-a folosit in special in perioada solidarismului, avand rolul de reglementare a raporturilor dintre diferite stari sociale, ori dintre acestea si monarhi. Cel mai renumit astfel de contract il reprezinta Magna Charta Libertatum, incheiata in Anglia intre baroni, cavaleri si orasenii rasculati si regele Ioan fara de Tara, la 15 iunie 1215. Contractul normativ reprezinta un important izvor in dreptul constitutional, cu privire la formarea Confederatiilor, a federatiilor de state, acestea constituind principiile generale de uniune. In dreptul intern romanesc, contractul normativ isi gaseste aplicarea in dreptul muncii – contractul colectiv de munca – in general, in miscarea sindicala prin unirea unor federatii, uniuni, confederatii sindicale.

In dreptul international public, de asemenea, sub forma unor tratate, regasim o specie de contract normativ.

5. ACTUL NORMATIV

Cunoscut si sub denumirea generala de lege, actul normativ reprezinta cel mai important izvor de drept. Notiunea de lege are doua acceptiuni: un sens restrans, prin lege intelegand acel act juridic normativ adoptat de catre Parlament ca unica autoritate legiuitoare (art. 51, art. 58 din Constitutie), precum si lege in sens larg, ca orice act normativ ce emana de la o autoritate a statului si in raport de care se normeaza comportamentul persoanelor. De asemenea, in categoria de izvor de drept, cu ponderea cea mai mare in sistemul dreptului, se mai intalneste si o alta categorie de acte normative, neadoptate de catre statul roman, dar acceptate ca atare de acesta, in cazul unor Conventii internationale, intelegeri, acorduri etc.

Legea este actul cu valoarea juridica cea mai mare, in cadrul izvoarelor dreptului. Ea se adopta numai de catre Parlament, cu respectarea anumitor cerinte constitutionale. Legile sunt de trei feluri, asa cum le defineste si Constitutia noastra:

a/. Legi fundamentale, acestea fiind Constitutia si legile de revizuire a Constitutiei, sau alte legi de modificare a Constitutionale;

b/. Legi organice, sunt acelea prin care se reglementeaza cele mai importante relatii in cadrul societatii, privitoare la organizarea si functionarea autoritatilor esentiale ale statului, precum si in alte domenii limitativ si expres prevazute in Constitutie, ca: sistemul electoral, organizarea judecatoreasca, statul functionarilor publici, apararea nationala, contenciosul administrativ etc.

c/. Legi ordinare, care se adopta in celelalte domenii nesupuse reglementarii prin lege organica si se caracterizeaza in plus printr-o procedura mai simpla in adoptare.

Reprezinta o alta categorie de acte normative, cu valoare deosebita din punct de vedere juridic si privesc reglementari de organizare interna a Parlamentului si alte domenii limitativ prevazute de Constitutie.

Ordonantele Guvernului sunt acte normative cu putere de lege ordinara, adoptate de catre guvern in baza unei legi speciale de abilitare a parlamentului si numai in domenii supuse legilor neorganice. Ordonantele guvernului se adopta ca o delegare legislativa data de catre Parlament in perioada cand acesta nu se afla in sesiune.

Decretul - Lege este o forma de concretizare a activitatii de reglementare uzitata de autoritatile statului in perioada de criza politica fundamentala. Aceste decrete-legi pot sa modifice atat legi organice, cat si legi ordinare. Ele presupun o situatie tranzitorie specifica schimbarii unei forme de guvernamant sau un regim politic, perioade de razboi, situatii revolutionare, dupa lovituri de stat, cand noua forta politica ce a preluat puterea, pana la constituirea unor autoritati legitime democratice, guverneaza tara prin astfel de acte normative.

In Romania, s-a practicat aceasta forma de izvor de drept in perioada de dupa prelucrarea puterii absolute de catre regele Carol al doilea in 1938-1940, dupa 23 August 1944 pana in noiembrie 1946 si din 22 decembrie 1989 pana la sfarsitul lunii iunie 1990.

Decretul este un act juridic adoptat fie de catre un organism al puterii legiuitoare, fie de seful statului. In tara noastra, decrete au fost adoptate de Prezidiul MAN, dupa 30 decembrie 1947 pana la infiintarea Consiliului de Stat in 1960 si in continuare de catre Consiliul de stat, pana la dizolvarea acestuia la 22 decembrie 1989. De asemenea, paralele cu decretele adoptate de catre Consiliul de stat incepand cu aprilie 1974, cand s-a infiintat functia de Presedinte al Romaniei, acesta putea emite decrete prezidentiale. In prezent, potrivit Constitutiei, presedintele Romaniei emite decrete ca acte juridice normative numai in anumite domenii foarte restranse si fiind singura autoritate care emite astfel de acte normative, actul se numeste numai decret, nu si prezidential.

Hotararile Guvernului sunt acte normative subsecvente legii emise de guvern pe baza si in executarea unei legi.

Ordinele ministrilor sunt actele cu caracter normativ, cat si caracter individual, in anumite situatii.

De asemenea, in cadrul izvoarelor de drept, mai amintim ordinele Prefectului, hotararile Consiliilor judetene, Deciziile delegatiei permanente a consiliului judetean, Ordinele conducatorilor organelor centrale ale administratiei publice ministeriale sau autonome, Hotararile Consiliilor locale, dispozitiile primarilor, diferite ordine, regulamente, decizii etc.