istoric .

Intelesul conceptelor juridice se dezvaluie cu claritate, de cele mai multe ori, din punctul in care se imbina perspectiva istorica si perspectiva hermeneutica. Sub aspect istoric, cum este bine cunoscut, notiunile fundamentale ale dreptului civil modern isi au radacinile in dreptul privat roman. Desi este indispensabil recursul la istorie, nu este insa suficient. e3h4hk
Intr-adevar dezvoltarea pretoriana a dreptului privat roman, cu precadere in epoca clasica, dincolo de virtutile sale creatoare de norme, nu a ingaduit decat rareori un efort de sistematizare a regulilor de drept si de elaborare teoretica a notiunilor juridice. Iata de ce, pentru a surprinde cat mai exact gradul inalt de generalitate la care au ajuns astazi conceptele de drept civil si pentru a cuprinde intreaga imbogatire a continutului acestora, este necesar pe langa recursul la istorie, un demers de interpretare a legilor actuale, prin prisma doctrinei si jurisprudentei contemporane, fara a ignora aportul dreptului comparat.
Cele doua perspective, istorica si hermeneutica nu sunt autonome. Ele se influenteza reciproc. Astfel structurat de romani, asa cum este infatisat in universitati, este rezultatul investigatiilor moderne, facute de cercetatorii pasionati, timp de secole pe baza operei de multe ori anonime - a glosatorilor si comentatorilor din Evul Mediu.
Se poate spune chiar ca intregul corp de reguli si notiuni cunoscut sub numele de drept roman, nu numai ca a influentat in mod hotarator evolutia dreptului actual, dar a fost regandit, la randul sau, de stiinta juridica moderna.
In vechiul drept roman, pentru ca un act sa produca efecte, trebuia sa fie imbracat in anumite forme; simpla manifestare de vointa era lipsita de valoare juridica. Astfel, cel mai vechi contract roman, stipulatiunea, isi are originea in sponsio religioasa , care se incheia prin intrebare si raspuns, in forma unui juramant religios, invocandu-se bunavointa zeilor, in sprijinul celor care participa la raportul juridic.
Totusi formalismul are si anumite avantaje. Astfel, in acea epoca, datorita formalismelor actelor juridice, dolul sau violenta nu erau posibile, ceea ce explica, de altfel, si sanctionarea relativ tarzie a viciilor de consimtamant in dreptul roman.
La sfarsitul Republicii, odata cu dezvoltarea accelerata a economiei de schimb, principiul formalismului devine o piedica in calea productiei si circulatiei marfurilor. Rigorile formalismului s-au resimtit in mod negativ in special in domeniul contractelor, legate nemijlocit de productia si circulatia marfurilor. Drepr urmare se constata o transformare a mentalitatii romanilor in directia inlaturarii treptate a formalismului in materia contractelor.
La sfarsitul Republicii, asistam la aparitia unor contracte noi, formate prin simplul acord de vointa al partilor, in conformitate cu cerintele vietii economice. Si totusi contractele consensuale apar ca o exceptie de la regula. Rezulta de aici ca la inceputul secolului al II-lea d.H. cuvantul “contractus” avea inca un sens restrans, desemnand exclusiv contractele consensuale.
Conceptul de “contractus” se consolideaza definitiv abia in legislatia lui Justinian, unde semnifica o conventie destinata sa genereze obligatiuni. Din punct de vedere economic, vanzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, in care isi are originea sa; intr-adevar vanzarea, in sens economic, pare a fi imbracat la origine forma schimbului dintre doua lucruri, din care unul avea valoare de echivalent general ( capetele de vita).
Cu timpul, dupa aparitia barelor de arama si apoi a monedei in sens modern, vanzarea se configureaza ca schimbul unui lucru contra unui pret. Contractul consensual de vanzare, ca forma de realizare a acestei operatiuni a aparut abia spre sfarsitul Republicii, la capatul unei indelungate evolutii. a) Vanzarea mancipatiune.
Functia originara a mancipatiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi, in schimbul unei cantitati de arama, dar mancipatiunea este cea mai veche forma pe care a imbracat-o operatiunea juridica a vanzarii. b) Vanzarea prin stipulatiune.
Cele doua prestatiuni, predarea lucrului si plata pretului faceau obiectul a doua stipulatiuni distincte. Prima stipulatiune genera obligatia de a preda pretul, iar cea de-a doua , obligatia de preda lucrul.
Vanzarea consensuala a fost practicata mai intai in dreptul public, si numai dupa aceea a trecut in dreptul privat. Se stie ca prizonierii de razboi erau vanduti, fie de catre stat, fie de catre soldati, pe pietele publice. Cu timpul, datorita avantajelor, aceasta practica a fost preluata de catre particulari si perfectionata prin interventia pretorului. Vanzarea consensuala a fost mai intai utilizata in raporturile dintre cetateni si peregrini si numai dupa aceea a trecut in raporturile dintre cetateni.
In orice caz, simpla conventie a dobandit valoare juridica in materia vanzarii inca de la inceputul secolului I i.H., intrucat actiunile care sanctioneaza vanzarea figurau pe lista actiunilor de buna credinta cunoscuta de QUINTUS MUCIUS SCAEVOLA.
Contractul de VANZARE -; CUMPARARE - inteles ca o conventie contractuala, sinalagmatica, judicia bonae fidei -; inceteaza sa mai fie doar o simpla reunire de stipulatii separate cum era initial. Caracterul abstract al acestor stipulatii, corelate sub aspect economic, dar independente din punct de vedere juridic, determina autonomia obligatiilor partilor, astfel incat nici una din aceste obligatii nu era cauza celeilalte.
Sesizarea legaturilor dintre aceste obligatii, a permis insa constructia a doua institutii juridice cu deosebita valoare practica : ACTIO REDHIBITORIA si LEX COMMISORIA.
Caracterul abstract al stipulatiilor initiale este abandonat, in noua infatisare a contractului emptio -; venditio, in favoarea interdependentei obligatiilor reciproce ale vanzatorului si ale cumparatorului. In jus civile, vanzarea consensuala in perioada imediat urmatoare recunoasterii sale, dadea nastere unei obligatii de garantie pentru viciile nedeclarate cu rea credinta de catre vanzator, spre deosebire de dreptul vechi, in care era necesara interventia unei stipulatii. Mai mult, intr-o asemenea situatie, vanzatorul era dator, pe langa restituirea pretului, sa plateasca si valoarea pagubelor pe care cumparatorul le suferise din cauza viciilor lucrului vandut.
Ulterior, in jus honorarium, obligatia de garantie a fost extinsa si cu privire la viciile ascunse pe care vanzatorul nu le-a cunoscut. Vanzatorul este raspunzator pentru viciile lucrului transmis, iar raspunderea sa cunoaste o reglementare in doua etape distincte : pana la aparitia vanzarii consensuale si dupa sanctionarea contractului de vanzare.
In cadrul vanzarii consensuale, trebuie sa se distinga iarasi intre sistemul dreptului civil si sistemul edililor curuli. Prin vicii ale lucrului intelegem anumite defecte ce il fac impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii micsoreaza valoarea.
Garantia pentru vicii in cazul vanzarii prin mancipatiune.
La vanzarea realizata prin mancipatiune, daca aceasta poarta asupra unui fond de pamant, vanzatorul raspunde pentru vicii in doua cazuri : cand transmite o suprafata de pamant mai mica decat cea declarata si cand declara ca fondul este liber de orice sarcini (optimus maximusque), desi in realitate acesta este grevat cu servituti.
In primul caz, cumparatorul va avea impotriva vanzatorului actio de modo agri, ce are ca obiect plata unei sume de bani reprezentand dublul valorii suprafetei de teren care lipseste.
In cel de-al doliea caz, cumparatorul poate intenta actio auctoritatis, data pe taram delictual prin care pretinde vanzatorului dublul pretului platit.
Sistemul garantiei pentru vicii, la vanzarea mancipatiune, nu functioneaza decat in cazul transmiterii unor terenuri. Vanzarea realizata prin stipulatiuni nu se bucura insa de aceleasi consecinte. In scopul de a se proteja interesele cumparatorului, inca din epoca veche, s-a creat o stipulatiune speciala pentru vicii. Daca vanzarea imbraca forma mancipatiunii, dar nu purta asupra unui teren, stipulatiunea pentru vicii era alaturata mancipatiei. Cand vanzarea se facea prin doua stipulatiuni, stipulatiunii speciale pentru evictiune, i se adauga o stipulatiune pentru vicii.Dupa aparitia vanzarii consensuale, spunem ca trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil si cel al edililor curuli.
Potrivit dreptului civil, vanzatorul raspunde pentru vicii numai in doua situatii: cand atribuie lucrului calitati pe care nu le are, si cand era de rea credinta.Asadar cumparatorul putea intenta actio empti atunci cand facea declaratii false cu privire la calitatile lucrului(dicta, promisa), precum si atunci cand nu declarase viciile lucrurilor, desi le cunostea (reticentia).
In cel de al doilea caz, pentru a se putea intenta actio empti, trebuia ca viciul sa preexiste contractului, sa nu fie aparent si sa nu fi fost cunoscut de cumparator.Edilii curuli, magistrati insarcinati cu politia pietelor si jurisdictia in contractele incheiate in acele locuri, au emis doua edicte, unul relativ la vanzarea de sclavi -; de mancipiis venduntis -;si altul avand ca obiect vanzarea de animale -; de iumentis venduntis.
Prin aceste edicte au fost create actio redhibitoria si actio de quanti minoris.Cumparatorul pagubit datorita viciului ascuns al obiectului vanzarii, avea posibilitatea sa ceara prin prima actiune intr-un termen de 6 luni, desfiintarea vanzarii si restituirea pretului, sau, prin a doua actiune in timp de un an, reducerea pretului proportional cu micsorarea valorii lucrului vandut.
Creatia edililor curuli a fost apoi aplicata si in alte locuri decat pietele, precum si in situatii in care obiectul vanzarii era altul decat un sclav, sau un animal, fiind practic generalizata la finele perioadei postclasice.Cele doua actiuni care alcatuiesc acest sistem sunt expresia practica a interdependentei obligatiilor vanzatorului si ale cumparatorului.
Desigur, intrucat notiunea generala de rezolutiune nu era inca formulata la acea epoca, romanii nu aveau cum sa priveasca actiunea redhibitorie ca pe o forma particulara de actiune in rezolutiune.

CAPITOLUL I
RAPUNDEREA CIVILA-; FORMA A RASPUNDERII SOCIALE
1.1 UNIVERSALITATEA APLICARII PRINCIPIULUI RASPUNDERII IN TOATE RAMURILE DE DREPT
ACCEPTIUNEA NOTIUNII DE RASPUNDERE CIVILA

Cu o semnificatie mai generala, institutia raspunderii functioneaza in afara de dreptul civil si in alte ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul constitutional, dreptul international s.a. Este firesc sa fie asa, deoarece problema raspunderii se ridica oriunde intalnim o activitate omeneasca, ca o sanctiune generala a tuturor normelor de conduita, inclusiv a tuturor regulilor de drept; in orice societate omeneasca, existenta unor anumite forme de conduita si asigurarea respectarii lor reprezinta o necesitate vitala, iar “imensa majoritate a actiunilor umane sunt susceptibile sa genereze o forma sau alta de raspundere.
In literatura juridica, s-a subliniat in mod deosebit importanta institutiei raspunderii: ea “tinde sa ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului in totalitatea sa; in fiecare materie, in toate directiile se ajunge la aceasta problema a raspunderii, in dreptul public si in dreptul privat, in domeniul persoanelor sau al familiei, ca si in acela al bunurilor, ea este a tuturor momentelor si a tuturor situatiilor; raspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor institutiilor noastre” .
Astfel se intampla ca o persoana sa nu-si indeplineasca obligatiile care ii revin in virtutea unui contract sau in baza legii ori sa le indeplineasca necorespunzator sau cu intarziere; o alta persoana, in exercitarea drepturilor sau atributiilor sale poate sa comita un abuz care duce la incalcarea dreptului pe care il are un alt membru al colectivitatii; altcineva poate sa cauzeze, din neglijenta, o paguba in dauna altei persoane sau sa savarseasca o fapta care atinge viata, integritatea corporala sau bunurile altuia s.a.m.d.
Toate aceste activitati intra, intr-un fel sau altul, sub incidenta unei norme juridice sanctionatorii, adica reprezinta cazuri de raspundere.In scopul restabilirii ordinii incalcate, autorii acestor fapte vor fi, dupa caz, destituiti din functie, deferiti justitiei si condamnai condamnati la o pedeapsa privativa de libertate sau obligati sa repare prejudiciul pe care l-au creat prin fapta sau atitudinea lor, obligati sa dezminta in mod public afirmatiile care ating onoarea sau demnitatea victimei s.a.m.d.
Prin urmare, notiunea de raspundere nu este specifica in excusivitate dreptului; prin universalitatea sa institutia raspunderii depaseste sfera dreptului fiind, in primul rand, o institutie proprie societatii ca atare.Raspunderea sociala este raportata “la interesele generale ale societatii si cerintele obiective ale dezvoltarii sociale, comportament care, in functie de respectare sau nerespectarea normelor sociale constituie temeiul antrenarii unor reactii, respectiv a unor diverse consecinte pe plan social” ; ea implica atat o apreciere, cat si o sanctionare sociala a unei atitudini si -; in functie de natura relatiilor sociale lezate si de normele care au fost incalcate -; se poate prezenta sub forma specifica de raspundere politica, juridica, morala, sau civica.
Datorita premisei comune -; norma de conduita in societate -; cat si interdependentei dintre diferitele forme sub care se prezinta (politica, juridica, morala sau civica), institutia raspunderii sociale are, in toate formele sale, aceeasi esenta de clasa.In socialism -; datorita intereselor generale ale societatii socialiste -; specific este caracterul unitar al raspunderii.Intrucat fiecare forma a raspunderii sociale actioneaza asupra celorlalte forme, ca un rezultat al acestei interactiuni se stabileste nivelul general al raspunderii sociale. Nivelul general al raspunderii este dat de nivelul de constiinta politica si cetateneasca al membrilor colectivitatii, de simii, de simtul lor de raspundere fata de societate, de gradul de etica sociala existent.
Nerespectarea normelor sociale antreneaza -; dupa caz si uneori cumulativ -; o raspundere politica, morala sau juridica, toate aceste forme ale raspunderii, inclusiv cea juridica (afara de raspunderea civila, unde accentul cade pe repararea pagubei cauzate), avand un rol constructiv in actiunea de formare a comportamentului individual in spiritul cerut de normele sociale; in socialism, raspunderea sociala, sub toate formele sale, constituie un important mijloc de garantare si de aparare a normelor sociale.
Raspunderea juridica, forma principala -; se poate spune esentiala, daca se are in vedere eficienta acvesteia -; a raspunderii sociale este prezenta, la randul ei, in diferitele ramuri de drept; raportanduse la anumite norme de conduita in societate -; si anume la obligatiile prescrise de normele de drept -; raspunderea juridica este organic legata de stat si drept.
Facand parte dintr-un tot (raspunderea sociala), raspunderea juridica este supusa unei influente puternice din partea celorlalte forme ale raspunderii sociale.
Se vorbeste astfel despre raspunderea pentru neindeplinirea unei obligatii contractuale, despre obligatia de a repara un prejudiciu creat prin fapta proprie sau prin fapta sltuia, despre raspunderea statelor sau a unui guvern pentru datoriile contractate de catre guvernul precedent sau a persoanelor fizice care au pregatit declansarea unor razboaie de agresiune si de exterminare (savarsind crime impotriva pacii si umanitatii sau crime de razboi), despre raspunderea sefului statului, raspunderea ministeriala si a functionarilor, despre raspunderea penala a infractorilor s.a.m.d.
Din caracterul de generalitate si multilateralitate al raspunderii sociale deriva caracterul de omniprezenta al raspunderii in drept; daca existenta unei colectivitati implica, in mod necesar, anumite norme de conduita si deci, totodata, o raspundere, este cu atat mai firesc ca normele juridice -; de a caror esenta este caracterul de obligativitate -; sa fie insotite de sanctiune, deci de raspundere, iar institutia raspunderii sa fie plasata in centrul fiecarei ramuri de drept.
Omniprezenta raspunderii in drept este reflectata de insasi structura normei juridice din care face parte si sanctiunea. Intrucat “dreptul nu reprezinta nimic fara un aparat in stare sa impuna prin constrangere respectare normei de drept” , de esenta normei juridice fiind prevederea unei sanctiuni pentru ipoteza in care un membru al colectivitatii nu no va respecta, elementul de constrangere reprezinta o insusire fara de care raspunderea este de neconceput; asa fiind, se poate explica de ce are un camp de aplicatie atat de mare incat depaseste, in unele cazuri, dreptul si tinde sa treaca printre regulile de organizare si de normare a activitatii in societate.
Asa cum sanctiunea intra in structura normei juridice, la randul sau, raspunderea (pe un plan mai larg) apare ca o parte integranta a dreptului si ca un corolar al normelor care reglementeaza conduita in societate; este o sanctiune la un nivel mai general. “Raspunderea aplicata de organele statului este tocmai o masura de constrangere la respectarea normelor de drept, aplicata de organele statului impotriva celor ce savarsesc fapte ilicite” ; in acest sens, putem spune ca raspunderea ocupa -; in cadrul dreptului -; pozitia pe care o are sanctiunea in cadrul normei juridice, fiind insa o expresie concentrata, generalizata si mai cuprinzatoare a constrangerii prevazute in fiecare caz in parte.
Se considera necesar a se sublinia caracterul de drept comun al raspunderii civile in raport cu raspunderea din celelalte ramuri ale dreptului. Elaborata initial ca o institutie de aplicatie generala, raspunderea civila s-a delimitat si s-a detasat treptat de alte forme de raspundere, in special de raspunderea penala, dar nu si-a pierdut aptitudinea de va fi folosita in continuare ca o regula generala in materie.
Teoria raspunderii si institutia ca atare a fost elaborata in primul rand pe terenul dreptului civil. Mai mult, atunci cand au aparut cazuri si ipoteze noi pe care legiuitorul nu le avusese in vedere la data edictarii codului civil, prin elaborarea de noi acte normative (legi speciale pentru anumite materii) sau solutii jurisprudentiale, s-a ajuns sa se gaseasca solutii noi fie prin interpretarea si extinderea textelor existente, fie prin completarea acestora.
Ca atare, textul din codul civil referitor la raspunderea civila, intrucat contine un principiu general de drept, este asa de general si intr-atat de cuprinzator, incat orice activitate ilicita si prejudiciabila este susceptibila sa intre sub incidenta lui; de aceea, in ipoteza in care lipseste o reglementere speciala, se recurge la principiul general al raspunderii civile.
Se recurge la raspunderea civila pentru a tempera, uneori, aplicarea dispozitiilor considerate prea stricte sau pentru a mari, alteori, reparatiile legale considerate insuficiente sau, in sfarsit, mergand dincolo de sanctiunea prevazuta, pentru a adauga o condamnare la daune interese pe care legiuitorul nu le prevazuse in mod expres. Supletea si caracterul cuprinzator pe care-l au regulile raspunderii civile ii permit sa indeplineasca in afara de rolul normal, sanctionator, si rolul de regulator.
Rolul insemnat al regulilor raspunderii civile a fost mereu subliniat in lucrarile de specialitate, aratandu-se ca raspunderea civila nu a devenit numai “centrul dreptului”, dar ar fi pe cale sa “absoarba” dreptul in totalitatea sa.
Daca raspunderea, in general, ocupa un loc central in orice domeniu al dreptului datorita faptului ca ea tine de ceea ce denumim eficienta dreptului (de sanctiune), raspunderea civila, la randul sau, detine un rol prim in raport cu celelalte forme de raspundere.
ACCEPTIUNEA NOTIUNII DE RASPUNDERE CIVILA
Notiunii de raspundere i s-au dat in dreptul civil mai multe acceptiuni. Unii juristi s-au preocupat de notiunea de “raspundere” in sensul cel mai larg, considerand ca se poate vorbi de raspundere nu numai atunci cand cel pagubit se poate indrepta impotriva cuiva pentru dezdaunare, dar si atunci cand nu se poate indrepta decat fata de el insusi deoarece, “exista totusi un responsabil si acesta este victima” ; alti juristi au dat un sens mai restrans notiunii de raspundere si au aratat ca ar fi nprea larga definitia potrivit careia “o persoana este responsabila de fiecare data, cand ea suporta o dauna”.
Dar raspunderea se defineste ca “obligatia de a repara dauna cauzata altcuiva” ; or, daca este conceputa aceasta institutie ca un raport juridic -; ceea ce este si firesc -; trebuie, prin ipoteza, sa fie exclusa din notiunea de raspundere cazul in care titularul unui bun isi distruge bunul propriu, caci, prin aceasta actiune materiala a sa, el nu a creat un raport juridic de drept civil, un caz de raspundere propriu-zisa.
Exista insa si alte cazuri cand, desi s-a cauzat o paguba, raspunderea civila nu poate interveni (de exemplu cand autorul a actionat fara culpa). Analiza raspunderii civile are drept scop sa stabileasca care sunt cazurile si conditiile in care victima, adica persoana care a suferit prejudiciul, poate pretinde unei alte persoane -; fizice sau juridice repararea prejudiciului cauzat.
1.2 RASPUNDEREA CIVILA
SI CELELALTE SANCTIUNI DE DREPT CIVIL
Cu toate ca raspunderea civila are un caracter sanctionator ca multe alte institutii ale dreptului civil (rezolutiunea, rezilierea, nulitatea actelor juridice, resciziunea pentru cauza de leziune, revocarea donatiilor, nedemnitatea, actiunea oblica si cea pauliana, incapacitatea de a primi o liberalitate, prohibitia substitutiilor fideicomisare, inopozabilitatea actelor s.a.), ea constituie o institutie juridica distincta.
Raspunderea civila constituie o sanctiune ce se aplica in cazul incalcarii unor norme civile, sanctiune care este asigurata de stat prin convingere si prin constrangere (sau prin posibilitetea folosirii ei) ; in majoritatea cazurilor, raspunderea civila isi gaseste temeiul in condamnarea conduitei autorului faptei ilicite, iar in unele cazuri, in stimularea unei persoane la o anumita activitate in interesul societatii. Intervenind in cazuri de o deosebita gravitate sociala, raspunderea civila functioneaza in scopul restabilirii raporturilor care au fost vatamate.
Din aceasta cauza, fapta cauzatoare de prejudiciu constituie unul din izvoarele de obligatii in dreptu civil. Daca raspunderea civila genereaza un drept, respectiv o obligatie, in schimb celelalte santiuni de drept civil, in principal, sting drepturi si obligatii (spre exemplu : revocarea donatiei, rezolutiunea si rezilierea contractelor), opresc nasterea drepturilor si, respectiv, a obligatiilor,(nulitatea, nedemnitatea, actiunea pauliana, prohibitia substititiilor fideicomisare) sau le limiteaza efectele (inopozabilitatea). Deci o prima diferenta priveste efectele pe care le produce raspunderea civila spre deosebire de celelalte sanctiuni de drept civil, acestea din urma caracterizandu-se prin nerecunoasterea actelor juridice in cauza lipsindu-le in general, de eficienta juridica pentru carte erau destinate.

In al doilea rand, cu exceptia raspunderii delictuale, toate celelalte sanctiuni de drept civil privesc obligatii care se nasc din acte juridice sau evenimente care sunt legate de acte juridice, deci acte eminamente voluntare.
In al treilea rand, daca in cazul raspunderii civile se sanctioneaza in general o conduita reprobabila, antisociala, in cazul celorlalte sanctiuni de drept civil, acest caracter reprobabil al activitatilor sanctionate iese mai putin in evidenta. In sfarsit, actiunea reclamantul poate primi satisfactie pe calea unei alte actiuni. Raspunderea civila difera de asemenea si de institutia actiunii in restituire (condictio indebiti sau actio de in rem verso) pentru ca in timp ce bprima presupune -; in general -; un fapt ilicit si culpabil, cauzator de prejudicii, celelalte implica acte -; de regula -; voluntare si licite.
De aceea, in cazul faptei generatoare de prejudicii, cuantumul daunelor se stabileste astfel, incat sa se repare integral prejudiciul creat. ; imbogatitul fara justa cauza va fi tinut sa restituie insa numai in masura imbogatirii sale si a saracirii debitorului ; de asemenea, in cazul gestiunii de afaceri, geratul nu este tinut decat pentru cheltuielile utile si necesare, daca gestiunea a fost utila ; in cazul platii nedatorate, accipiensul va restitui tot ceea ce a primit nedatorat, buna sa credinta producand efecte in ceea ce priveste fixarea cuantumului restituirii.
1.3 RASPUNDEREA CONTRACTUAlA
ELEMENTELE STRUCTURALE ALE RASPUNDERII
Elementele constitutive ale raspunderii contractuale sunt : fapta prejudiciabila a debitorului, constand in neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau tardiva a obligatiei, prejudiciul susceptibil de reparare cauzat creditorului prin neexecutare, si legatura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabila si prejudiciu.
FAPTA PREJUDICIABILA
Fapta debitorului este prejudiciabila cand neexecutarea sau executarea defectuoasa ori tardiva a obligatiei a cauzat un prejudiciu creditorului.
A. Neexecutarea. Neexecutarea unei obligatii poate fi totala sau partiala, culpabila sau neculpabila. a)Neexecutarea totala sau partiala.In caz de neexecutare totala, angajarea raspunderii este certa ; pe cand, in caz de neexecutare partiala, se face distinctia urmatoare : daca obiectul obligatiri este indivizibil, neexecutarea angajeaza raspunderea debitorului, iar daca obiectul este divizibil, urmeaza a se aprecia masura in care obligatia poate fi considerata executata. b) Neexecutare culpabila si neculpabila. Neexecutarea este culpabila cand, desi, de exemplu, executarea este posibila, debitorul refuza cu rea credinta de a o indeplini ; si este neculpabila in caz de imposibilitate materiala de executare ; de exemplu, distrugerea bunului vandut intr-o catastrofa naturala ; sau in caz de imposibilitate juridica de executare ; de exemplu, bunul vandut a fost sechestrat in interes public.
B). Executarea defectuoasa. Este defectuoasa executarea la care prestatia nu corespunde clauzelor contractuale sau standardelor uzuale ; asemenea prestatii necorespunzatoare sunt relativ frecvente in contractele de vanzare-cumparare si in cele de prestari de servicii.
Problema executarii defectuoase se poate pune numai la obligatiile in natura ; ea nu se pune la obligatiile pecuniare, care pot fi executate intotdeauna prin monede, respectiv prin semne ale monedei legale sau de plata, adica cea care are curs legal la locul platii ; ceea ce inseamna ca numai la obligatiile in natura se poate vorbi de calitatea prestatiei, nu si la obligatiile pecuniare.
C. Executarea tardiva. Intarzierea in executarea obligatiilor comporta, dupa imprejurari, doua solutii : daca termenul de executare a fost prevazut ca esential in contract, creditorul poate refuza primirea prestatiei, situatie in care obligatia va fi considerata ca neexecutata ; insa, fara a deosebi dupa cum termenul de executare a fost prevazut ca esential sau neesential, daca creditorul primeste prestatia, el va avea dreptul numai la plata de daune -interese moratorii.
CAUZAREA UNUI PREJUDICIU REPARABIL
Pentru a fi reparabil, prejudiciul patrimonial cauzat prin fapta debitorului trebuie sa fie cert, actual si previzibil.
A. Prejudiciul trebuie sa fie cert. Prejudiciul trebuie sa fie sigur atat in ce priveste existenta sa, cat si in ce priveste posibilitatea de a fi stabilit, adica de a fi constatat si evaluat in bani.
Aceasta intrucat, in cazul in care incertitudinea priveste existenta prejudiciului, nu se poate sti daca s-a nascut dreptul la actiunea in reparatiune ; iar in cazul in care incertitudinea priveste intinderea prejudiciului, nu se poate stabili valoarea creantei ce urmeaza a fi reclamata.
Cu precizarea ca cerinta certitudinii este indeplinita nu numai cand prejudiciul este matematic determinat, ci si cand exista o posibilitate suficienta de determinare a prejudiciului ; ca de exemplu, stabilirea cheltuielilor necesare pentru vindecarea victimei unuiaccident de transport.
B. Prejudiciul trebuie sa fie actual. Aceasta cerinta complineste cerinta certitudinii prejudiciului.
Intr-o interpretare initiala, s-a considerat ca indeplineste cerinta de a fi actual numai prejudiciul care s-a produs deja si care astfel poate fi cu precizie stabilit.
Intr-o interpretare ulterioara, extensiva si realista, se considera ca, pe langa prejudiciul actual propriu-zis, care s-a produs in intregime, indeplineste prin anticipatie cerinta de a fi actual si prejudiciul care prin natura sa se prelungeste in viitor ; adica asa-numitul prejudiciu viitor potential, a carui mproducere comporta indeobste mai multa cartitudine decat incertitudine.
C. prejudiciul trebuie sa fie previzibil.
In cadrul raspunderii contractuale este prin lege reparabil numai prejudiciul prevazut in contract sau previzibil in mod normal la data incheierii acestuia.
Astfel, conform art. 1085 C. Civ., « debitorul nu raspunde decat de daunele-interese care au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, cand neindeplinirea obligatiei nu provine din dolul sau ».
Acest text legal cuprinde : in prima parte o regula, aceea ca in materie contractuala numai prejudiciul prevazut sau previzibil este reparabil, regula ce se justifica prin faptul ca obligatia partilor contractante de a repare prejudiciile pe care si le-ar aduce una alteia prin neexecutarea, executarea necorespunzatoare, sau tardiva a prestatiilor ce le incuba rezulta intocmai ca si contractul din vointa lor, si anume : fie din vointa exprimata in contract prin stabilirea anticipativa a daunelor ; fie din vointa prezumata de lege, care limiteaza daunele la cele previzibile ; este o restrangere ce se explica prin presupunerea ca un debitor prudent nu se angajeaza la repararea unui prejudiciu peste limita a ceea ce el a putut sa prevada la incheierea contractului ; iar in partea finala, textul prevede o exceptie, aceea ca, neexecutarea dolosiva obliga pe debitor la repararea integrala a prejudiciului, adica atat a celui previzibil, cat si a celui imprevizibil, intocmai ca la raspunderea delictuala ; exceptia se justifica prin rationamentul ca debitorul de rea-credinta nu merita beneficiul unei reguli limitative de raspundere.
RAPORTUL DE CAUZALITATE
Pentru angajarea raspunderii contractuale se cere ca intre fapta prejudiciabila a debitorului si prejudiciu sa existe o legatura de la cauza la efect.
Stabilirea legaturii de cauzalitate este o chestiune de fapt, instantele de judecata sunt chemate sa observe de la caz la caz daca intre fapta debitorului si prejudiciu exista o cauzalitate necesara.
Prezumtia de cauzalitate. Legea prezuma ca prejudiciul suferit de creditor provine din neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau cu intarziere a obligatiei de catre debitor.
Prezumtia rezulta din prevederile art. 1082 C. Civ., conform caruia debitorul este tinut la plata de daune-interese, afara daca neexecutarea, executarea defectuoasa ori intarzierea in executare provin dintr-o « cauza straina care nu-i poate fi imputata ».
In temeiul acestei prezumtii, numita si prezumtie de responsabilitate, creditorul este scutit de dovada legaturii de cauzalitate dintre fapta debitorului si prejudiciu.
Totodata, insa, debitorul poate rasturna prezumtia de cauzalitate, dovedind ca prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o cauza care nu-i este imputabila ; prin aceasta dovada se exclude legatura de cauzalitate dintre fapta debitorului si prejudiciu, ceea ce il exonereaza de raspundere.
EXONERAREA DE RASPUNDERE
Evenimentele si faptele care il exonereaza pe debitor de raspundere sunt : forta majora, cazul fortuit, fapta creditorului sau fapta unui tert.
1. Forta majora sau (si) cazul fortuit.
Conform art. 1083 C. Civ., debitorul nu datoreaza daune-interese cand dintr-o forta majora sau un caz fortuit a fost impiedicat sa-si execute obligatia.
A. Forta majora (vis maior). Denumirea de forta majora este utilizata in doua sensuri : intr-un sens larg (lato sensu), care include si cazul fortuit, potrivit caruia forruia fota majora evoca un eveniment irezistibil si imprevizibil, neimputabil debitorului, ce-l pune pe aceste in imposibilitatea de a-si executa obligatia ; si intr-un sens restrans, (stricto sensu), care exclude cazul fortuit, potrivit caruia evenimentul de forta majora trebuie sa fie exterior persoanei si activitatii debitorului. a) Imposibilitatea de executare. Cerinta esentiala pentru ca un eveniment natural sau social sa poata fi calificat caz de forta majora este aceea ca evenimentul sa-l puna pe debitor in imposibilitate de a-si executa obligatia(art. 1083 C. Civ.).
Imposibilitatea trebuie sa fie absoluta, sa existe in mod obiectiv fata de oricine, astfel incat nimeni sa nu poata indeplini prestatia datorata de catre debitor( ultra posse nemo obligatur ; a l' mpossible nul n' est tenu). Aprecierea imposibilitatii se face in abstracto (art. 1080 C. Civ.) ;fac exceptie prestatiile strict personale, in cazul carora moartea sau boala debitorului atrag imposibilitatea de executare. b) Imprevizibilitatea evenimentului. Pentru a exonera de raspundere, evenimentul de forta majora trebuie sa fi fost imprevizibil la data incheierii contractului. c) Exterioritatea evenimentului. In intelesul restrans al notiunii de forta majora, evenimentul care impiedica executarea obligatiei trebuie sa fie exterior persoanei debitorului si sferei sale de activitate. Asemenea evenimente pot fi naturale ori sociale.
B. Cazul fortuit (casus fortuitus). Aceasta denumire evoca un eveniment irezistibil si imprevizibil privind persoana sau activitatea debitorului, neimputabil acestuia, care il pune in imposibilitate de a-si executa obligatia.
C. Pozitia jurisprudentei. Jurisprudenta romana face numai distinctie terminologica intre forta majora si cazul fortuit, pentru a indica originea lor diferita : evenimente externe in privinta fortei majore si evenimente interne activitatii debitorului in privinta cazului fortuit.
In ce priveste regimul si efectele fortei majore si ale cazului fortuit, jurisprudenta le considera identice, ca fiind deopotriva exoneratorii de raspundere daca au fost inevitabile, imprevizibile si neimputabile debitorului.
In contractele sinalagmatice, exonerarea de raspundere a debitorului datorita unui caz fortuit sau de forta majora inseamna suportarea de catre aceste si a riscului contractual (res perit debitori)
2. Fapta creditorului sau fapta unui tert.
Fapta creditorului si fapta unui tert fata de contract au fost asimilate de jurisprudenta cu forta majora, adica sunt considerate exoneratorii de raspundere daca au fost pentru debitor irezistibile, imprevizibile si l-au pus in imposibilitate de a-si executa obligatia.
A. Fapta creditorului.
Fapta creditorului este exoneratorie de raspundere fara a deosebi dupa cum ea este sau nu este culpabila ; se cere doar ca fapta creditorului sa fie cauza neexecutarii obligatiei de catre debitor.
Exonerarea de raspundere a debitorului poate fi -; dupa caz -; totala sau partiala ; va fi totala cand neexecutarea obligatiei se datoreaza exclusiv faptei creditorului ; si va fi partiala cand neexecutarea obligatiei se datoreaza in parte faptei culpabile a creditorului iar in parte faptei culpabile a debitorului, sub forma culpei comune sau a concursului de culpe.
B.Fapta unui tert. Daca un tert de contract a pus pe debitor in imposibilitate de a-si executa obligatia, el va fi in princiopiu exonerat de raspundere.
DAUNELE-INTERESE
Despagubirile banesti pe care debitorul trebuie sa le plateasca creditorului pentru neexecutarea, executarea defectuoasa ori cu intarziere a obligatiei sunt numite generic daune-interese.
Ele sunt de doua feluri : cele care indemnizeaza pe creditor pentru neexecutarea sau executarea defectuoasa a obligatiei, numite daune- interese compensatorii, sau prescurtat daune compensatorii ; si cele care indemnizeaza pe creditor pentru intarziere in executarea obligatiei, numite daune -;interese moratorii sau prescurtat daune moratorii.
Daunele-interese compensatorii si moratorii pot fi stabilite prin anticipatie de catre partile contractante, caz in care se numesc daune-interese conventionale ; daca insa partile nu o fac, daunele se stabilesc si se acorda, la cerere, de catre instanta de judecata, caz in care se numesc daune-interese judiciare ; iar cum si unele si altele se exprima in bani ele se numesc si despagubiri.
Rezulta ca daunele-interese constituie mijlocul juridic supletiv si de drept comun, pentru executarea prin echivalent a obligatiilor contractuale.
1.Daunele compensatorii
Denumirea de daune compensatorii desemneaza cu precizie ca acestea sunt menite a compensa printr-un echivalent banesc, adica printr-o despagubire, prejudiciul suferit de creditor, ca urmare a neexecutarii executarii necorespunzatoare ori cu intarziere de catre debitor a obligatiei sale ; adica, daunele constituie o reparare prin compensare a prejudiciului cauzat creditorului.
Daunele compensatorii privesc numai asa-numitele obligatii in natura, intrucat numai acestea sunt susceptibile si de o executare si printr-un echivalent banesc ; ele nu se aplica obligatiilor pecuniare.
Daunele compensatorii cuprind doua elemente, si anume : pierderea efectiv suferita de creditor (damnum emergens), care consta intr-o micsorare patrimoniala ; si castigul pierdut de creditor (lucrum cessans), care consta in sporul patrimonial pe care creditorul l-ar fi realizat daca debitorul si-ar fi executat obligatia asumata.
In ce priveste intinderea daunelor, conform art. 1085 C. Civ., precitat, debitorul raspunde numai pentru daunele prevazute sau previzibile, afara de cazul neexecutarii dolosive, cand el raspunde si pentru daunele imprevizibile
2. Daunele moratorii.
Denumirea de daune moratorii(de la cuvantul latin mora, care inseamna intarziere) desemneaza despagubirea in bani pe care debitorul aflat in intarziere (mora debitoris) trebuie sa o plateasca creditorului pentru intarzierea in executarea obligatiei.
Daunele moratorii pot fi obtinute daca sunt indeplinite doua cerinte, si anume : creditorul sa faca dovada prejudiciului suferit si debitorul sa fie pus in intarziere. Prin exceptie, conform art. 1079 C. Civ., debitorul se afla de drept in intarziere in cazurile precis determinate de lege, si anume, cand s-a prevazut expres in contract ca debitorul va fi pus in intarziere la implinirea termenului, fara a mai fi nevoie de notificare si cand obligatia nu putea fi indeplinita de cat pana la un termen pe care debitorul l-a lasat sa treaca.
Daunele moratorii privesc deopotriva obligatiile in natura si cele pecuniare.
In ce priveste obligatiile in natura, daunele se pot stabili de catre partile contractante, sub forma de daune moratorii conventionale ; iar daca partile nu o fac, daunele se vor stabili, la cerere, sub forma de daune moratorii judiciare.
In ce priveste obligatiile pecuniare, daunele moratorii se stabilesc printr-un procent la suma datorata, adica la capital si poarta denumirea specifica de dobanda, care poate fi de doua feluri : dobanda conventionala, cand este stabilita prin contract, iar daca partile contractante nu o fac, se va aplica dobanda legala, care consta in plafonul maxim al ratei dobanzii permis de lege.
CONVENTII PRIVITOARE LA RASPUNDERE -- NERASPUNDERE

Cum dispozitiile legale referitoare la raspunderea contractuala sunt preponderent supletive, inseamna ca in aceeasi masura sunt admisibile, cu titlu de regula implicita, si derogarile conventionale de la aceste dispozitii legale supletive ; si aceasta fie prin modificarea dispozitiilor legale, fie chiar prin inlaturarea lor, adica prin exonerarea totala de raspundere.
1.Clauza penala
Intelegerea prin care partile contractante evalueaza cu anticipatie si forfetar cuantumul daunelor-interese pentru eventualitatea neexecutarii, executarii defectuoase sau cu intarziere a obligatiei poarta denumirea de clauza penala. Ea poate fi prevazuta in contract, suf forma de clauza contractuala, sau sub forma de conventie accesorie contractului.Clauza penala prezinta o vadita utilitate, si anume : dispenseaza pe creditor de sarcina dovedirii existentei si cuantumului prejudiciului ; evita discutiile si dificultatile evaluarii judiciare a daunelor-interese.
In ce priveste cuantumul daunelor interese stabilit prin clauza penala, textul art. 1087 C. civ. Prevede ca acesta este nemodificabil. Astfel nu este permis controlul judiciar al clauzei penale, chiar daca interventia instantei ar fi vadit necesara.
Clauza penala are un caracter accesoriu, in sensul ca fata de obligatia debitorului de a executa prestatia datorata in natura sa specifica, obligatia sa de a plati daune-interese este accesorie ; de accea ineficacitatea obligatiei principale face inoperanta si clauza penala (accessorium sequitur principale) nu insa si invers.
2.Clauze limitative sau exoneratorii de raspundere
Clauzele contractuale sau conventiile accesorii contractelor, prin care se micsoreaza sau se inlatura cu totul raspunderea debitorului, sunt considerate de principiu ca admisibile in temeiul libertatii contractuale.
Nu sunt insa valabile, tot de principiu, clauzele prin care debitorul ar fi exonerat de dol sau de culpa sa grava.
A. Clauze limitative de raspundere. Sunt limitative de raspundere clauzele prin care partile contractante stabilesc un plafon maxim de la care debitorul nu mai raspunde chiar daca daunele suferite de creditor depasesc acest plafon.
B. Clauze exoneratorii de raspundere. Clauzele de inlaturare totala a raspunderii sunt valabile cu urmatoarele rezerve : sunt nevalabile clauzele de exonerare absoluta a debitorului, adica prin care acesta se obliga pur potestativ ; sunt de asemenea nevalabile clauzele prin care se inlatura raspunderea debitorului in caz de dol sau culpa grava a acestuia.
CAPITOLUL II
GARANTIA CONTRA VICIILOR LUCRULUI VANDUT
OBLIGATIA DE GARANTIE A VANZATORULUI
2.1 NOTIUNE
Obligatia de garantie a vanzatorului decurge din principiul ca el trebuie sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a asigura cumparatorului stapanirea -; linistita si utila -; a lucrului vandut. Rezulta ca obligatia de garantie are o dubla infatisare (art. 1336 C. civ.) ; vanzatorul trebuie sa-l garanteze pe cumparator de linistita folosinta a lucrului, adica contra evictiunii (I) si de utila folosinta a lucrului, adica contra VICIILOR (II).
Astfel fiind, vanzatorul raspunde de viciile ascunse ale lucrului, daca din cauza lor lucrul este impropriu intrebuintarii dupa destinatie sau daca viciile micsoreaza intr-atat valoarea de intrebuintare incat cumparatorul, in cunostinta de cauza, nu ar fi cumparat sau ar fi platit un pret mai redus. (art. 1352 C.civ.).
Cand lucrul vandut este afectat de un viciu in sensul art. 1352 C. civ., situatia prezinta asemanare cu viciul de consimtamant al erorii (sau dolului) asupra substantei obiectului contractului (art. 954 alin. 1 C. civ.). Intre aceste doua situatii exista insa deosebiri esentiale ; in cazul erorii asupra substantei obiectului (error in substantiam), din cauza acestui viciu de consimtamant, cumparatorul nu a putut cumpara, in substanta sa, lucrul voit si poate cere anularea contractului ; in schimb, in cazul viciilor vizate de art.1352 C. civ. Cumparatorul a cumparat lucrul voit, numai ca acesta este impropriu intrebuintarii dupa destinatie, sau din cauza viciilor se micsoreaza valoarea de intrebuintare -; deci eroarea se refera numai la calitatea lucrului -; si cumparatorul nu poate cere anularea contractului, ci are o actiune in garantie (redhibitorie sau estimatorie) contra vanzatorului. De exemplu, daca se vinde o casa despre care vanzatorul afirma ca este construita din caramida, iar in realitate este din material lemnos, se poate cere anularea, In schimb, daca casa este construita din caramida, dar este afectata de vicii, va intra in functie obligatia de garantie pentru vicii.
Deoarece in cazul viciilor vizate de art. 1352 C. civ. Cumparatorul -; daca nu se multumeste cu reducerea pretului -; poate cere rezolutiunea contractului printr-o actiune in garantie numita redhibitorie(vb. Lat. redhibere, a lua inapoi, a restitui) aceste vicii s-au numit redhibitorii.
CONDITII a) Trebuie ca viciul sa fie ascuns (art. 1352 C.civ.) ; vanzatorul nu raspunde de « viciile aparente si despre care cumparatorul a putut singur sa se convinga » (art. 1353 C.civ.). Prin urmare, viciul poate fi considerat ascuns numai daca cumparatorul nu l-a cunoscut si, dupa imprejurari, printr-o verificare normala, dar atenta, nici nu putea sa-l cunoasca, nefiindu-i comunicat nici de catre vanzator. Viciul pe care vanzatorul dovedeste ca l-a adus la cunostinta cumparatorului nu poate fi considerat ascuns, indiferent de natura sa.
In practica judecatoreasca posibilitatea cumparatorului de a lua cunostinta de viciul lucrului se apreciaza in abstracto, avandu-se in vedere un cumparator prudent si diligent. « Lipsa de informare, de experienta, cat si nepriceperea cumparatorului nu fac ca viciile pe care aceste nu le-a putut constata singur sa fie considerate vicii ascunse ». b) Trebuie ca viciul (cauza defectiunilor manifestate ulterior) sa fi existat in momentul incheierii contractului (chiar daca predarea lucrului se face ulterior). Pentru viciile ivite ulterior contractarii -; deci cand lucrul se strica, se defecteaza sau isi pierde calitatea din cauza viciilor ivite dupa vanzare -; vanzatorul nu raspunde, deoarece prin efectul incheierii contractului, riscurile trec asupra cumparatorului odata cu dreptul de propietate. In cazurile in care propietatea nu se transmite din momentul incheierii contractului, vanzatorul raspunde si pentru viciile ivite ulterior vanzarii, dar pana in momentul transferarii dreptului de proprietate. c) Trebuie ca viciul sa fie grav, adica din cauza lui lucrul sa fie impropriu intrebuintarii la care este destinat dupa natura sa ori potrivit conventiei sau sa se micsoreze intr-atat valoarea de intrebuintare, incat cumparatorul, in cunostinta de cauza, n-ar fi cumparat sau ar fi platit un pret mai redus. Nu se cere insa ca viciul sa se refere la substanta, la esenta lucrului (ca la anularea pentru eroare).
Toate cele tri elemente care conditioneaza obligatia de garantie a vanzatorului pentru vicii trebuie sa fie dovedite de catre cumparator. Raspunderea nu este conditionata de catre vanzator (art. 1354 C.civ.); numai intinderea raspunderii lui difera dupa cum a avut sau nu cunostinta de existenta viciului (art. 1356-1357 C.civ.).
In conditiile aratate, obligatia de garantie pentru vicii se aplica la orice vanzare (vanzare sub conditie, cu plata pretului in rate, de drepturi litigioase etc.), inclusiv antecontractul de vanzare-cumparare, indiferent ca lucrul vandut este un bun mobil sau imobil, in stare noua sau uzata (de ocazie), cu doua exceptii:
- nu exista obligatia de garantie in cazul vanzarii prin licitatie publica (art. 1360 C.civ.), care se face prin intermediul justitiei;
- in cazul vanzarii de drepturi succesorale -; daca nu s-a obligat sa garanteze continutul universalitatii -; vanzatorul raspunde numai de calitatea sa de mostenitor (art. 1399 C.civ.), nu si de calitatea bunurilor din mostenire.
2.2 EFECTELE SI INTINDEREA RASPUNDERII VANZATORULUI PENTRU VICII
Daca conditiile aratate sunt intrunite, cumparatorul are facultatea de a cere fie rezolutiunea vanzarii fie o reducere a pretului (art. 1355 C.civ.), iar daca vanzatorul a fost de rea-credinta si daune interese (art. 1236-1357 C.civ.), inclusiv beneficiul nerealizat (lucrum cessans). a) Dreptul de optiune al cumparatorului intre actiunea redhibitorie si actiunea estimatorie. Actiunea prin care cumparatorul cere rezolutiunea vanzarii se numeste redhibitorie (actio redhibitoria). Ea este admisibila chiar daca natura viciului n-ar face lucrul absolut impropriu destinatiei sale normale. Totusi, instanta poate aprecia ca dreptul de optiune a fost exercitat abuziv si sa acorde numai o reducere din pret, daca viciul este de mica importanta.
In caz de admitere a actiunii redhibitorii, vanzatorul este obligat ca, reprimind lucrul, sa restituie pretul si cheltuielile vanzarii suportate de cumparator (art. 1355 si 1357). Daca cumparatorul a instrainat lucrul, actiunea redhibitorie poate fi exercitata de subdobanditor.
In loc de rezolutiune, cumparatorul poate cere o reducere din pret proportionala cu reducerea valorii lucrului datorata viciului. Actiunea speciala de reducere se numeste estimatorie (actio estimatoria sau quanti minoris), deoarece deprecierea valorii lucrului se estimeaza prin expertiza. Cu toate ca legea reglementeaza numai optiunea intre cele doua actiuni, in literatura de specialitate si practica judiciara se intrevede si posibilitatea “remedierii defectiunilor” (inlaturarea viciilor) de catre sau in contul vanzatorului, “cand aceasta reparare e posibila si cand ea n-ar ocaziona cheltuieli disproportionate cu valoarea lucrului” si, daca o asemenea solutie nu contravine cumparatorului (mai ales in cazul cumpararii unui lucru in stare noua). b) Acordarea de daune interese. Spre deosebire de materia evictiunii, in care si vanzatorul de buna credinta poate fi obligat la plata daunelor-interese, in cazul viciilor ascunse, vanzatorul, este obligat sa plateasca daune-interese, numai daca cumparatorul dovedeste cu orice mijloace de proba (inclusiv prezumtii) ca vanzatorul a fost de rea-credinta (a cunoscut viciili lucrului -; art.1356 C.civ.), considerandu-se ca aceste daune sunt imprevizibile si deci datorate numai in caz de dol (art.1085 C.civ.). Daca el nu cunoaste viciul lucrului, poate fi obligat numai la restituirea pretului, si cheltuielilor vanzarii (art.1357 C.civ.).

Potrivit dreptului comun, dovada prejudiciului (de exemplu, majorarea pretului, paguba suferita de cumparator sau despagubirea platita tertilor pentru paguba cauzata prin accidentul survenit datorita viciului lucrului etc.) trebuie sa fie facuta de cumparator.
Desi art.1356 C.civ. vizeaza plata daunelor numai in cazul actiunii redhibitorii, ea se admite si in cazul actiunii estimatorii. c) Riscul pieirii lucrului afectat de vicii. Daca lucrul a pierit din cauza viciilor, vanzatorul este obligat sa restituie pretul si cheltuielile vanzarii, iar daca a fost de rea-credinta poate fi obligat si la plata daunelor-interese (art.1358 alin.1). In schimb, daca lucrul afectat de viciu a pierit fortuit (sau datorita culpei cumparatorului), vanzatorul nu raspunde pentru vicii (art.1358 alin.2). d) Modificari conventionale ale garantiei pentru vicii. Dispozitiile de drept comun analizate privind existenta, conditiile, efectele si intinderea obligatiei de garantie pentru vicii au caracter supletiv, partile fiind libere sa limiteze sau chiar sa inlature ori, dimpotriva, sa agraveze prin conventia lor aceasta obligatie a vanzatorului printr-o clauza expresa.
In ceea ce priveste clauza de limitare sau de inlaturare a garantiei pentru vicii, ea este valabila si deci produce efecte numai daca vanzatorul a fost de buna credinta (nu a cunoscut viciile- art.1354 C.civ.). Dovada cunoasterii viciilor de catre vanzator trebuie sa fie facuta de cumparator, cu orice mijloace de proba, (inclusiv prezumtii, de exemplu, in cazul vanzatorului profesionist). In caz de rea-credinta a vanzatorului, rezultand din tainuirea viciilor la incheierea contractului, clauza de exonerare -; totala sau partiala -, nu ar putea fi invocata fata de cumparatorul de buna-credinta, care nu cunostea aceste vicii.
Cu respectarea acestei conditii (necunoasterea viciilor), clauzele de inlaturare sau de limitare a garantiei pentru vicii pot fi foarte variate (suprimarea totala a garantiei, posibilitatea intentarii numai a actiunii estimatorii, asigurarea numai a pieselor de shimb sau a reparatiilor necesare etc.). Mentionez ca limitarea garantiei poate fi stipulata si sub forma scurtarii termenului de un an, respectiv, de trei ani, in care viciile ascunse pot fi descoperite (de exemplu, vicii descoperite intr-o luna de la data vanzarii autoturismului folosit). In acest sens Decretul nr.167/1958 precizeaza ca prin dispozitiile cu privire la data inceperii curgerii prescriptiei, nu se aduce nici o atingere termenelor de garantie, legale sau conventionale (art.11 alin.3). In schimb, termenul de prescriptie insusi (de 6 luni sau de 3 ani), nu pate fi modificat prin conventia partilor, o asemenea clauza fiind nula (art.1 alin.3).
Clauzele de agravare a obligatiei de garantie nu comporta limitari (raspundere si pentru vicii aparente, pentru vicii aparute ulterior vanzarii, pentru buna functionare a motorului o perioada determinata etc.). Se precizeaza ca, stipularea unei clauzei de agravare pentru orice vicii, inclusiv cele aparente, sau de buna functionare in cadrul unui termen mai scurt decat cel prevazut pentru descoperirea viciilor ascunse, nu atrage dupa sine -; la expirare -;incetarea garantiei pentru viciile ascunse, daca termenul legal stabilit pentru descoperirea acestora nu a expirat inca. Clauza de agravare nu poate fi transformata, prin interpretare, in contrariul ei. Pentru ca, o data cu raspunderea pentru orice vicii sau de buna functionare in cadrul unui termen de garantie mai scurt de 1 an, respectiv, de 3 ani, sa inceteze si raspunderea de drept comun pentru vicii ascunse, trebuie sa fie stipulata o clauza expresa in acest sens, care va fi, deodata, de agravare a garantiei (si pentru vicii aparente sau calitati convenite) si de limitare a ei in timp (la o perioada mai scurta pentru descoperirea viciilor ascunse).

2.3 PRESCRIPTIA PENTRU VICIILE LUCRULUI a) PRESCRIPTIA PENTRU VICIILE APARENTE ALE LUCRULUI
Domeniul prescriptiei extinctive pentru viciile aparente ale lucrului poate fi precizat pe baza urmatoarei idei de principiu : exista prescriptie numai in masura in care transmitatorul este tinut sa raspunda -; fie in temeiul legii, fie in temeiul conventiei -; pentru viciile aparente ale lucrului.
In prezent, in raporturile dintre persoanele fizice, izvorate din contractul de vanzare-cumparare, nu se raspunde pentru viciile aparente, afara de cazul in care s-a prevazut expres, vanzatorul raspunde si pentru asemenea vicii (clauza de agravare a raspunderii potrivit art. 1351 C. civ.
In trecut, legea prevedea o asemenea raspundere in urmatoarele cazuri :
1. in raporturile dintre organizatiile socialiste izvorate din contractele economice care aveau ca obiect transmiterea de lucruri(produse)
2. in raporturile dintre unitatile socialiste-vanzatoare si persoanele fizice-cumparatoare.
Termenul de prescriptie pentru viciile aparente ale lucrului era diferit, dupa categori de raporturi in care se raspundea pentru asemenea vicii. Astfel se puteau distinge urmatoarele doua categorii de raporturi :
1. raporturile dintre organizatiile socialiste, in care termenul de prescriptie era de 6 luni, prevazut de art. 4 lit. A din Decretul nr.167/1958.
2.celelalte raporturi, dintre unitatile socialiste si persoanele fizice, in care, in lipsa unui termen special de prescriptie, se aplica termenul general de prescriptie pentru aceste raporturi, adica termenul de 3 ani prevazut de art.3 din Decretul 167/1958.
In legatura cu termenul de prescriptie pentru viciile aparente, se propunea de lege ferenda ca legiuitorul sa unifice termenul de prescriptie pentru ambele feluri de vicii ascunse si aparente, stabilindu-l la 6 luni. Totodata se observa ca termenul de prescriptie pentru vicii aparente nu trebuia sa fie confundat cu termenele prevazute in reglementarea speciala in care trebuiau reclamate viciile lucrurilor cumparate de la organizatiile socialiste.
Inceputul cursului prescriptiei extinctive pentru vicii aparente ale lucrului, era reglementat, in mod expres si special, pentru ipoteza raporturilor dintre organizatiile socialiste ; intr-adevar, potrivit art.10 din Decretul nr. 167/1958 : « In raporturile dintre organizatiile socialiste, prescriptia dreptului la actiune, izvorat din transmiterea unor produse calitativ.... necorespunzatoare incepe sa curga de la data cand produsele au fost efectiv preluate de organizatia beneficiara, indiferent daca a fost sau nu intocmit proces -; verbal de constatare a lipsurilor ».(Gh. B.)
Pentru celelalte raporturi, neexistand o regula speciala privind inceputul prescriptiei extinctive, se aplica regula generala in materie, adica cea prevazuta in art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 : « Prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune... ».
In determinarea inceputului prescriptiei pentru vicii aparente trebuia sa se tina seama si de faptul ca raspunderea pentru vicii aparente, este o raspundere in cadrul termenului de garantie ; prin urmare inceputul termenului de garantie, marca si inceputul cursului prescriptiei. Semnificative din acest punct de vedere, erau dispozitiile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 7/1977 : « Termenul de garantie curge de la data livrarii produsului. In cazul utilajelor si instalatiilor complexe realizate prin cooperare in productie, termenul de garantie curge, fata de toti furnizorii, de la data livrarii acestor utilaje sau instalatii ».
Inceputul cursului prescriptiei pentru vicii aparente, putea fi guvernat, in anumite cazuri practice, si de art. 7 alin. Final din Decretul nr. 167/1958 : « Daca dreptul este sub conditie suspensiva, sau cu termen suspensiv, prescriptia incepe sa curga de la data cand s-a implinit conditia sau a expirat termenul » ; aici era avuta in vedere ipoteza termenului suspensiv mai ales.
Sea ajunsese la aplicarea acestei reguli speciale intrucat, potrivit art. 31 alin.1 din Iegea nr. 7/1977, « Unitatile producatoare...sunt obligate sa stabileasca, in conditiile prevazute in contracte, de comun acord cu beneficiarii si proiectantii, masuri si termene de remediere sau de inlocuire a produselor necorespunzatoare. In cazul in care, furnizorii nu accepta remedierea sau inlocuirea produselor, beneficiarii le vor restitui, solicitand despagubirile legale ».(Gh. B.).
In cazul in care, pana la implinirea termenului stabilit, nu se realiza dreptul creditorului, el putea introduce actiune la organul competent, actiune a carei prescriptie incepea sa curga tocmai de la expirarea termenului de remediere a viciului aparent.
Cat priveste suspendarea prescriptiei pentru vicii aparente, se sublinia ca in principiu erau aplicabile regulile din Decretul nr. 167/1958, privind suspendarea cursului prescriptiei extinctive, art. 13-14. In afara de aceste cauze generale de suspendare, in materie exista si o suspendare speciala a prescriptiei extinctive.
Era vorba de ipoteza bunurilor de folosinta indelungata ; daca modalitatea de inlaturare a viciului aparent era « repararea lucrului, prin unitatea socialista obligata la aceasta, timpul scurs intre data reclamarii viciului aparent si data repunerii bunului in stare corespunzatoare, nu se lua in calculul termenului de garantie, pe aceasta durata cursul prescriptiei extinctive fiin suspendat ». b) PRESCRIPTIA PENTRU VICIILE ASCUNSE ALE LUCRULUI
Domeniul prescriptiei extinctive pentru vicii ascunse este domeniul raspunderii instrainatorului lucrului fata de dobanditor. Acest domeniu al raspunderii pentru vicii ascunse are atat o reglementare de drept comun, cat si o reglementare speciala. Reglementarea de drept comun este cea din Codul civ. Art. 1352 si urm.
Esentiala, pentru intelegerea mecanismului prescriptiei extinctive a actiunii pentru vicii ascunse ale lucrului, este stabilirea exacta a domeniului raspunderii pentru asemenea vicii. Intr-adevar prescriptia dreptului la actiune in repararea prejudiciului datorat viciului ascuns al lucrului presupune existenta dreptului la actiune (in sens material) ; dreptul la actiune presupune existenta dreptului subiectiv la repararea pagubei datorata viciului ascuns ; dreptul subiectiv, la randul sau, presupune existenta obligatiei corelative, de a garanta impotriva viciilor ascunse, obligatie care este un efect al contractului (de vanzare-cumparare, de furnizare). Prin urmare, a stabili domeniul raspunderii pentru vicii ascunse inseamna de fapt, a stabili durata obligatiei de garantare pentru aceste vicii.
In trecut, este de observat ca, din punct de vedere terminologic, legislatia nu folosea atributul « de garantie » pentru a desemna intreaga durata a raspunderii pentru vicii ascunse ; intr-adevar, numai Legea nr. 7/1977 folosea doua notiuni, diferite de cea de « termen de garantie », si anume : « durata (termenul) de utilizare » si « perioada de utilizare normata ». Care era in realitate, natura acestor « durate » sau « termene » ? Se crede ca, in esenta si aceste intervale de timp erau tot termene de garantie ; mai precis, erau termene de garantie pentru vicii ascunse.
In favoarea acestei calificari, erau invocate cel putin urmatoarele doua argumente :
1.termenul de 1 an prevazut de art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 a fost calificat -; ca « termen legal(general) de garantie » pentru vicii ascunse ; potrivit alin. Final al aceluiasi art. 1