u6m14mg
Notiunea de infractiune
Conceptul de infractiune si constiinta dreptului penal este folosit sub mai multe acceptiuni.
Intr-o acceptiune -; infractiunea este o fapta a omului prin care se infrange o norma imperativa, se aduce atingere (se vatama ori se pericliteaza) unei anumite valori sociale si pentru care cel ce a avarsit o astfel de faata urmeaza sa suport o pedeapsa. Inaceasta acceptiune infractiunea imbraca forme concrete de: tradare comisa de x, ucidere comisa de y, furt comis de z etc.
Intr-o alta acceptiune, conceptul de infractiune, desemneaza fapta descrisa prevazuta de legea penala cu elementele sale componente si care defineste o anumita infractiune. Este acceptiunea ce o are in vedere legiuitorul care observamd faptele periculoase pentru valorile sociale esentiale ale societatii le interzice sub sanctiuni specifice pentru a preveni infaptuirea lor in viitor.
In sfarsit, conceptul de infractiune este examinat ca institutie fundamentala a dreptului penal care alaturi de alte doua institutii tot fundamentale - raspunderea penala si sanctiunile de drept penal -; formeaza structura dreptului penal “pilonii” dreptului penal. Institutia infractiunii, in aceasta acceptiune a fost considerata in doctrina penala pe buna dreptate ca “piatra de temelie” a oricaruio sistem de drept penal.
Intre acceptiunile conceptului de infractiune nu se poate pune semnul egalitatii ele fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare a gradului mai restrans ori mai intins de generalizare.
Definitia generala a infractiunii
Potrivit art. 7 c.p. “infractiunea este fapta care reprezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala”.
Prin definirea notiunii generale de infractiune, legiuitorul nostru pune in evidenta aspectele: material, uman, social, moral-politic si juridic ale acesteia, confera cu alte cuvinte complectului general de infractiune un caracter realist, stiintific.

In adevar, infractiunea ca fenomen ce se petrece in realitatea sociala imbraca aspectele de a fi:
• material in sensul ca reprezinta o manifestare exterioara a individului;
• uman pentru ca reprezinta o activitate omeneasca;
• social caci priveste, se indreapta impotriva relatiilor sociale;
• moral-politic, caci reprezinta atitudine morala si politica a faptuitorului fata de valorile sociale;
• juridic, caci reprezinta o incalcare a unei norme juridice penale.
In notiunea de infractiune se retine ceea ce este esential pentru fapta: pericolul social, vinovatia si prevederea in lege.
Trasaturile esentiale ale infractiunii
Fapta care prezinta pericol social
Fapta -; este o manifestare a individului in sfera realitatii, in cadrul relatiilor sociale. Fapta reprezinta o activitate a unui membru al societatii in cadrul relatiilor sociale, in cadrul relatiilor cu semenii lui.
Fapta care prezinta pericol social. Pericol social prezinta orice activitate contrara normelor in vigoare caci impiedica normala desfasurare a relatiilor sociale. Dintre faptele care prezinta pericol social se detaseaza prin gradul cel mai ridicat de pericol social - infractiunea.
Fapta care prezinta pericolul social al unei infractiuni este fapta prin care se pericliteaza ori se vatama valorile sociale aratate in art. 1 c.p., si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.
Cu alte cuvinte, trasatura esentiala a infractiunii de a fi o fapta ce prezinta pericol social se materializeaza asa cum se prevede in art. 18 c.p., prin doua aspecte: prin fapta se aduce atingere unor valori sociale importante, aratate generic in art. 1 c.p. pentru sanctionarea unei astfel de fapte este necesara aplicarea unei pedepse.
Pericolul social al infractiunii este aplicat de legiuitor in functie de valoarea sociala careia I se aduce atingere; de dinamica faptelor oferita de statistica penala; de imprejurarile in care se savarsesc faptele; de persoana infractorului etc. pericolul social nu este acelasi pentru toate infractiunile, el difera in functie de valoarea sociala primejduita prin fapta penala si poate fi diferit pentru aceeasi infractiune in functie de interesul ocrotirii intr-un moment ori altul al dezvoltarii sociale.
In doctrina penala pericolul social ca trasatura a infractiunii este cunoscut sub doua forme: generic sau abstract si concret.
Pericol social generic sau abstract este apreciat de legiuitor in momentul inscrierii faptei periculoase in legea penala ca infractiune. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective ca: insemnatatea valorii sociale care trebuie ocrotita; gravitatea vatamarii ce I se poate aduce valorii sociale, frecventa faptelor ce se pot savarsi, persoana faptuitorului, imprejurarile in care se pot savarsi astfel de fapte s.a.
Pericol social concret, este pericolul ce-l prezinta o fapta concreta savarsita de o persoana si este apreciat de instanta judecatoreasca cu prilejul judecarii faptei -; el se reflecta in sanctiunea penala aplicata.
Fapta savarsita cu vinovatie
A. Notiune
Vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia.
Ca atitudine psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si fata de urmarile acesteia -; vinovatia -; este rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta si vointa. In adevar, vinovatia presupune o atitudine constienta in sensul ca faptuitorul isi da seama, are reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos si savarseste cu vointa aceste actiuni sau inactiuni antrenend energia sa fizica spre realizarea rezultatelor urmarite.
B. Formele vinovatiei
Ca trasatura esentiala a infractiunii, vinovatia imbraca doua forme principale: intentia si culpa. La acestea se mai adauga si o forma mixta -; praeterintentia sau intentia depasita specifica unor infractiuni.
Intentia. Este o forma principala de vinovatie definita in art. 19 pct. 1 c.p. si reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului rezultand din prevederea rezultatului faptei sale si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.
Intentia este cunoscuta in doctrina si in legislatie sub doua modalitati: directa si indirecta
Intentia directa se (prevazuta in art. 19 pct. 1 lit. a, c.p.)caracterizeaza prin prevederea rezultatului faptei si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea faptei.
Intentia indirecta (art. 19, pct. 1, lit. b, c.p.) se caracterizeaza prin prevederea rezultatului de catre faptuitor, rezultat care nu mai este urmarit ci acceptata eventualitatea producerii lui.
Culpa. Ca forma de vinovatie culpa este definita prin dispozitiile art. 19 pc. 2 c.p. si consta in atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l accepta, socotind fara temei ca acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale desi putea si trebuia sa-l prevada.
Culpa este cunoscuta in doctrina si in legislatie sub doua modalitati: culpa cu prevedere si culpa simpla.
Culpa cu prevedere. Se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmareste, nu-l accepta si considera fara temei ca acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumita in doctrina penala, culpa cu previziune, sau usurinta ori temeritate.
Culpa simpla sau culpa fara prevedere, ori neglijenta sau greseala cum mai este denumita in doctrina penala, se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.
Intentia depasita (praeterintentia) este o forma mixta de vinovatie, ce cuprinde intentia si culpa reunite. Intentia depasita este forma de vinovatie ce se realizeaza prin savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit ori acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut, desi trebuia si putea sa-l prevada.
Prevederea in lege ca trasatura esentiala a infractiunii
Pentru existenta oricarei infractiuni sunt necesare cele trei trasaturi esentiale: fapta ce prezinta pericol social, savarsita cu vonovatie si prevazuta de lege, intrunite cumulativ. Lipsa oricareia dintre aceste trei trasaturi esentiale conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei. Mai mult, putem observa ca in considerarea unei fapte ca infractiune se cerceteaza mai intai daca fapta este prevazuta de legea penala si daca raspunsul este pozitiv, adica fapta este prevazuta de legea penala se vor cerceta si celelalte trasaturi esentiale pentru a observa implinirea lor cumulativa si considerarea faptei ca infractiune.
Prin prevederea penala, a faptei periculoase -; ce se savarseste cu vinovatie se realizeaza diferentierea infractiunii de celelalte form de ilicit juridic.
Orice infractiune trebuie sa fie prevazuta de legea penala ca atare, dar nu orice fapta prevazuta de legea penala este si infractiune caci prevederea in lege este doar o trasatura a acesteia pe langa celelalte de a prezenta pericol social si de a fi comisa cu vinovatie.