o5z5zj

Sectiunea 1 Consideratii generale asupra puterilor statului
Sectiunea 2 Notiunea si scopul administratiei
Sectiunea 3 Mijloacele activitatii administrative
Sectiunea 1.
Consideratii generale asupra puterilor statului
Statul ca organizatie politica a societatii, ca reprezentant al colectivitatii nationale urmareste diferite scopuri de natura politica, economica, sociala, culturala, etc. Aceste scopuri sunt insasi scopurile colectivitatii pe care o reprezinta si carora trebuie sa le dea satisfactie, sa le
indeplineasca.
Manifestarile Statului in viata societatii se realizeaza prin si cu ajutorul unor organe, fiecare din acestea avand de realizat activitati, functiuni specifice. Trei sunt functiunile sau puterile consacrate ale Statului si anume: puterea legislativa sau functia legislativa, puterea executiva sau administrativa si puterea judecatoreasca. Fiecare din aceste functiuni sau puteri se deosebeste de cealalta prin obiectul de activitate, prin specificul actiunilor ce le desfasoara.
Explicarea sumara a specificului acestor functii ale statului se impune;
Functia legislativa sau legiuitoare este realizata cu ajutorul Parlamentului “organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii” (art.58 alin.1,
Constitutia Romaniei). Rolul functiei legiuitoare este de elaborare a cadrului juridic general al activitatii in societate, de adoptare a legilor. Fiind organul reprezentativ al poporului roman,
Parlamentul are un caracter originar, neexistand deasupra lui un alt organ, ci numai poporul roman. Din acest caracter specific rezulta si forta juridica cea mai mare pe care o au legile in raport cu toate celelalte acte normative ce se elaboreaza in societate, cu exceptia legii fundamentale, Constitutia. Functia legiuitoare a statului se evidentiaza, in raport cu celelalte doua si prin aceea ca, poate reglementa in orice domeniu al vietii sociale, Statul avand, asa cum s-a remarcat “competenta competentelor sale”. Aceasta concluzie rezulta si din faptul ca in

Constitutie nu se face o delimitare a domeniilor de reglementar e ale Parlamentului. In plus, actele juridice normative adoptate de Parlament sunt obligatorii tuturor autoritatilor publice si cetatenilor.
Functia executiva sau administrativa, denumita si functia de executie, se realizeaza de
Guvern, de celelalte autoritati publice centrale autonome sau aflate in subordinea Guvernului, de ministere si serviciile publice descentralizate ale acestora, de autoritatile publice locale sau judetene si institutiile subordonate acestora.
Potrivit Constitutiei, Guvernul adopta hotarari si ordonante: hotararile se emit pentru organizarea executarii legilor (art.107, alin.1 si 2). De asemenea, Guvernul asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice (art.101, alin.1). Rezulta ca functia executiva a statului este subordonata celei legiuitoare, rolul autoritatilor publice administrative este de a ex ecuta legile adoptate de puterea legiuitoare. Desi Constitutia nu stabileste un raport de subordonar e intre Guvern si Parlament totusi pozitia functiilor pe care le realizeaza cele doua autoritati publice, Parlamentul respectiv Guvernul in ansamblul functiilor, statului demonstreaza aceasta situatie.
Dar administratia nu este numai o functie, ea este un fenomen, o activitate mult mai complexa. Autoritatile administratiei publice trebuie organizate in asa mod incat sa se realizeze o coerenta a actiunii executivului in viata societati, fiecare autoritate administrativa avand atribuita o competenta legala pe care trebuie sa o respecte pentru a nu fi prejudiciate interesele celor administrati sau ale Statului.
Pornind de la specificul activitatii fiecarei autoritati administrative asa cum reiese din competentele atribuite, constatam existenta a trei tipuri de activitati administrative,1 a trei administratii; a) o administratie activa organizata intr-o structura ierarhica, cu raporturi de subordonare intre organe, cu competenta de a emite acte administrative cu caracter normativ sau individual, efectuarea de operatiuni administrative si tehnico - materiale; b) o administratie consultativa care se realizeaza prin avize, acorduri, autorizatii, etc., beneficiind de autonomie functionala, cu un grad de sp ecializare pronuntata; c) o administratie jurisdictionala formata din organe ce au in competenta lor rezolvarea litigiilor dintre administratie si particulari, emitand hotarari asemanatoare, in unele cazuri, celor pronuntate de autoritatile puterii judecatoresti, care se bucura de autoritate de lucru judecat.
Functia jurisdictionala a Statului are misiunea solutionarii litigiilor dintre diferiti subiecti de drept, persoan e fizice sau persoan e juridice prin pronuntarea unor hotarari cu putere de lucru judecat, in conditiile si dupa procedura legala.
Fiecare dintre aceste functiuni, puteri ale statului, realizeaza un ansamblu de sarcini ale
Statului, in limitele competentelor stabilite prin Constitutie ori legi, cu ajutorul autoritatilor publice create in acest sens.
Sectiunea 2.
Notiunea si scopul administratiei
Atat legea fundamentala, Constitutia din 1991 cat si legislatia elaborata dupa anul 1990 folosesc termenul de administratie publica atunci cand se d esemneaza o activitate de organizare a executarii legilor sau autoritatea care o executa. In doctrina romaneasca actuala se opereaza cu termeni diferiti precum: “putere executiva”, “putere administrativa”, “executivul”, “administratie publica”2 sau alti termeni, in esenta toti autorii desemnand o activitate ce are un numitor comun, executarea si organizarea executarii legilor.
Notiunea de administratie trebuie privita din doua puncte de ved ere, unul material ce include o activitate, faptul de a administra, de a executa ceva (legea) si un al doilea punct de vedere, cel organic, notiune care desemneaza organele ce executa activitatea, organele administratiei publice3, autoritatile publice, institutiile publice.
Tinand seama de continutul complex al activitatilor administrative s-au formulat unele definitii ale administratiei, nici una neputand cuprinde intreaga situatie.
Astfel, intr-o definitie recenta, administratia cuprinde “ansamblul activitatilor Presedintelui
Romaniei, Guvernului, autoritatilor administratiei autonome centrale, autoritatilor administratiei autonome locale si dupa caz structurilor acestora, prin care, in regim de putere publica, se aduc la
indeplinire legile sau, in limitele legii, se presteaza serviciul public”4.
Intr-o alta exprimare de opinie, Administratia consta dintr-o activitate chibzuita, rationala si eficienta de utilizare a resurselor umane si financiare in scopul realizarii unor rezultate max ime cu eforturi minime5.
Atata vreme cat unanim se admite existenta celor trei functii in stat, autoritatea Statului trebuie circumscrisa celor trei puteri. Din acest punct de vedere, afirmatia ca “administratia cuprinde intreaga activitate a statului care nu este nici legislatiune, nici justitie”,6 ne apare ca total justificata.
Putem defini administratia publica ca o activitate complexa de organizare si executare concreta a legilor realizata de autoritatile publice, in regim de putere publica, in mod continuu care nu intra in competenta Parlamentului sau a autoritatilor judecatoresti.
De aici ar rezulta ca administratia publica este o activitate subordonata legii, ca are misiunea, rolul de a organiza si executa legile adoptate de p arlament sau actele emise in executarea acestora. De asemenea, se poate desprinde ideea ca administratia publica este realizata nu numai de autoritati care in mod traditional fac parte din “sistemul organelor administratiei publice”, ci si de structuri care apartin Parlamentului sau autoritatilor judecatoresti, atunci cand actioneaza nu pentru legiferare sau solutionare a unor litigii, ci, pentru administrarea activitatii organului din care fac parte. Scopul administratiei este servirea interesului general, public, interes ce se recunoaste prin continutul legilor adoptate de Parlament si executate de “administratia publica”. Interesul public reprezinta acele cerinte esentiale, comune colectivitatilor umane pe care Statul le recunoaste, le reglementeaza prin lege si le da in executare unor organe anume create. Administratia publica, parte componenta a Statului, actioneaza in mod dezinteresat din punct de vedere financiar pentru realizarea interesului public general al carui scop este ea insasi.
Sectiunea 3.
Mijloacele a ctivitatii administrative
1.Notiunea de putere publica. In vederea realizarii misiunii sale esentiale, interesul public, adica a nevoilor societatii, administratia publica, autoritatile sale trebuie sa aiba anumite prerogative, puteri sau drepturi speciale, exorbitante pentru a se putea impune particularilor si a
“infrange tendintele acestora de a n esocoti dispozitiile legale”. Aceste prerogative ale administratiei
isi gasesc consacrare in Constitutie sau in alte legi or ganice sau ordinare care stabilesc capacitatea de drept public a autoritatilor administrative.
In baza acestei capacitati juridice autoritatile administrative emit acte de autoritate care se bucura de executare directa, din oficiu, cu posibilitatea, la nevoie, de a lua masuri administrative, de constrangere, cu caracter preventiv, sanctionator sau de executare silita7.
Numai organele administratiei publice au prero gativa aplicarii directe a masurilor dispuse. Acest regim de putere publica, nu exclude, intr-un stat demo crat, pentru cei administrati, posibilitatea unor cai de atac impotriva actelor de autoritate ale administratiei publice.
De aceea, contenciosul administrativ apare ca un mijloc de reordonare a masurilor luate abuziv de catre autoritatile administratiei publice, ca o consecinta a r ecunoasterii responsabilitatii administratiei.
Prerogativele de putere publica de care dispune Administratia nu se exclud cu principiile contenciosului administrativ, ci ambele conduc la desfasurarea fireasca a relatiilor din cadrul societatii; cetateanul trebuie sa se supuna actelor administrative, sa le execute intocmai, dar atunci cand constata nelegalitatea acestora are posibilitatea sa ceara instantei judecatoresti de contencios administrativ sa verifice legalitatea actului si sa-l anuleze daca nu s-a respectat legea de catre administratie cand s-a emis actul.
2. Serviciul public. Administratia publica are de realizat o multitudine de sarcini, ceea ce ii impune organizarea actiunilor sale pentru a nu se prejudicia interesul public. Administratia trebuie sa actioneze cu celeritate, cu rapiditate. De obicei structurile sale manifesta greutate la adaptare, fapt ce a impus gasirea unor forme organizatorice, operationale, suple, specializate pe activitati cat se poate de omogene. Procedeul practic folosit de Administratie este serviciul public care reprezinta o activitate organizata sau autorizata de catre o autoritate administrativa pentru satisfacerea unei nevoi sociale, de interes public. Serviciile publice se infiinteaza de administratie ori de cate ori aceasta are de realizat o sarcina sau o categorie de sarcini8.
"Cand statul isi propune sa satisfaca o nevoie a societatii care inainte era lasata in grija particularilor, el stabileste organizatiunea care v a fi destinata sa se ocupe de aceste nevoi, ii determina competenta si ii pune la dispozitiune mijloacele prin care sa-si poata atinge scopul. Acest organism se numeste Serviciu public, el fiind destinat sa aduca un serviciu publicului"9. Acelasi autor, Paul Negulescu definea serviciul public, dupa ce l-a explicat, ca fiind "un organism administrativ creat de stat, judet sau comuna, cu o competenta si putere determinate, cu mijloace financiare procu rate din patrimoniul general al Administratiei publice creatoar e, pus la dispozitie publicului pentru a satisface, in mod regulat si continuu o nevoie cu caracter general careia initiativa particulara (privata) nu ar putea sa-i dea d ecat o satisfactiune incompleta si intermitenta"10.