Problema juridica a dreptului la adevar al cetateanului, incadrata in zona etica a responsabilitatii jurnalistului fata de societate si fata de cetatean, abordata in sensul temeiurilor de drept amintite anterior reprezinta fundamentul exercitiului profesional in mass-media. p6t21tk
Daca datoria ziaristului este de a se pune in slujba dreptului cetateanului la adevar, presa nu-si propune sa defineasca adevarul ci, ca mediator de mesaje, ea se adreseaza cu aproximatii coerente individului si opiniei publice.
Aici intervine si capacitatea de interpretare a mesajului de catre individ si public, ca element in concurenta cu modul in care ziaristul ofera, dintr-un unghi de interpretare demonstrabil, fapte de interes public.
Contextual, valoarea de stire a unui anumit fapt capteaza mai mult sau mai putin interesul public. Sunt de interes public, intotdeauna, prin caracterul lor exceptiile. In decantarea exceptionalului de banal se vor confrunta cu responsabilitatea selectiei de catre jurnalist si libertatea cetateanului de a confirma sau infirma, afectiv si rational, optiunea jurnalistului. Definirea legislativa a informatiei de interes public il va apara astfel pe cetatean in fata tentatiei presei de a transforma in subiect de presa, fara acceptul individului. Acesta este punctul in care interesul public si cel individual vor intra in contradictie, se vor afla pe pozitii ireconciliabile.
Situatia litigioasa poate fi evitata daca faptele devenite informatii de interes public pot fi probate sau demonstrate. Iata de ce tehnica de documentare, cu specializare de o profunzime diferita, vine sa duca la evitarea crearii unei imagini superficiale asupra unui fenomen care, inducand reactii false sau periculoase, aduce un deserviciu opiniei publice.
Adevarul mesajelor ziaristilor este in legatura directa cu sursa de informatii, dar si cu responsabilitatea acestora de a cita corect, de a verifica informatiile inainte de publicare si de a realiza confirmarea din mai multe surse. Norma deontologica a verificarii informatiei din cel putin doua surse devine eficienta atunci cand va functiona si principiul operational al echidistantei. Echidistanta nu este garantia obiectivitatii, dar impune o atitudine corecta din partea jurnalistului de a oferi fiecarei parti sanse egale de a-si sustine pozitia.
Urmand acesti pasi se pot produce erori sau inexactitati. In acest sens functioneaza dreptul la rectificare si dreptul la replica. Este o problema intelectuala a cunoaste eroarea, a o descoperi, dar este una de etica profesionala a o recunoaste si nu oricum ci prin recunoastere publica.
Aceasta recunoastere si corectare a erorii devine un instrument la indemana ziaristului care-si respecta meseria si se respecta ca intelectual. Comportamentul ambiguu, insotit de tendinta de a ascunde eroarea ori de a o motiva inducand publicului o cale tot neadevarata, tratarea dreptului la replica drept un moft al solicitantului sau un beneficiu posibil a fi recunoscut de mass-media creeaza deservicii enorme oricarui organism de presa. Daca in domeniul audiovizualului avem prevederi exprese in Legea nr. 8/1996, dreptul la replica in presa scrisa are ca temei numai norma de etica profesionala.
Tot ca apartinand deontologiei profesionale in unele state se realizeaza diferentierea intre dreptul la replica si dreptul la raspuns ca elemente constitutive ale dreptului individual la propria imagine si la apararea reputatiei in fata agresiunii produse prin presa.
La nivel macrosocial problema publicitatii datelor si informatiilor naste o alta problema: cea a secretului. Acesta este un punct in care statul si mass-media sunt mereu in tensiune : pe de o parte dorinta de a se proteja a institutiilor statului si pe cealalta libertatea de informare a cetateanului realizata prin mass-media.
Transparenta institutiilor publice, accesul liber la informatiile de interes public vor fi mereu circumscrise problemei permeabilitatii institutiilor statului, existentei diferitelor tipuri de secrete. Noua lege a secretului vine sa reglementeze accesul liber la informatiile de interes public si normeaza intr-un cadru modern comportamentul institutiilor statului privind accesul limitat la informatii care nu pot fi publice. Desigur, sunt abordari diferite ale statului si ale mass-media, marcate de interese uneori contradictorii, alteori opuse sau divergente ale notiunii de secret. Sunt puncte de vedere diferite, unele determinate de profesii, altele de evolutia temporala a sistemului democratic in stat, dar se accepta ideea existentei secretului ca o problema mereu deschisa, cu incercarile presei de a proteja cetateanul impotriva abuzului si coruptiei ce se pot ascunde in spatele acestui paravan si ale institutiilor statului de a-si conserva interesele prin protectia legala a informatiei ce nu a devenit inca publica. Ramane deschisa confruntarea intre interesul organizatiei si interesul public.

Secretul de stat
Cum pana in momentul de fata inca nu a fost publicata in Romania noua lege a secretului de stat, vom incerca sa clasificam aici zonele exceptate de la libera informatie in functie de media experienteitarilor cu traditie democratica. Am preferat sa combinam aici domenii comune legislatiei americane, canadiene, britanice, austriece si germane si nu am apelat la modelul francez, mult mai stufos si mai greu de sistematizat.
In principiu, prin secretele de stat (cu clasificarile clasice de secret, strict secret si ultrasecret, presupunand in acelasi timp si rata de circulatie si rata de timp diferite pentru prejudicia securitatea nationala. Pot intra in aceasta categorie: informatii cu privire la activitatile diplomatice si de politica externa ale unui stat pana la declararea lor oficiala, informatii cu privire la resursele naturale si la cercetarile specifice in domeniul resurselor. Indeobste, difuzarea unor asemenea informatii aduce dupa sine raspunderea penala, raspundere care implica pe de-o parte pedeapsa pentru procurarea lor frauduloasa, pe de alta pentru punerea lor in circulatie. In legislatiile cu adevarat permisive, in urma experientei acumulate in ultimii cincizeci de ani, exista insa specificatii cu privire la faptul ca, in cazul difuzarii unei informatii clasate la secret, instanta are de pus in balanta atat importanta informatiei propriu-zise (gradul ei de periculozitate), cat si valoarea ei in ochii opiniei publice. In fapt, cele mai avansate state democratice precizeaza in legea specifica faptul ca interesul public trebuie sa primeze atunci cand e vorba de un document secret, protejand astfel presa de tendinta birocratica de a clasifica mecanic drept “secrete” chestiuni de natura sa afecteze intreaga populatie sau chestiuni care nu aduc cu adevarat prejudicii securitatii natiunii.
Secretul parlamentar
Parlamentele sunt prin definitie institutii ale statului care lucreaza cu usile larg deschise, in vazul cetateanului. Lucrarile ordinare ale Camerelor sunt comentate de presa, cele extraordinare sunt de cele mai multe ori transmise in direct de posturile centrale de radio si televiziune. In mod logic, ele n-ar mai trebui sa fie protejate de o exceptare fata de libera circulatie a informatiilor, pentru ca orice contribuabil ar trebui sa stie cum e reprezentat in camera de aceia pe care i-a ales. Cu toate acestea, in unele legislatii moderne, lucrarile comisiilor parlamentare nu sunt socotite de “interes public”, plecandu-se de la premisa ca in comisii sunt pregatite, prin negocieri complicate si nu odata stanjenitoare, legile care vor fi supuse apoi dezbaterilor in plen. Curentele liberale de gandire asupra politicii contemporane considera insa, din ce in ce mai hotarat, ca practica “secretizarii” lucrarilor comisiilor parlamentare nu e una cu adevarat democratica, si ca asemenea obiceiuri ar trebui indepartate treptat, permitand o totala transparenta si asupra “debaralelor” alesilor tarii, nu numai asupra odaii de primire.

Secretul dosarelor de ancheta si secretul judiciar
In chestiuni de natura penala pot intra in conflict doua drepturi constitutionale egale in importanta: dreptul cetateanului la informatie si dreptul cetateanului la un proces corect. Iata un domeniu in care, cel putin in principiu, toate legislatiile democratice sunt de acord. Este si motivul pentru care sunt exceptate de la accesul liber la acele informatii care fac obiectul unor dosare in derulare (in ancheta), deschise de instantele abilitate (politia, procuratura, serviciile secrete), pana in momentul in care ele au fost instrumentate complet de catre aceste institutii si puse la dispozitia justitiei.
In cazul anchetelor, scurgerile de informatii si publicarea lor pot produce incalculabile pagube si chiar pierderi de vieti omenesti. Interpretate intamplator, inainte de finalizarea cercetarii, informatiile pot distorsiona adevarul, culpabilizand nevinovati sau dezvinovatind criminali, prevenind complici ori primejduind martori s.a.m.d. Atunci cand chestiunea este de mare interes pentru opinia publica, nimeni nu il opreste pe jurnalist sa intreprinda o ancheta pe cont propriu, dar el nu se poate substitui justitiei si, cu atat mai mult, nu e indreptatit sa difuzeze informatii obtinute pe cai ilicite din dosarele in curs de finalizare.
Ajunse in instanta, dosarele devin subiecte de proces, iar procesele sunt, in marea majoritate a cazurilor, publice. In anumite situatii, insa, instantele pot hotaritinerea procesului cu usile inchise, (adica judecarea fara public), ori pot interzice presei difuzarea numelor si imaginilor martorilor, ba chiar a marturiilor lor (pentru a le proteja), sau chiar difuzarea unor informatii provenind din documente aduse ca probe in instanta.
Difuzarea unor asemenea informatii de catre presa (fie ele din dosarele in ancheta, fie ele dinauntrul procesului, daca judecatorii au hotarat ca nu sunt publicabile) conduce dupa sine la penalitati, ziaristul sau organismul de presa putand fi aduse, la randul lor, in fata instantei, pentru violarea secretului judiciar.
Din momentul in care un proces a fost finalizat printr-o hotarare ramasa definitiva, dosarul procesului este inchis si accesul la el este liber, toate informatiile devenind de domeniu public, cu exceptia acelora pe care instanta le-a clasificat de la bun inceput drept confidentiale, in scopul protejarii unor persoane implicate.
Secretul vietii si afacerilor private
Daca institutiile fundamentale ale statului si acele institutii si organizatii care depind in mod direct de ele au obligatia de a lucra transparent, cu exceptiile mentionate mai sus, trebuie sa avem in vedere si faptul ca multe dintre ele, prin insusi specificul lor, utilizeaza date si informatii cu privire la viata particulara a persoanelor sau cu privire la tranzactii, averi, operatiuni bancare sau comerciale, afaceri de tot felul, care sunt facute de persoane si institutii private. In principiu, aceste date nu sunt de “interes public”, ele avand dreptul la protectie din partea respectivelor institutii de stat, din pricina ca, in mod logic, numai persoana vizata poate hotari daca accepta sau nu difuzarea lor, daca aceasta difuzare nu implica pierderi de natura economica sau morala pentru ea.
Desigur, chestiunea care se ridica in aceasta situatie este tocmai aceea ca, prin asemenea garantii de protectie a persoanelor si afacerilor private, drumul unei informatii de mare interes catre public este extrem de limitat, iar criticii acestui comportament guvernamental aduc in sprijinul presei doua argumente serioase, care merita sa fie analizate atent. Mai intai, protejand secretul informatiilor de natura personala aflate in fisiere sau baze de date ale institutiilor guvernamentale, se ofera un exemplu negativ de comportament agentilor privati, care sunt bucurosi sa respinga orice incercare a presei de a face lumina in chestiuni controversate sau de-a dreptul suspecte, in cazuri de mita, coruptie, santaj, fraude etc., etc. Cu exceptia secretului bancar, pretutindeni acceptat si recunoscut, institutiile private ar trebui, in principiu, sa accepte si ele faptul ca transparenta este o conditie a credibilitatii, echitatii, bunei convietuiri. Ori agentiile guvernamentale garantand secretul, presa este astfel impiedicata de ambele parti, in situatii de mare interes, sa ofere o imagine coerenta si documentata asupra realitatii.
In al doilea rand, criticii “secretului” in domeniul privat acuza faptul ca oprirea accesului la informatii care provin din surse oficiale incurajeaza indirect tendinta presei de a apela la scurgeri de informatii, la mijloace ilegale sau la surse neoficiale greu de verificat, care pot devia drumul adevarului spre public si pot primejdui credibilitatea.

Alte tipuri de secrete acceptate
Dupa caz, de la stat la stat, legislatiile de protectie a secretului mai pot excepta de la principiul liberei circulatii a informatiilor:
• tehnologiile de varf aflate in cercetare si aplicare in institutii specifice finantate direct de la bugetul de stat ;
• informatiile care pot conduce la dezvaluirea agentilor care lucreaza in exteriorul sau in interiorul tarii sub acoperire.