Pentru ca actul juridic sa produca efecte normale si sa fie deplin valabil, nu este destul sa existe o vointa care sa-l creeze; aceasta vointa trebuie, in plus, sa nu fie viciata. Vointa este viciata, atunci cand nu este libera si netulburata in manifestarea ei. u9j21js
Vointa este tulburata, atunci cand intervine o cauza de eroare, care fara a fi destul de grava pentru a o distruge, este totusi destul de grava pentru a o tulbura. Cand cauza erorii se datoreaza unui fapt fortuit, iar nu vointei unei personae, tulburarea poarta numele de eroare propiu-zisa; iar cand cauza erorii se datoreaza manoperelor frauduloase ale unei personae, eroarea ia numele de dol.
Viciile vointei se mai numesc si vicii de consimtamant. Aici cuvantul consimtamant este intors de la sensul sau tehnic, in care inseamna vointa uneia din parti intr-un act bilateral; el e luat intr-un sens larg si inseamna vointa in general, inclusa in manifestarile ei unilaterale.
Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu, trbuie sa aiba o oarecare gravitate. Ca regula generala se poate spune ca viciul trebuie sa fie destul de grav pentru a determina pe autor sa faca actul juridic, cu alte cuvinte, viciul trebuie sa fie de asa natura, incat partea, a carei vointa a fost viciata, n-ar fi facut actul daca vointa sa ar fi fost netulburata, si n-a facut actul decat tocmai din cauza erorii.
Viciile vointei nu impiedica formarea actului juridic, prin aceasta se disting de absenta vointei. O vointa exista de fapt si deci poate forma un act juridic; insa ea nu s-a putut manifesta in deplina libertate sau in deplina cunostinta de cauza. De aceea legea permite parti a carei vointa a fost viciata, sa ceara in justitie anularea actului juridic, printr-o actiune numita actiune in nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este exercitata, actul exista si isi produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei vointa a fost viciata, justitia constata existenta viciului, actul cade.
Dar fara a fi absolute inconstienta vointa poate sa fie, in chiar momentul cand ea se manifesta, determinate printr-o intunecime interna provenind din ignoranta autorului actului, sau prinr-o influenta exterioara de constrangere sau de amagire. In asemenea cazuri vointa exista totusi, si continua a-si produce efectele juridice determinate prin natura actului juridic care s-a produs pana cand autorul actului sau acel care reprezinta puterile sale, nu vor pretinde a se desfiinta taria si eficacitatea juridical a actului dovedind ca vointa a fost determinate sau prin ignoranta interna a autorului, prin eroare sau prin influenta amagitoare manifestata prin manoperele frauduloase exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin dol sau prin constrangere morala manifestata prin amenintari sau acte de violenta exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin violenta.
Eroarea fie interna, fie produsa prin manoperele frauduloase ale altuia,constituie viciu de vointa fara distinctia intre cazul cand ea e referitoare la o stare de fapt, si cazul cand e privitoare la un precept al legii. Principiul “nemo jus ignorare censetur” nu se aplica in cazurile in care legea apara vointa individuala de propiile ei greseli.
Se pot ivi cazuri in care eroarea uneia sau a ambelor personae intre care un raport juridic se naste sa dea loc la un dezacord intre parti cu privire la o modalitate a raportului.
In asemenea cazuri eroarea constituie mai mult decat un viciu de consimtamant, intrucat dezacordul pe care il produce intre parti impiedica raportul de a se forma; nu este numai viciu de vointa ci este lipsa de consimtamant, adica de acord.
Eroarea ( fie de drept, fie de fapt, legea nu distinge) poate, sa fie ceva mai mult decat un viciu; ea poate sa fie o cauza de dezacord, si atunci contractul nu s-a putut forma, pentru ca lipseste acordul. Dezacordul asupra naturii prestatiei sau a prestatiilor reciproce care au a se naste din contract, sau asupra identitatii obiectului la care prestatia se refera, sau asupra modalitatilor sub care una din parti a inteles a se oblige.
In afara de aceste cazuri, eroarea nu duce la stricarea conventiei decat atunci cand cade asupra substantei obiectului. Cuvantul de substanta nu trebuie luat intr-un inteles metafizic, in care el nu ar corespunde cu interesul subiectiv care e continutul oricarui drept privat. Pe de alta parte substanta obiectului conventiei, nu e substanta unui lucru material, ci substanta prestatiei sau a prestatiilor la care o parte s-a obligat sau la care partiile s-au obligat reciproc, caci aceste prestatii iar nu materialitatea lucrului formeaza obiectul direct al contractului. Dar prestatia e aceea pe care partial contractante au determinat-o, de unde rezulta ca elementele constitutive ale prestatiei vor fi sau nu private ca substantiale dupa cum interesul partilor le-a dat sau nu acest character. In alte cuvinte caracterul substantial al obiectului trebuie ca sa corespunda cu o notiune juridical sis a fie apreciat subiectiv nu obiectiv.
Substanta poate deci sa consiste dupa imprejurari, sau in validitatea juridica a prestatiei, sau in posibilitatea ei intr-un anumit moment sau in anumite conditii voite de parti, sau cu privire la lucru, in materia lui,, sau in vechimea lui, sau in originea lui si asa mai departe, si o eroare asupra unui din aceste elemente, va putea fi considerate ca substantiala si duce la nulitatea contractului dupa cum se va stabili ca acel element a fost determinant al vointei partii. Substanta obiectului nu poate insa sa fie nici valoarea comerciala a lucrului, caci atunci anularea ar fi o reciziune pentru cauza de leziune, pe care legea noastra n-o admite intre parti capabile (art. 1165), nici mobilul dar exterior contractului care a indemnat pe parte de a contracta , afara de cazul cand acest mobil se traduce intr-un element al contractului sub forma de conditie. Eroarea asupra substantei poate sa fie o cauza de stricare a contractului si in cazul cand exista numai in persoana uneia din parti. Daca in asemenea caz celalalta parte a fost de rea-credinta, adica a cunoscut eroarea in care a cazut ea ignorand eroarea, atunci stricandu-se contractul, partea care a cazut in eroare va putea eventual sa fie condamnata sa plateasca celuilalt contractant despagubiri pentru prejudicial cauzat prin anulare. Ar fi atunci un caz de aplicatie pe care Ihering il denumeste culpa in contrahendo adica greseala care se comite de una din partile contractante cu ocazia formarii contractului, si care se intemeiaza pe aceasta idée ca la incheierea unui contract fiecare parte gartanteaza celeilalte ca consimtamantul ei nu contine elemente de natura a primejdui nici existenta raportului, nici urmarile care au fost in intentia comuna a partilor.
Intr-un sistem juridic in care prevaleaza autonomia de vointa orice act incheiat sub imperiul unei fale reprezentari ar trebui anulat. Solutia ar antrna insa consecinte inadmisibile pentru comertul juridic pentru ca oricine ar putea ataca actul incheiat invocand credinta sa gresita prtvind anumite calitati ale obiectului. Prin urmare, doua sunt imperativele ce se cer avute in vedere; pe de-o parte preocuparea de a nu da eficienta juridical unui angajament ce nu corespunde vointei reale, pe de alta parte preocuparea de a pune la adapost partea contractanta de o nulitate care nu putea fi prevazuta.
Formula la care s-a oprit Codul civil francez preluata de Codul nostru civil in art. 954 este urmatoarea; “ Eroare nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei”.
Intr-o prima opinie se considera ca eroarea de drept nu are valoare de viciu de consimtamant, deoarece legiuitorul prezuma ca legea este cunoscuta de toti si nimeni nu poate invoca necunoasterea ei (nemo consetur ignorare legem). Dupa alti autori, eroarea poate constitui viciu de consimtamant si deci cauza a anulabilitatii unui act juridic, daca nu se incalca dispozitiile unei norme de drept imperative. Argumentele lor se bazeaza pe art. 953, 993 si 1206 alin. 2 Cod civil. Conform art.953, (consimtamantul nu este valabil, atunci cand este dat prin eroare (…)”. Legiuitorul nu precizeaza despre ce fel de eroare este vorba, de fapt sau de drept, si unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face.Pentru identitate de ratiune s-a admis ca dispozitiile art. 993 Cod civil, care prevad ca “acela care, din eroare, crezandu-se debitor, a platit o datorie (…)” se aplica atat erorii de fapt, cat si celei de drept. In sfarsit atunci cand legiuitorul a dorit sa distinga intre cele doua tipuri de eroare, a facut-o in mod expres in cuprinsul art. 1206 alin. 2 Cod civil, prevazand ca marturisirea judiciara poate fi atacata numai pentru eroare de fapt.
Eroarea este ideea gresita pe care o avem despre un lucru, sau mai précis credinta in existenta unei calitati sau a unui fapt, relativ la un fapt juridic, calitate sau fapt care nu exista in realitate. Am vazut ca eroarea asupra naturii actului sau asupra identitatii obiectului nu este un simplu viciu al vointei, ci este distructiva de vointa.
Eroarea constituie un viciu in cazuri mai putin grave, totusi ea trebuie sa aiba o gravitate suficienta. Eroarea usoara nu este nici macar un viciu sin u pune in joc soarta actului juridic.
Cum putem distinge eroarea destul de grava pentru a fi un viciu de vointa de eroarea usoara care nu atinge validitatea actului juridic? Este greu sa fixam o regula invariabila, deoarece aprecierea gravitatii erorii depinde mult de felul actului juridic. Astfel, intr-un fel se apreciaza eroarea in materie de casatorie-unde eroarea nu constituie o cauza de nevaliditate decat in cazuri exceptionale-, si-n alt fel se apreciaza in contractele ordinare si mai ales in actele unilaterale. Este totusi posibil sa fixam un criteriu general. Putem spune ca in general, eroarea este un viciu, cand partea care a comis-o n-ar fi facut actul juridic daca eroarea n-ar fi existat, si dimpotriva, nu este un viciu, cand partea ar fi facut actul, chiar daca n-ar fi fost indusa in eroare. Condusi de acest principiu, vom putea rezolva de cele mai multe ori, fara prea mare greutate, dificultatile relative la aprecierea erorii.
Astfel se decide ca eroarea constituie un viciu de vointa cand este relative la substanta obiectului actului juridic (art 954 alin 1 ). Insa, dupa cum am mai spus autorii discuta ce trbuie sa intelegem prin substanta obiectului. Unii spun ca substanta este constituita din elemente materiale ce compun obiectul, precum si din propietatile al caror ansamblu determina natura specifica a obiectului, distingandu-l de orice alta specie de obiect.
Altii inglobeaza in notiunea de substanta, pe langa elementele materiale sau propietatiile specifice, si calitatile care il individualizeaza. Dar putem aplica criteriul general fixat mai sus: substanta obiectului este constituita din calitatile in lipsa carora autorul n-ar fi facut actul daca ar fi cunoscut aceasta lipsa, fiindca in redactarea actului el a avut in vedere tocmai acele calitati si a facut din ele conditia esentiala a declaratiei de vointa. De exemplu, exista eroare asupra substantei cand o persoana, dorind sa cumpere un tablou autentic, cumpara din eroare o copie; sau cand cumpara un obiect fiindca il crede de aur, iar in realitate obiectul este de alama; caci este evident ca persoana n-ar fi cumparat copia sau obiectul de alama, daca ar fi cunoscut adevaratele calitati ale obiectelor cumparate.
Eroarea constituie de asemenea un viciu, cand este relativa la identitatea persoanei cu care se contracteaza, in actele in care identitatea si calitatile persoanei sunt cauza determinanta sau principala a actului (art 954 alin 2 ) Astfel, cand o persoana, dorind sa comande un tablou unui pictor consacrat, se adreseaza din eroare altuia, eroarea constituie un viciu de vointa, deoarece acea persoana n-ar fi comandat tabloul daca cunostea identitatea aceluia caruia i se adresa.In general, identitatea si calitatile persoanei sunt determinante in actele cu titlu gratuit.
Dimpotriva, eroarea asupra identitatii si calitatii persoanei nu constituie un viciu de consimtamant, in actele care n-au in vedere identitatea persoanei si in care calitatile persoanei, cu care se incheie actul, sunt indiferente (art 954 alin 2 )
Astfel, pentru un negustor, care vinde obiecte in pravalia sa oricui se prezinta cu bani gheata, persoana cumparatorului ii este indiferenta; prin urmare, faptul ca vinde un obiect lui X, pe care il confunda cu Y,nu constituie o eroare care sa atinga validitatea vanzarii.
De asemenea, eroarea relative la o calitate nesubstantiala a obiectului, adica la o calitate care nu a determinat pe autor sa faca actul, nu constituie un viciu. De exemplu, o persoana cumpara o mobile veche, opera a unui artist celebru, si a carei valoare consta numai in antichitatea si valoarea sa artistica, faptul ca cumparatorul o crede din lemn de nuc, cand in realitate ea este din lemn de stejar, constituie o eroare usoara, care lasa neatinsa vanzarea, deoarece felul lemnului este o calitate nesubstantiala, care n-a determinat incheierea vanzarii.
Se considera de asemenea, ca eroarea asupra motivului actelor nu este un viciu de vointa.
Eroarea poate fi de drept sau de fapt ( desi legea nu distinge). Eroarea este de fapt cand autorul actului se insala asupra unei circumstante de fapt, eroarea este de drept cand autorul actului se insala asupra unei dispozitii legale, adica atunci cand ignora, relative la actul pe care-l face sensul si efectele prescriptiilor legale.
In materie de conventii si, in mod mai general, in materie de autonomie a vointei, unde prescriptiile legii sunt numai supletive, eroarea de fapt ca si cea de drept viciaza actul, cu conditia sa aiba o gravitate suficienta, am vazut ca in aceasta materie nu se aplica regula nemo censetur ignorare legem, si ca autorul indus in eroare poate cere anularea actului, chiar daca eroarea sa se datoreaza numai ignorarii efectelor legii. In schimb, eroarea de drept, nu viciaza actul si autorul nu poate cere anularea actului pentru acest motiv, relative la dispozitiile imperative ale legii, de la care nimeni nu se poate sustrage sub motiv de ignoranta sau eroare; aici se aplica regula nemo censetur ignorare legem.