i2h14hg
(1738-1794)

Cartea lui Cesare Beccaria care afirma ridicarea omului impotriva violentei si sistemului inchizitorial, care deschidea caile catre o lume noua, a ramas pana astazi o lucrare vie, atragatoare, patrunsa de o calda umanitate, orientata de o meditatie generoasa si nobila, cu virulenta de pamflet in demascarea tarelor trecutului.
Cesare Beccaria si-a scris opera principala in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, in conditiile dezvoltarii iluminismului italian.
In cartea sa, Cesare Beccaria ar vrea ca legile sa-si gaseasca originea in ratiune. Scopul prim al legilor este de a asigura ,,cea mai mare fericire raspandita la cei mai multi" (la massima felicita nel maggior numero).
Acela care, in finalul cuvantului Catre cititor, se autodefineste ca ,,un pasnic iubitor al adevarului", nu considera ratiunea de stat ca fiind superioara intereselor individuale ale persoanei umane. Pentru Beccaria, statul este totalitatea indivizilor si binele statului trebuie sa coincida cu binele cetatenilor care il alcatuiesc. Aceste concluzii se desprind cu claritate din citatul urmator si care sintetizeaza scopul lucrarii: ,,Moartea este oare o pedeapsa cu adevarat utila si necesara pentru siguranta si buna ordine a societatii? Tortura, chinurile sunt oare juste, si ating ele scopul pe care si-l propun legile? Care este cel mai bun mijloc de prevenire a infractiunilor? Aceleasi pedepse unt oare deopotriva utile in toate timpurile? Ce influenta au ele asupra moravurilor? Aceste probleme merita sa fie dezlegate cu acea precizie geometrica, careia nu-i pot rezista ceata sofismelor, elocventa seducatoare si indoiala sfioasa. Daca n-as avea alt merit decat acela de a fi cel dintai care a prezentat Italiei, cu o claritate mai mare si mai convingatoare, ceea ce alte natiuni au indraznit sa scrie si incep sa practice, ma voi considera fericit; dar daca, sustinand drepturile oamenilor si ale adevarului de neinvins, as contribui la smulgerea din spasme si din chinurile mortii a vreunei victime nenorocite a tiraniei sau a ignorantei, deopotriva de fatale, binecuvantarile si lacrimile unui singur nevinovat, frematand de bucurie m-ar mangaia de dispretul oamenilor".

In acest act de acuzare a legislatiei existente pe atunci care este cartea lui
Beccaria, se demasca cruzimea legilor, inumanitatea procedurilor, arbitrarul judecatorilor. Dupa Beccaria, determinarea delictelor si a pedepselor trebuie sa fie codificate cu o precizie geometrica. Stabilirea gravitatii unui delict trebuie facuta dupa importanta prejudiciului social cauzat. Beccaria se ridica violent impotriva acelora care confunda ideea de justitie cu asprimea si cu salbaticia, impotriva sistemului inchizitorial si torturii, cea mai inumana ramasita a barbariei. Dupa cum el se ridica si impotriva pedepsei cu moartea de care se serveau adesea si in mod arbitrar stapanitorii timpului pentru oprimarea libertatilor individuale, argumentand ca ideea inchisorii pe viata, deci pedeapsa perpetua este mai greu de acceptat si de indurat decat ideea mortii, pedeapsa intr-adevar capitala, dar instantanee. Dar acest capitol, cel mai important de altfel al lucrarii lui Beccaria, ii ofera posibilitate autorului de a construi un extraordinar rationament, imaginandu-se pe el insusi in locul

In paragraful despre Furturi, Beccaria va arata clar ce considera el a fi izvorul nedreptatii sociale. El scrie: ,,Furtul nu este, de obicei, decat infractiunea mizeriei si a disperarii, infractiunea savarsita de acea parte nenorocita a omenirii careia dreptul de proprietate nu i-a lasat decat simpla

Lucrarea lui Beccaria anticipeaza cuceririle dreptului modern, aplicand idei umanitare si rationale, relevand importanta prevenirii delictelor, cerand un mai mare respect pentru drepturile acuzatului, abolirea torturii si a pedepsei cu moartea si aratand ca esentiala in aplicarea pedepsei trebuie sa fie estimarea vatamarii provocata de delincvent societatii si nu atat

Beccaria creeaza, distrugand; el loveste in temeliile dreptului material si procesual penal feudal, surpandu-le si, atacand, fixeaza totodata principiile unui drept nou, asezat pe alte baze.
Dreptul penal feudal, asa cum il aflam in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, atunci cand Beccaria isi elaboreaza lucrarea, este produsul unei lungi evolutii istorice. Sistemul incriminarilor si pedepselor sale, ca si sistemul procesual corespunzator, fusesera faurite si se dezvoltasera treptat,
in mare masura necodificat, sub influenta obiceiurilor, a dreptului roman si a celui canonic, a unor acte legislative izolate si, in sfarsit, ca rod al comentariilor unor juristi din secolele anterioare.
In perioada in care a avut loc dezvoltarea feudalismului, in care seniorii realizau in intregime toate functiile puterii de stat pe teritoriul domeniului lor, fiecare mare latifundiar dispunea de un aparat propriu de infaptuire a justitiei si a administratiei; in aceasta perioada, de maxima dezvoltare a relatiilor feudale, in care nu existau legaturi economice dezvoltate intre diversele regiuni ale tarii, iar coeziunea dintre diferitele ducate, comitate, baronate etc., era foarte slaba, ca si puterea regala, izvorul principal al dreptului, inclusiv cel penal, era cutuma, obiceiul.
Pe langa instantele laice, existau separat instantele ecleziastce, cu o larga competenta jurisdictionala; ele cercetau un mare numar de cauze, nu numai civile, dar si penale, privind atat pe clerici cat si pe laici.
In secolul al XVI-lea incepe in Europa occidentala descompunerea feudalismului. In aceasta perioada apare, ca izvor principal al dreptului penal, legea. In perioadele anterioare au fost adoptate putine legi cu caracter penal.
Exceptie face numai Italia, ale carei orase, bucurandu-se de o situatie geografica favorabila, cunoscusera, inca din secolele anterioare, o mare dezvoltare a comertului si a meseriilor, se eliberasera de dominatia seniorilor feudali si devenisera orase-state, cu o forma de guvernamant republicana;
in aceste orase, centre economice, au fost elaborate importante legi cu

Beccaria si-a scris opera in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, in conditiile dezvoltarii iluminismului si a filosofiei materialiste. Pleiada de ganditori iluministi ai acestei epoci era purtatoarea unor idei si teorii avansate, care reflectau interesele fortelor de clasa noi, ce apareau atunci pe arena politica. Aceste idei si teorii isi aveau izvorul in noile conditii ale vietii materiale a societatii si oglindeau cerintele nou aparute ale vietii sociale.
Pentru Beccaria, ca si pentru majoritatea filosofilor din secolele XVII-XVIII, originea dreptului de a pedepsi rezida in contractul social. Teoria contractului social care, aplicata dreptului penal, se bazeaza pe ideea ca societatea exercita dreptul de a pedepsi, in virtutea unei delegatii ce i-a fost data de membrii ei, se infatiseaza sub trei forme. Intr-o prima forma, dreptul de a pedepsi ar fi dreptul de aparare, care apartine indivizilor si pe care acestia l-ar fi cedat in momentul intrarii lor in societate; intr-o a doua forma, dreptul de a pedepsi ar consta in dreptul natural al indivizilor de a aplica o pedeapsa agresorilor si pe care ei, consimtind sa traiasca in societate l-ar fi transmis acesteia; in fine, intr-o ultima forma, indivizii, intrand in societate, nu numai ca ar fi cedat societatii dreptul lor natural de aparare si de aplicare a pedepselor, dar chiar i-ar fi acordt dreptul de a-i pedepsi, in cazul in care ar
incalca legile asociatiei stabilie prin pactul social.
Hobbes, Locke, Rousseau dadusera inaintea lui Beccaria originea dreptului societatii de a pedepsi din contractul social.
Beccaria, de asemenea, vede originea societatii in intelegerea liber-consimtita a indivizilor, care, ,,satui de a trai intr-o continua stare de razboi si de a se bucura de o libertate devenita nefolositoare", pentru a dobandi siguranta si linistea, s-au unit in societate, convenind sa sacrifice in mod reciproc o parte din libertatea si drepturile lor in interesul tuturor; suveranitatea natiunii nu este decat o insumare a acestor parti.
Doua conceptii fundamentale, fiecare cu diverse variante, se mannifestau in gandirea juridica penala la jumatatea secolului al XVIII-lea: una, legand legea omeneasca de cea divina, vedea in pedeapsa o retributie juridica a greselii, scopul ei, de ordin moral, fiind restabilirea ordinii prin ispasire; cealalta vedea in dreptul de a pedepsi o simpla fictiune defensiva a societatii in

Dreptul de a pedepsi, se sustine, in esenta, in prima conceptie, se bazeaza pe ideea de expiatiune sau de justitie absoluta. Infractiunea este un rau care trebuie ispasit pentru ca este drept, este just ca acela care a facut un rau sa-si ia rasplata meritata. Pedeapsa se aplica pentru a pedepsi, deci pentru fapta comisa si nu pentru prevenirea savarsirii unor fapte asemanatoare; acest rezultat, daca se produce, este o urmare indirecta a pedepsei si in afara preocuparilor legii penale. Pedeapsa este, cu alte cuvinte, propriul sau scop.
O data aplicata si executata , scopul ei este stins: raul a fost rasplatit cu alt rau; alt rezultat nu se urmareste. Acest principiu ne aminteste de legea talionului (razbunarea limitata), lege din perioada juridica, lege potrivit careia cel care a facut un rau va suferi si el, la randul sau, un rau legal, aceasta idee fiind exprimata plastic in antichitate prin expresia ,,ochi pentru ochi si dinte pentru dinte". In acest fel, in raport cu diferitele variante aloe acetei conceptii, se repara insulta adusa divinitatii, se realizeaza purificarea sufleteasca a infractorului, ori, in sfarsit, se da satisfactie justitiei absolute, care cere ca vinovatul sa sufere un rau proportional celui pricinuit.
Dreptul de a pedepsi se sustine, in esenta, in cea de-a doua conceptie, se bazeza pe ideea de utilitate sociala. Pedeapsa avea un rol preventiv, aceasta fiind aplicata pentru a nu se mai comite alte infractiuni in viitor.
Beccaria nu vede ratiunea pedepsei in infractiunea insasi, nu considera pedeapsa ca o ispasire si nu priveste dreptul penal, in general, ca un ansamblu de sanctiuni ale ordinii morale. Ispasirea presupune cunoasterea profunda a aspectelor interne ale faptei, nu numai a celor externe; or, cu mijloacele sale de investigatie, omul nu este in stare sa descopere nuantele culpabilitatii, sa ia cunostinta de framantarile constiintei si sa stabileasca o justa echivalenta intre gravitatea greselii comise si intinderea ispasirii. De aceea, legea morala nu poate constitui o masura a delictului si a pedepsei. ,,Gravitatea pacatului depinde de rautatea de nepatrund a inimii. Si aceasta n-o pot afla fiintele limitate decat prin revelatie. Cum se va porni deci de la ea pentru a stabili norma de pedepsire a pacatului?"
Fundamentul dreptului penal este folosul obstesc. Daca exista o justitie divina si una umana, daca deci pedeapsa umana este in afara justitiei divine, neavand nimic divin, atunci scpul ei nu poate fi decat social-utilitar: acela de a apara societatea nascuta din contract. Daca societatea este cu adevarat legitima, si Beccaria deduce legitimitatea ei din contractul social, atunci ea are, in mod necesar, si dreptul de a pedepsi; acest drept, care isi gaseste izvorul in insasi existenta societatii, nu se exercita in scopul razbunarii, ci in acela al conservarii ordinii sociale, in scopul ocrotirii persoanelor si bunurilor, al apararii linistei publice: ,,Numai necesitatea a facut ca, din ciocnirea pasiunilor si din infruntarea intereselor sa se nasca ideea de folos obstesc, care este baza justitiei umane".
Doar folosul obstesc, interesul general, binele tuturor justifica represiunea penala; de aceea, dreptul penal nu poate fi pus in slujba unor interese individuale. Pedeapsa nu poate viza deci decat acele fapte care lovesc in existenta societatii insasi, in interesele sale comune sau in siguranta

Din moment ce folosul obstesc este criteriul represiunii penale, inseamna ca nu sunt justificate decat acele pedepse care apar indispensabile ocrotirii intereselor generale ale societatii; ceea ce excede acestei necesitati, impunand suferinte inutile, ca o expresie a fortei brutale, este irational si

Cu toate ca respinge doctrina justitiei absolute, pentru ca nu explica in mod satisfacator nici scopul, nici cerintele pedepsei, Beccaria nu exclude morala din sistemul sau. Fundamentul dreptului de a pedepsi este, deci, interesul general, necesitatea conservarii sociale, dar finalitatea represiunii nu poate fi niciodata in afara exigentei moralei.
Punand la baza justitiei penale ideea folosului obstesc, Beccaria neaga legilor atunci in vigoare aptitudinea de a servi intregii societati.
Legile - expresie a vointei unei minoritati dominante - sunt ,,dictate din lacomie de catre cei puternici si suportate de catre cei slabi"; de aceea, cea mai mare parte dintre ele nu sunt decat ,,privilegii, adica un tribut al tuturora
in folosul catorva". Intotdeauna a fost asa; in toate timpurile legile ,,i-au favorizat pe cei putini si i-au lovit pe cei multi". Iar aceasta constatare ii smulge un strigat de violent protest; in gura autorului unui furt el pune aceste cuvinte, care suna ca un rechizitoriu impotriva oricarei oranduiri bazate pe exploatare si a dreptului ei: ,,Ce fel de legi sunt cele pe care trebuie sa le respect eu, legi care lasa o distanta asa de mare intre mine si cel bogat? El
imi refuza un gologan pe care i-l cersesc, si se sustrage, poruncindu-mi sa fac o munca pe care n-o cunoaste. Cine a facut aceste legi? Niste oameni bogati si puternici care niciodata n-au binevoit sa viziteze mizerabilele colibe ale celor saraci, care niciodata n-au impartit o paine mucegaita in mijlocul nevinovatelor suspine ale copiilor lor infometati si al lacrimilor

Beccaria nu da nicaieri o definitie completa a infractiunii; conceptia sa asupra acesteia poate fi insa dedusa din unele din referirile sale la masura infractiunii, la legalitatea incriminarii si la diferitele tipuri particulare de

Infractiunile, arata Beccaria, consecvent conceptiei sale asupra fundamentului dreptului de a pedepsi, sunt ,,actiuni potrivnice binelui public"; ele sunt fapte ce aduc atingere acelor interese generale care, dupa cum am vazut, constituie obiectul ocrotirii penale.
Conceptia lui Beccaria are limitele sale. El ajunge sa priveasca infractiunea in sine insasi ca o entitate juridica abstracta, desi vede ca ,,asemenea dreptului, infractiunea, adica lupta individului izolat impotriva relatiilor dominante, nu rezulta nici ea din arbitrarul pur", ca, ,,dimpotriva, ea isi are radacinile in aceleasi conditii ca si dominatia existenta".
Prea preocupat de apararea individului abstract, Beccaria nu coboara in domeniul realului, acolo unde se afla individul concret. Individualismul se transforma, astfel, intr-un instrument impotriva individului. Persoana infractorului dispare in spatele infractiunii.
Teoria pedepsei este, fara indoiala, partea cea mai importanta a doctrinei lui
Beccaria, nu numai pentru contributia sa, aprope imediata, la umanizarea dreptului penal o data cu consacrarea principiilor formulate de el in legislatia pozitiva, ci si pentru ca aceste principii nu au incetat sa fie actuale.

Primul principiu: legalitatea pedepselor.
Arbitrarului dreptului feudal, cu pedepsele sale nu numai crude, dar si lasate, foarte adesea, la bunul plac al judecatorilor, Beccaria ii opune cea mai stricta legalitate a pedepselor. ,,Numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infractiuni..." ; ,,...o pedeapsa care depaseste limita fixta de legi
inseamna o pedeapsa justa plus o alta pedeapsa". Judecatorii nu pot aplica deci alte specii de pedeapsa decat cele prevazute de lege pentru fapta savarsita si nu pot fixa pedepsei lese o alta intindere sau un alt mod de executare decat cele de asemenea stabilite prin lege (,,nulla poena sine lege", adica nu exista pedeapsa fara lege). Sistemului pedepselor arbitrare, Beccaria
ii substituie astfel sistemul pedepselor legale.
Al doilea principiu: egalitatea pedepselor
Legea trebuie sa prevada aceleasi pedepse pentru toate persoanele vinovate de aceeasi infractiune, indiferent de conditia sau situatia lor sociala.
Pedepsele ,,trebuie sa fie aceleasi pentru primul si pentru ultimul cetatean"; nobilul sau cel bogat nu trebuie ,,sa se teama mai putin decat altii cand e vorba de a viola conventiile care l-au rdicat deasupra acestora".
Aplicarea legii trebuie sa se faca fara discriminari de orice natura: clasa sau conditie sociala, sex, nationalitate, religie.
O observatie se impune totusi: egalitatea legala a pedepselor, adica statornicirea in abstract in lege, a unor pedepse egale pentru fiecare infractiune abstracta, indiferent de persoana faptuitorului, nu inseamna niciodata o egalitate reala. Infractorii resimt in mod diferit consecintele aceleiasi pedepse, in raport de situatia sociala, de starea materiala sau de
insusirile lor fizice ori psihice individuale. Beccaria pare a-si fi dat el insusi seama de aceasta realitate: ,,...egalitatea pedepselor nu poate fi decat exterioara, ele fiind, in realitate, deosebite pentru fiecare individ...". O egalitate, in oarecare masura reala, nu poate fi obtinuta decat pe calea individualizarii pedepselor de catre judecatori, dar Beccaria nu recunoaste judecatorilor un asemenea drept.
Al treilea principiu: personalitatea pedepselor.
Numai cel vinovat de savarsirea infractiunii poate fi pedepsit; pedeapsa aplicata infractorului nu trebuie sa atinga alte persoane. Nu poate exista raspundere penala pentru fapta altuia.
Al patrulea principiu: moderatia pedepselor.
Pedepsele trebuie sa fie moderate, pentru ca scopul lor ,,nu este de a lovi o fiinta sensibila, nici de a desfiinta o infractiune care a fost savarsita", ci ,,acela de a-l impiedica pe infractor sa aduca concetatenilor sai noi prejudicii si de a-i abate pe altii de la savarsirea unor fapte asemanatoare" ; or, pentru ca o ,,pedeapsa sa aiba efectul dorit este de ajuns ca suferinta pricinuita de pedeapsa sa depaseasca beneficiul pe care il aduce infractiunea... Tot ce intrece aceasta masura e deci inutil si, ca atare, tiranic".
Trebuie alese, deci, nu numai ,,acele pedepse", dar si ,,acea metoda de a fi aplicate", care, ,,pastrand proportia, vor face o impresie cat mai puternica si cat mai durabila asupra sufletelor oamenilor si cat mai putin chinuitoare asupra corpului vinovatului".
In legatura cu calitatea pedepselor, Beccaria considera contrare principiului pus de el: confiscarea si, mai ales, pedeapsa cu moartea.
Nimeni pana la el nu contestase inca legitimitatea pedepsei cu moartea.
Cativa ganditori, ca Platon, Quintilianus, Alfons de Castro, Thomas Morus, pledasera, este adevarat, izolat, fie pentru abolirea ei, fie pentru restrangerea aplicarii sale, dar nici unul nu afirmase ca ea ar fi nelegitima si nu reusise sa determine o miscare in acest sens.
Beccaria sussine, mai intai, ca pedeapsa cu moartea nu este legitima, deoarece omul, nefiind indrituit sa dispuna de propria lui viata, niciodata n-a putut ceda societatii dreptul sau la viata sau consimti la stirbirea lui prin contractul social. Acest argument a fost amplu combatut. S-a aratat astfel ca, desi libertatea este un drept tot atat de inalienabil ca si viata, Beccaria, in contradictie cu sine insusi, considera legitima pedeapsa privatiunii de

Kant, discutand argumentarea lui Beccaria, o califica drept sofism si gresita interpretare a dreptului. Filosoful german, admitand ideea contractului social, observa ca nimeni nu sufera o pedeapsa, oricare ar fi ea, fiindca a consimtit anticipat la aceasta, ci pentru ca a voit actiunea pedepsibila, ,,caci nu este pedeapsa cand cineva gaseste ceea ce voieste, si e cu neputinta ca cineva sa voiasca sa fie pedepsit...". ,,Prin contractul social, fiecare se supune dinainte oricarei legi necesare mentinerii societatii si, prin urmare, legii

Al cincilea principiu: inevitabilitatea si promptitudinea pedepsei.
Efectul preventiv, care este scopul legii penale, depinde mai mult de certitudinea pedepsei decat de severitatea sistemului represiv; ceea ce slabeste constrangerea psihologica pe care o exercita pedeapsa este nu moderatia acesteia, ci speranta de a o putea evita: ,,Una dintre cele mai puternice frane ale infractiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci inevitabilitatea lor". ,,Certitudinea unei sanctiuni, desi moderata, va face
intotdeauna o impresie mai puternica decat frica produsa de alta mai grozava, unita cu speranta impunitatii".
Al saselea principiu: proportia dintre infractiuni si pedepse. ,,Trebuie sa existe o proportie intre infractiuni si pedepse". Daca pentru doua infractiuni care vatama societatea in mod inegal s-ar stabili pedepse egale, pe de o parte ,,oamenii nu vor intampina un obstacol mai puternic in savarsirea infractiunii mai grave, daca de aceasta este legat un avantaj mai mare", iar, pe de alta parte, nu se va mai ,,face nici o deosebire intre aceste infractiuni" si se vor ,,distruge sentimentele morale".
Beccaria a inteles, in mod just, ca fenomenul infractional nu poate fi combatut numai prin pedepse. El a inteles, de asemenea, importanta precumpanitoare a masurilor sociale, economice si educative in lupta
impotriva criminalitatii. Nu se poate nega, pe de alta parte, nici caracterul progresist, nici utilitatea unora din masurile propuse de el. Dar Beccaria nu vede limitele eficientei acestui complex de masuri si crede, in mod eronat, ca ele sunt suficiente pentru prevenirea infractiunilor.
Opera lui Beccaria, care propovaduia o lume noua, o ridicare deasupra omului a brutalitatii, nu putea sa nu produca emotii puternice si generale; ea
infatisa oarecum ,,programul de revendicari al spiritului de umanitate in materia dreptului penal. Ideile sale fundamentale, introducerea umanitatii in legea penala si apararea drepturilor omului in persoana acuzatilor, exprimau cele mai profunde aspiratii ale constiintei umane.
Delicventa este un fenomen social care continua sa se manifeste in societate, determinand implicatii diverse, care obliga la studiul naturii frecventei si consecintelor sale, a cauzelor si conditiilor in care se produce, al tratarii si

Existenta sociala a omului a creat necesitatea de a-si adapta comportamentul la nevoile societatii, reglementate prin legi si morala, adaptare care se realizeaza de-a lungul perioadei de dezvoltare, prin instructie si educatie, prin permanenta influenta a factorilor de mediu si prin autoeducatie.