o5m11mf

1. Denumirea persoanei juridice a) Consideratii generale

Necesitatea individualizarii subiectelor de drepturi in cadrul circuitului juridic se manifesta intotdeauna cu aceeasi tarie, adica fara deosebire dupa cum subiectele sunt persoane fizice sau apartin categoriei persoanelor juridice.
Elementul juridic de individualizare - chipul in care se invedereaza personalitatea este, prin excelenta, numele, in ceea ce priveste persoanele fizice iar, corespunzatoare lui - prin finalitate si functiune - se afla denumirea persoanelor juridice, care serveste pentru desemnarea lor.
Obligatia persoanelor juridice de a purta o denumire este expres prevazuta de art. 38 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si la persoanele juridice.
O asemenea obligatie nu poate avea decat caracter general si imperativ; nici o exceptie nu este consacrata, nici o derogare nu este ingaduita de lege. b) Stabilirea denumirii

Decretul nr. 31/1954 a prevazut, prin art. 38, ca denumirea persoanei juridice trebuie sa fie stabilita ,,prin actul care a infiintat-o sau prin statut".
In cadrul reglementarii Decretului nr. 31/1954, stabilirea denumirii variaza dupa categoria persoanelor juridice la care se refera denumirea.
Facultatea stabilirii ,,prin statut" - in opozitie cu modul de stabilire prin
insusi actul de infiintare a persoanei juridice - nu poate exista decat in cazul persoanelor juridice a caror constituire presupune manifestarea de vointa, in acest sens, a asociatilor, adica a acelor persoane fizice sau juridice care urmeaza sa alcatuiasca, in calitate de membri, realitatea sociala a subiectului colectiv.
Denumiea fiind un atribut al personalitatii, stabilirea ei isi produce efecte de la data cand persoana juridica dobandeste capacitatea de a avea drepturi si obligatii.
Datorita aceluiasi caracter - de atribut al personalitatii - dreptul la denumire se stinge de indata ce persoana juridica inceteaza sa mai existe, cu o singura exceptie si anume, a cazului in care personalitatea juridica inceteaza prin dizolvare, caz in care activitatea persoanei juridice continua, sub aceeasi denumire, in scopul si in masura necesara lichidarii bunurilor. c) Publicitatea denumirii


Potrivit Decretului nr. 31/1954 (art. 38), denumirea persoanei juridice se trece
in registru, o data cu inregistrarea sau inscrierea persoanei la care se refera si aceasta masura constituie un mijloc de publicitate prin care denumirea este adusa la cunostinta obsteasca. d) Natura juridica a denumirii

Persoana juridica are, netagaduit, dreptul la denumirea stabilita in conditiile legii. Decretul nr. 31/1954 (art. 38) nu foloseste calificarea de ,,drept" cu privire la denumire - atunci cand reglementeaza acest atribut al personalitatii juridice - astfel cum se face, in mod expres, atunci cand se refera la dreptul la nume al persoanei fizice (art. 12).
O asemenea calificare este consacrata insa, in cuprinsul dispozitiilor decretului care instituie ocrotirea drepturilor personale-nepatrimoniale. Printre aceste drepturi, legea (art. 54 al Decretului nr. 31/1954) enumera, in chip distinct, dreptul la denumire.
Diin reglementarea dispozitiilor legale rezulta, asadar, ca denumirea constituie obiectul unui drept subiectiv, al unui drept personal nepatrimonial, apartinand persoanei juridice. Ceea ce caracterizeaza insa acest drept, spre deosebire de alte drepturi subiective, este faptul ca persoana juridica nu are facultatea de a exercita ori nu dreptul la denumire, ci ea are obligatia, impusa de lege, sa-l exercite. De altfel, in general, drepturile persoanelor juridice presupun obligatia, penru ele de a le exercita. Persoana juridica ,,va purta", astfel cum prevede categoric textul art. 38, denumirea ce i-a fost atribuita. Iar, intrucat dreptul la denumire constituie un atribut al personalitatii, el nu este susceptibil de a se stinge prin prescriptia extinctiva.
Dreptul la denumire, care, in legislatia noastra constituie numai un atribut de identificare - fara caracter patrimonial - nu este in circuitul civil ; el nu se poate transmite prin act juridic.
In temeiul acestui drept, persoana juridica poate cere rectificarea erorilor eventuale strecurate in registre, cu prilejul inregistrarii ori inscrierii denumirii stabilite.
Dreptul la denumire presupune, de asemenea, facultatea de a se opune ca o persoana juridica - sau poate chiar o persoana fizica - sa poarte, in chip nelegitim, aceeasi vocabula, denumire sau, in caul persoanelor fizice, ca nume de familie. Uzurparea denumirii, adica purtarea ei fara drept de catre o alta persoana, constituie premisa necesara ,,atingerii" la care se refera art. 54 al Decretului nr. 31/1954, atunci cand indrituieste pe cel care a suferit-o sa ceara instantei judecatoresti incetarea savarsirii faptelor vatamatoare.
Totodata, astfel cum arata textul articolului citat, persoana juridica vatamata
in dreptul sau la denumire va putea cere instantei sa indeplineasca acele masuri care vor fi socotite necesare de catre instanta pentru a se ajunge la restabilirea dreptului atins, cum ar fi, de pilda, publicarea hotararii judecatoresti respective sau retragerea din comert a produselor care poarta denumirea ilicita.
Executarea hotararilor judecatoresti, pronuntate in aceasta materie, este asigurata prin amenda pe care instanta judecatoreasca poate sa o pronunte,
in favoarea statului, impotriva celui care nu indeplineste, in termenul stabilit prin hotarare, faptele sa restabileasca situatia anterioara atingerii dreptului.
Ocrotirea legala ar putea fi invocata si impotriva utilizarii denumirii pentru desemnarea unei persoane juridice dintr-o opera literara, dramatica etc. e) Schimbarea denumirii

Schimbarea denumirii va fi trecuta in registru, in cazul persoanelor juridice supuse formalitatii inregistrarii sau inscrierii. Dispozitiile art. 38 al Decretului nr. 31/1954 nu prevad, expres, obligatia indeplinirii acestei formalitati decat cu prilejul stabilirii denumirii ; aplicarea acestei dispozitii se impune insa cu necesitate - pentru identitate de motive - si in cazurile in care denumirea este ulterior schimbata.

2. Sediul persoanei juridice a) Consideratii generale

Printre elementele de individualizare ale persoanei juridice se numara si sediul ei, care este chemat sa indeplineasca functii juridice corespunzatoare, in general, celor care sunt proprii domiciliului persoanei fizice. De aceea, textele legale care se refera la domiciliu sunt, deopotriva, aplicabile si persoanelor juridice, sediul fiind considerat, din acest punct de vedere, domiciliul lor, bineinteles, cu exceptia acelor dispozitii normative care privesc raporturi juridice proprii numai persoanei fizice si care sunt deci incompatibile cu natura persoanelor juridice, cum ar fi, de pilda, dispozitiile care reglementeaza locul deschiderii succesiunii sau cele care vorbesc de resedinta.
Regula dreptului comun o constituie aplicarea dispozitiilor privitoare la domiciliul ambelor categorii de persoane, atat celor fizice cat si celor juridice.
Astfel, in tacerea legii si a conventiei partilor, domiciliul este cel care determina locul platii (executarii) obligatiilor (art. 1104 Cod civil).
In general, aceleasi functii care reclama reglementarea domiciliului persoanei fizice reclama, deopotriva, ca orice persoana juridica sa aiba un sediu, loc in care ea sa poata fi considerata, intotdeauna, prezenta din punct de vedere al raporturilor juridice ; locul in care legea prezuma ca persoana juridica isi are o asezare care sa ingaduie cautarea si flarea ei in cadrul circuitului civil sau pentru exercitarea actiunii de supraveghere, de catre organele competente, cu privire la legalitatea activitatii desfasurate.
Spre deosebire insa de domiciliul persoanei fizice, legea nu defineste notiunea sediului ; legea se multumeste sa prevada numai modul in care sediul se stabileste (art. 39 din Decretul nr. 31/1954). b) Stabilirea sediului

Legea prevede ca ,,sediul persoanei juridice se stabileste potrivit actului care a infiintat-o sau statutului" (art. 39 din Decretul nr. 31/1954). c) Schimbarea sediului

Sediul are caracter permanent in sensul ca isi produce efectele cat timp are fiinta persoana juridica cu privire la care a fost stabilit d) Sediul ,,secundar"

Dispozitiile Decretului nr. 31/1954 (art. 39) se refera la ,,sediul persoanei juridice", fara nici o alta distinctie, ceea ce inseamna ca, in dreptul nostru, principiul unicitatii sediului este consacrat in privinta persoanelor juridice tot astfel cum acelasi principiu este consfintit in ceea ce priveste domiciliul persoanelor fizice.
Unicitatea domiciliului si a sediului constituie o regula de drept fireasca dat fiind ca, prin analiza naturii lor juridice, ele se infatiseaza ca atribute de identificare a personalitatii ; or, este, neindoielnic, de esenta unor asemenea atribute, ca aceeasi persoana sa fie identificata printr-un singur domiciliu sau sediu.
Dar principiul unicitatii domiciliului nu este de natura sa inlature posibilitatea resedintelor multiple ale aceleiasi persoane fizice, resedinte care determina anumite efecte de drept, cu caracter restrans, si anume, in masura in care le reclama necesitatile vietii juridice.
Tot astfel, in cadrul persoanelor juridice, aceleasi necesitati impun ca unele efecte de drept, cu caracter procedural, sa nu fie determinate, intotdeauna, numai de locul in care se afla sediul, propriu-zis, al persoanei juridice ; este vorba de stabilirea competentei teritoriale a instantelor de judecata ori a locului de citare a partilor.
Codul de procedura civila prevede, in aceasta privinta, ca cererea impotriva unei persoane juridice ,,de drept privat" se poate face nu numai la ,,instanta sediului ei principal", ci si la ,,instanta locului unde ea are reprezentanta, pentru obligatiile ce urmeaza a fi executate, in acel loc sau care izvorasc din acte incheiate prin reprezentant sau prin fapte savarsite de acesta"
(art. 7 Cod de procedura civila) ; citarea ,,la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, dupa caz, al reprezentantei (art. 87, pct. 2, Cod de procedura civila, reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I , pct. 30 din
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 138/2000). e) Domiciliul ales

Alegerea de domiciliu constituie o derogare conventionala de la efectele juridice ale sediului in ce priveste determinarea competentei judecatoresti, iar, uneori, deopotriva, si o imputernicire data unei alte persoane de a primi actele procedurale (art. 93 Cod de procedura civila).
Alegerea de domiciliu poate fi savarsita nu numai de persoanele fizice, ci si de catre cele juridice. Astfel, in cazurile in care alegerea de domiciliu este impusa de lege cu caracter obligatoriu (art. 1781 Cod civil) dispozitiile care reglementeaza o asemenea indatorire, nu prevad nici o exceptie cu privire la persoanele juridice.