k9o17on

Propunandu-mi sa abordez tema anuntata in titlu, doresc sa prezint in linii mari evolutia statutului international al Romaniei in epoca celui de-al doilea razboi mondial in comparatie cu cea a altor state. Intr-un conflict de pro-portii planetare, precum cel din anii 1939-1945, fiecare dintre statele implicate in ostilitati a cunoscut, desigur, situatii specifice, cu evolutii sau involutii mai mult sau mai putin de inteles, astfel ca, fata de razboiul general, fiecare dintre beligeranti (si nu numai ei, ci chiar si nebeligerantii ) a prezentat un caz, o particularitate. Este exact ceea ce mi-am propus sa surprind: cazul Romaniei, fara a pierde nici un mo-ment din vedere ca, simultan, se pot lua in consideratie diverse trasaturi comune pentru a judeca situatia altor state aflate intr-o zona geografica ori tinand, in anii razboiului, de o anumita alianta politico-militara. Cu titlu de exemplu, voi mentiona ca un specialist bulgar a investigat, fara a aprofunda insa problema respectiva, pre-ocupat fiind evident de tarile sud-estului European in perioada ultimei conflagratii mondiale, stabilind ca Bulgaria, Ungaria si Romania s-au aflat intre statele satelite ale Axei, spre deosebire de Albania, Grecia si Iugoslavia, ocupate de catre nemti.
In ceea ce priveste Romania se pot identifica urmatoarele faze ale evoluti-ei tarii noastre in cursul razboiului:
- septembrie 1939 -; mai 1940: neutralitatea de facto si de jure;
- mai 1940 -; august 1940: nonbeligeranta de facto si de jure;
- septembrie 1940 -; iunie 1941: nonbeligeranta de jure, cu incadrarea de facto
in tabara Axei Berlin -; Roma -; Tokyo;
- 22 iunie 1941 -; 23 august 1944: beligeranta de partea statelor Axei fasciste;
- 23 august 1944 -; mai 1945: cobeligeranta de facto (nerecunoscuta de jure de catre Aliati) de partea Natiunilor Unite in razboiul impotriva ultimilor membri ai Axei pe continentul European.
In extrem de bogata literatura stiintifica consacrata Romaniei in epoca celui de-al doilea razboi mondial, problema statutului international al ei nu a fost aborda-ta in mod special, ci doar tangential. Asa se explica si faptul ca, in diverse lucrari, se intalnesc referiri eronate, contradictorii pe marginea aspectului in discutie. Cel

1 mai adesea cititorul se confrunta cu urmatoarea situatie: se vorbeste de suportarea de catre Romania a unui regim de stat ocupat (uneori, mai nuantat, se indica un re- gim de stat cvasi-ocupat), in vreme ce pentru perioada ulterioara lui August 1944 existenta unui asemenea regim este, daca nu ignorata, chiar tagaduita. Astfel Mihai Fatu, dupa ce in peste trei sute de pagini s-a straduit sa demonstreze caracterul suta la suta fascist al regimului antonescian, staruie asupra “ocupatiei naziste” in Romania pana la 23 august 1944, pentru a se exprima la un moment dat: “Regimul politic instituit de Antonescu a fost o mostra de crima de inalta tradare fata de poporul roman pe care istoria nu o poate califica altfel”. (M. Fatu; 1984; 90)
Problema pusa spre dezbatere prezinta mai multe aspecte, dupa cum urmeaza:
I ). Cel dintai aspect priveste statutul international al Romaniei intre 1940 si 1944. A fost, in aceasta perioada,Romania un stat aliat al Axei ori, pur si simplu, o tara ocupata sau cvasi-ocupata de catre principala putere fascista -; Germania? Dupa cum am mentionat, potrivit unor specialisti, lucrurile ar fi stat, intr-adevar ast-fel. O asemenea opinie a avut o larga circulatie indeosebi in anii razboiului si la inceputul perioadei postbelice. Sa nu neglijam, in acest context, ca propaganda aliata a excelat in a prezenta intre 1940 si 1944 Romania, Finlanda, Ungaria, Bulgaria si chiar Italia ca state ocupate de catre al treilea Reich si aceasta din motive lesne de inteles in timpul campaniei militare contra Wehrmachtului. Mai mult, politica oficia-la a liderilor Natiunilor Unite s-a condus dupa un asemenea principiu, ca de exem-plu, S.U.A. in octombrie 1940, cand au dispus blocarea tuturor bunurilor romanesti de peste Ocean, dupa sosirea Misiunii militare germane la noi, pe motivul ca tara noastra ar fi devenit o tara ocupata. Cunoscand azi documentele fundamentale ale epocii si apreciind cu luciditate situatia, se poate afirma categoric ca intrarea Misi-unii germane nu a echivalat cu ocuparea Romaniei, precum in cazul Poloniei in 1939, al Iugoslaviei in 1941 ori al Ungariei in 1944. De altfel, insasi directiva sem-nata de Hitler la 10 octombrie 1940 insista ca nu cumva actiunea Wehrmachtului sa dea si cea mai mica aparenta de ocupatie militara a Romaniei. Intr-adevar, Misiunea militara germana a fost invitata (nu de Antonescu, ci, initial, de regele Carol al II-lea), iar, cand in noiembrie 1940 Romania a aderat la Pactul Tripartit, a facut-o ca tara cu drepturi suverane, parte contractanta.
Revenind la propaganda aliata din vremea razboiului, la 14 august 1941, Roosevelt si Churchill, semnand Charta Atlanticului, la care au aderat apoi toate celelalte Natiuni Unite, inclusiv U.R.S.S. la 24 septembrie 1941, isi propuneau, la punctual al treilea, cu gandul desigur la tarile aflate in situatia Romaniei, sa redea “drepturile suverane si liberul exercitiu de guvernare al celor care au fost privati de ele prin forta”. (A. Vianu; 1976; 111) Spre sfarsitul ostilitatilor in Europa, aseme-nea formule au fost abandonate de Aliati, care si-au dat seama ca, propunandu-si sa pedepseasca intr-un fel sau altul statele colaboratoare ale Axei, trebuiau sa scoa-ta Romania, Ungaria, Bulgaria si Finlanda dintre tarile ocupate, in aceasta situatie nemaifunctionand criteriul de culpabilitate proprie pentru care acestea puteau fi che-mate la raspundere.
Statutul juridic international al Romaniei in raporturile cu membrii Axei, cu Germania in mod special, nu a fost precizat printr-un document anume; ca si in ca-zurile altor state, practica si-a spus cuvantul, iar realitatea istorica ne obliga sa con- semnam ca -; dintre toate tarile aflate in situatie analoaga (Ungaria, Finlanda si Bul-

2 garia) -; Romania, alaturi de Finlanda, s-a bucurat de la inceput si pana la sfarsit de un regim ce o excludea automat din categoria statelor ocupate de Reichul nazist. Numai in atare situatie au fost posibile, in august -; septembrie 1944, desprinderile celor doua tari -; pe cai diferite, dar cu acelasi sens si effect -; de Axa fascista.
Pentru definirea statutului international al Romaniei intre 1940 si 1944 nu pot fi neglijate:
A). Raporturile personale stabilite intre Hitler si Antonescu. Directia de prin cipiu a Romaniei spre Axa a depins hotarator de vointa “conducatorului” statului roman dintre 1940 si 1944 care, neurmarind ori neinteresandu-se de o precizare globala a relatiilor bilaterale, facea ca trainicia sistemului sa depinda personal de el. In una din primele sedinte ale guvernului sau, generalul I. Antonescu declarase ca noi mergem suta la suta, pana la moarte, alaturi de Axa. Ori vom triumfa cu Axa, ori vom cadea cu Axa (21 septembrie 1940). O declaratie similara facuse si in sedinta din 18 septembrie 1940 a cabinetului. De asemenea, la 5 august 1944, deci la ultima intrevedere cu Hitler, maresalul Antonescu l-a asigurat pe führer de hotararea sa de a continua razboiul alaturi de Germania, fapt relevat atat de varianta germa-na, cat si de cea romana realizate pe marginea intalnirii de la Wolfsschanze. Nota germana a retinut aceasta expresie a maresalului: Romania va ramane de partea Germaniei si va fi ultima tara care va parasi Reichul, pentru ca stia ca sfarsitul Germaniei insemna sfarsitul Romaniei. Pentru discutia noastra, de mare interes este recunoasterea lui Hitler ca armata romana era aliata cu Wehrmachtul in razboiul mondial.

Poporul roman nu a impartasit insa punctul de vedere al maresalului. Acesta a cunoscut adevarata situatie, astfel ca, in februarie1942, se destainuia lui Joachim von Ribbentrop in acest sens: “Singur si numai cu sprijinul domnului Mihai Anto-nescu am declarat fara a intreba poporul ca politica ce trebuie s-o duc este alaturi de Axa”. (“Procesul marii tradari nationale”;1946;13)
Relativ la raporturile personale dintre Hitler si Antonescu, se impune preci -; zarea ca acestea, de natura speciala, au afectat relatiile dintre Berlin si Bucuresti, cu avantaje directe pentru Reichul nazist, dar si cu foloase indiscutabile pentru trata -; mentul rezervat Romaniei in cadrul Axei. Se stie ca, dupa Mussolini, maresalul An-tonescu se bucura cel dintai de stima führerului, intre toti liderii tarilor Axei, iar Antonescu, in cadrul intrevederilor sale cu Hitler, nu si-a ascuns niciodata gandurile, expunandu-si deschis opiniile si situatia Romaniei. A. Simion a observat, mai de -; mult, ca, deja la primele intrevederi cu Hitler, Antonescu a recurs la un ton ferm, ceea ce, departe de a-i displace führerului, a facut impresie asupra-i. Nu mai tarziu decat in ajunul propriului sfarsit politic, Antonescu i-a reamintit lui Hitler, cu prile-jul men`tionatei intrevederi din 5 august 1944, ca problemele economice provocasera tot timpul “raporturi foarte incordate” intre Romania si Reich, precizandu-i datoria sa sa apere “avutul si munca poporului si statului roman”. (“Magazin istoric”;1968;43)
Documentele tiparite evidentiaza in ce grad, in cursul campaniei din Est, con -; flictul romano-german s-a manifestat si in domeniul militar. Ca exemplu in acest sens putem da telegrama din 3 decembrie 1942 trimisa de I. Antonescu generalului Ilie Steflea, seful M. St. M. roman. Era la scurt timp dupa succesul contraofensivei sovietice la Stalingrad, soldata cu pierderea in “clestele” Armatei Rosii a armatelor sase germana, trei si patru romane, iar maresalul tinea sa sublinieze ca raspunderea

3
in fata istoriei o poarta el pentru ca nu a facut mai mult decat a facut pentru a impiedica masacrarea armatelor, datorita usurintei cu care a procedat conducerea germana, a lipsei totale de prevedere si a impasivitatii cu care a primit semnalele noastre de alarma si pregatirile stiute din vreme ale inamicului. Ne intrebam daca o asemenea “inculpare” a responsabilitatilor germane ar fi putut fi posibila in cazul functionarii unui regim de ocupatie al Berlinului la Bucuresti ?
Pe planul politico-diplomatic retine atentia faptul ca, in anii razboiului, Ro-mania s-a bucurat de largi posibilitati de manevra in domeniul relatiilor interna-tionale. Astfel, in primul rand Romania a intretinut relatii diplomatice nu numai cu membrii Axei, ci si cu statele neutre ( Spania, Portugalia, Elvetia, Suedia, Turcia sau Vaticanul), iar, in masura in care nu a intervenit starea de beligeranta, cu membrii Natiunilor Unite (S.U.A. s.a.), ceea ce nu s-a petrecut in cazul tarilor realmente ocu- pate de Germania (Polonia, Cehoslovacia, Danemarca s.a.) ori a regimurilor marioneta ale lui Tisso, pavlovici sau Quisling. Mai mult decat atat, Romania, precum Finlanda, Ungaria, Bulgaria si indeosebi Italia, tocmai beneficiind de regimul ei a desfasurat ample negocieri de pace separata in anii 1943-1944. Berlinul a aflat de acest lucru si, in primavara anului 1944, Hitler a solicitat personal lui Antonescu pedepsirea “principalului vinovat” -; Mihai Antonescu, insusi titularul M.A.S. din Bucuresti (care insa actiona cu avizul maresalului). Bineinteles, I. Antonescu a luat apararea princi-palului sau colaborator si, in schimbul asigurarii ca Romania isi va continua drumul alaturi de Germania pana la sfarsitul razboiului, nu a admis sa se dispenseze de serviciile celui aflat in culpa. Este adevarat ca promisiunea maresalului era grava, dar statutul Romaniei nu a fost “alterat”, führerul a inteles si nu a mai insistat.
B). Pentru elucidarea problemei in discutie se impune, netagaduit, sa luam in dezbatere si pozitia Reichului in privinta statutului Romaniei. Fara a intra in detalii, atrag atentia asupra urmatoarelor considerente:
1. Luand act de negocierile separate de pace ale Budapestei si Bucurestilor, Hitler a dispus, in ianuarie 1944, pregatirea operatiunilor “Margarethe I” si “Margarethe II”, adica ocuparea Ungariei si, respectiv, a Romaniei de catre fortele Wehrmachtului. Planul “Margarethe I” a fost executat, la 19 martie 1944, astfel ca Ungaria, ocupata de unitatile naziste, va combate alaturi de Reich pana la dezastrul final din prima-vara anului 1945. In ceea ce priveste Romania, dupa intrevederile Hitler -; Antonescu din 26 -;27 februarie 1944, Berlinul decise contramandarea tuturor preparativelor la operatiunea “Margarethe II”, de unde si preexistenta conditiilor propice pentru pre -; gatirea si declansarea insurectiei din August 1944: in tara noastra nu existau trupe germane de ocupatie, in afara unitatilor ce constituiau misiunile militare si a celor aflate, alaturi de fortele romane, in zona operativa din Moldova. Ca atare, problema ce atrage atentia este urmatoarea: daca in conceptia conducerii OKW-ului Romania ar fi fost o tara ocupata, inainte de ianuarie 1944, mai era nevoie de un plan pen-tru ocuparea ei ?

2. Dar nu numai OKW-ul, ci si M.A.E. al Reichului, deci departamentul ce era cel mai mult in masura sa defineasca natura raporturilor dintre Berlin si Bucu-resti, nu accepta in 1944, cu numai o luna inainte de cotitura de la 23 August 1944, includerea Romaniei intre tarile ocupate; dimpotriva. La 20 iulie 1944, von Ribbentrop se adresa lui W. Keitel, raspunzand la o solicitare a feldmaresalului,

4 adjunctul lui Hitler la conducerea OKW-ului, precizandu-i ca pana atunci Ger -; mania nu tratase Romania decat ca “un stat aliat”. Si mai semnificativ, funda-mental din punctul de vedere al problemei tratate, era urmatorul pasaj din “Re-vista Arhivelor”:“A trata Romania ca unnteritoriu ocupat, cum se tinde ocazio- nal de catre diferite forurui germane, nu este, fireste, posibil”. (3/1974;405)
C). Totodata nu poate lipsi, fireste, precizarea ca singura zona a Romaniei re-almente ocupata de Germania a fost nord-vestul Transilvaniei: “cedata” Ungariei horthyste prin odiosul dictat de la Viena din 30 august 1940, aceasta parte a tarii a fost invadata de fortele Wehrmachtului la 19 martie 1944, adica atunci cand s-a pus in aplicare planul “Margarethe I” al OKW-ului. Ea va ramane sub ocupatia ger-mana, dublata de cea maghiara, pana la 25 octombrie 1944, cand trupele romane, in alianta cu cele sovietice, au alungat de pe meleagurile strabune ultimele ramasite fasciste.
D). Concluzionand, ne intrebam: care a fost, totusi, statutul international al Romaniei intre 1940 si 1944, care a fost regimul ei in cadrul Axei fasciste ? Respingand de plano orice demonstratie despre existenta unui regim german de o-cupatie in Romania,admitem in schimb utilizarea unui termen ce nuanteaza situatia, in raport nemijlocit cu realitatea istorica.Termenul a fost folosit si inainte de 1939, dar s-a impus in domeniul dreptului international si al politicii mondiale cu deose- bire din epoca celui de-al doilea razboi mondial si dupa aceea: satelitismul. Cu alte cuvinte, Romania a avut in cadrul Axei regimul unui stat satelit. O atare si- tuatie, careia in epoca studiata i-au cazut victima nu numai o serie de “mici pu- teri ” (intre care includem si Romania ), ci si puteri ca Franta, Italia, China, a re- zultat in chip direct din conflictele si vointa marilor puteri, iar, in ceea ce prives- te tara noastra, cel putin, initiativa nu a apartinut nicidecum Bucurestilor. Regimul antonescian a fost unul de acceptare a realitatilor momentului (poate, adesea, de prea mare acceptare), iar liderul sau, I. Antonescu, desi facea razboiul alaturi de Axa, a ramas increzator in victoria Natiunilor Unite, in frunte cu Anglia. Sateli- tismul in tabara germana reprezenta esenta statutului Romaniei in momentul de-clansarii insurectiei din August 1944, care, rasturnand un regim ce se identificase cu respectivul statut, a pus in discutie, repudiindu-l, intreg sistemul relatiilor externe ale Romaniei. Ce noutati au survenit in continuare, pana la incheierea ostilitatilor pe continentul european?
II) Insurectia din August 1944 a insemnat, pentru cei care au pregatit-o si infaptuit-o, pentru intreg poporul roman, un act al vointei nationale. Declansat intr-un context international prielnic, actul istoric de la 23 august 1944 a exprimat vo- inta Romaniei de a reintra in drepturile sale suverane depline, de afirmare a inde- pendentei nationale si de reintegrare teritoriala. Documentele de baza ale insurec- tiei, precum Proclamatia regala si Declaratia guvernului din noaptea de 23/24 au- gust 1944, au facut cunoscute tarii si lumii intregi aceste obiective, stabilite cu maximum de realism politic, in functie de promisiunile date de Aliati in cadrul negocierilor secrete anterioare si, de asemenea, de principiile cuprinse in Charta Atlanticului, in declaratiile marilor conferinte interaliate ale liderilor aliati si repre- zentantilor lor ( Moscova -; 1943, Teheran -; 1943 etc.). Rasturnarea dictaturii antones- ciene a coincis, automat, cu incetarea starii de beligeranta a Romaniei de partea Axei fasciste, fapt facut cunoscut imediat prin Proclamatia regala, iar din cursul

5 noptii de 23/24 august 1944, cu inrolarea de facto a tarii noastre in tabara Natiu- nilor Unite, situatie consacrata si de jure la 24 august 1944, orele 16. 30, prin declaratia oficiala de razboi a guvernului C. Sanatescu difuzata de posturile de radio. Romania s-a angajat, totodata, sa semneze imediat armistitiul cu puterile Natiunilor Unite (U.R.S.S., S.U.A., si Marea Britanie), prin care s-ar fi consfintit oficial sfarsitul ostilitatilor cu acestea. Conventia de armistitiu s-a semnat, se stie, in noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, marcand intrarea Romaniei, cu incepere in zorii zilei de 24 august 1944, in razboiul contra Germaniei naziste si a ultimilor ei aliati, dar neacordand Romaniei, dupa cum nu o va face nici Conferinta pacii din 1946, regimul la care - dupa modelul Italiei -; se astepta: nu beligeranta, ci calitatea de cobeligerant al Natiunilor Unite. Ce insemna cobelige- ranta in conditiile date, se desprinde din aceasta definitie cuprinsa in ultimul Dictionar de drept international public editat la Bucuresti: “Situatia in care se afla un stat care participa la un conflict armat alaturi de alte state, impotriva unui ina-mic comun, fara a face parte din alianta cu statele alaturi de care participa la lup- te . In aceasta situatie se afla, de regula, statul care la inceputul ostilitatilor lupta alaturi de un grup de state, iar apoi intoarce armele impotriva acestora. Cobelige- ranta creeaza efecte pe planul raspunderii internationale, statul cobeligerant avand dreptul sa ia parte, alaturi de celelalte state beligerante, la incheierea pacii, sa de-vina parte contractanta la tratatul de pace si sa beneficieze de reparatii de razboi.”

(1982; 55)
Situatia internationala a Romaniei dupa 23 August 1944, cea la care a spe- rat si acea care a rezultat, a depins decisiv de acordurile secrete incheiate intre marii parteneri ai Natiunilor Unite si care, daca nu exprimau deschis telurile contractantilor, oricum nu le ignorau in subtext. In august 1944, tarile din sud-estul Europei fusesera deja impartite in sfere de interese, prin acorduri interaliate cu caracter temporar, reinnoite in octombrie 1944 la Moscova si mentinute dupa terminarea conflictului general. Numeroase si elocvente documente provenind din arhivele romane si straine evidentiaza deteriorarea continua a statutului internatio- nal al tarii noastre imediat dupa 23 august 1944. Voi mentiona numai unele dintre aceste documente, fara sa prezint concluzii finale, ci doar sa ofer sugestii semnifi- cative.
1. La 28 august 1944, Gr. Niculescu-Buzesti, ministrul de externe al guver- nului insurectional de la Bucuresti, transmitea reprezentantului nostru de la Ankara, Al. Cretzianu, o lunga comunicare, care, a doua zi, a fost predata ambasadorilor S.U.A. si Angliei din capitala Turciei. Nota sesiza ca, de la 24 august 1944, Romania se afla in stare de razboi cu Germania si ca, la Bucuresti, fusese bine primita declaratia lui V.M.Molotov din 25 august 1944 in sensul ca Armata Rosie nu va dezarma trupele romane care continuau lupta impotriva celor naziste. Guver- nul roman spera ca promisiunea va fi respectata, insistand sa se stopeze capturarea militarilor romani de pe frontul din Moldova. Se exprima dorinta de a se stabili imediat relatii diplomatice cu U.R.S.S. Cel mai important era insa paragraful al 7-lea al notei: “Guvernul roman, care de acum inainte se afla in situatia de facto de cobeligerant, doreste ca Natiunile Unite sa-l recunoasca drept aliat ”. Nota prezen- tata a ramas fara nici un fel de urmari practice.
2. La 31 august 1944, acelasi Gr. Niculescu-Buzesti, prin telegrama nr. 44, s-a adresat tot lui Cretzianu pentru a-i informa pe diplomatii S.U.A. si Angliei la

6
Ankara. Se aprecia ca fiind “ insuportabila “ situatia rezultata din amanarea semnarii armistitiului la Moscova. Demnitarul roman nu ascundea realitatea cruda: “…Incepe (in Romania) sa se raspandeasca impresia ca amanarea semnarii armistitiului a fost determinata de dorinta de a ocupa integral teritoriul romanesc de catre trupele sovietice”.Faptul nu era justificat, din momentul in care “guvernul roman a lichidat aproape in intregime prin propriile sale mijloace rezistenta germana”. Se insista, tot- odata, ca marile puteri occidentale sa obtina de la U.R.S.S. respectarea promisiunii date in cursul negocierilor secrete anterioare lui 23 august 1944 despre faptul ca
Armata Rosie va ocoli o zona din Romania ( inclusiv capitala tarii), tocmai pentru a nu lasa impresia ca intervenea in afacerile sale interne.
3. A doua zi, la 1 septembrie 1944, telegrama nr. 55 expediata de Niculescu- Buzesti la Ankara se pronunta in mod cat se poate de categoric in sensul ca tru- pele aliate “au impresia ca considera Romania drept o tara ocupata”.
4. Tot la inceputul lunii septembrie 1944, Al. Cretzianu a prezentat ambasa- dorului sovietic Vinogradov nota nr. 1383. Respectand instructiunile sosite de la Bucuresti, diplomatul roman relata un fapt cu totul sui generis: un general sovietic din Bucuresti solicitase autoritatilor romane sa-i arate in ce mod se ingrijisera de asigurarea pazei echipei lui I. Antonescu, aflata -; dupa evenimentele din noaptea de 23/24 august 1944 -; in detentie intr-o casa conspirativa a P.C.R. din Capitala. Condusi la fata locului, reprezentantii aliati, la plecare, au sechestrat pe toti fostii demnitari, pe care i-au pus sub controlul unor soldati ai Armatei Rosii, carora le-au fost adaugati si cativa ostasi romani. Nota lui Cretzianu socotea ca atare cele intamplate “o incalcare fatisa a suveranitatii Romaniei”.
5. Reprezentanti ai guvernelor de la Bucuresti s-au referit si in alte ocazii la evolutia lenta dar sigura a Romaniei spre regimul armistitiului: Niculescu-Bu- zesti in intalnirea cu reprezentantii presei din 1 septembrie 1944; acelasi intr-o discutie cu un reprezentant al O.S.S.-ului la Bucuresti; Iuliu Maniu intr-o intalnire cu B. Berry, reprezentantul oficial al S.U.A. la Bucuresti, in seara de 8 decembrie 1944; C. Visoianu, succesorul lui Niculescu-Buzesti la conducerea M.A.S., intr-o intrevedere cu B. Berry la 3 ianuarie 1945.
6. Dupa semnarea conventiei de armistitiu, instituirea unui regim de ocupatie a fost sanctionata prin crearea Comisiei Aliate(sovietice) de Control, cu prerogative atat de largi incat putea stanjeni si chiar anula autoritatea guvernelor de la Bucu- resti, initiativele lor.